REPATRIEREA: ( Impresii de voiaj)

Amintirile despre felul în care mi-am trăit o parte a tinereții îmi dau fiori. Fusesem nevoit sã reînvãţ lucruri de viaţã pe care credeam cã le ştiam, am fost pus în postura de a mã adapta unor situaşii noi, la care nu mã gândisem vreodatã sau despre care îmi imaginasem cã sunt imposibile, a trebuit sã învãţ sã mã adaptez repede la acele noi ipostaze, încercând sã menţin mãcar un fragil şi instabil echilibru între siguranţã, pericol şi provizorat, însã fãrã a reuşi vreodatã sã aflu de unde începe şi se terminã fiecare. Despre viaţa de la bordul navei am fost obligat sã învãţ nu din sfaturi ci din propriile-mi greşeli sau experienţe iar în primele voiaje am tot trãit din plin astfel de momente. Faptul cã timpul este mãsura care ne marcheaza cel mai puternic şi iremediabil pe toţi, transformându-ne în întregime şi independent de tot ceea ce ne dorim, ne face sã  devenim mai circumspecţi, mai chibzuiţi, mai înţelepţi, mai învãţaţi, mai rãbdãtori, mai cumpãtaţi şi chiar mai curviţi în gândire şi comportament. Nu ne mai lãsãm amãgiţi atât de uşor mânaţi de naivitatea tinereţii şi nici nu ne mai aruncãm nechibzuit spre necunoscut, de aceastã datã analizãm mai mult şi acţionãm mai puţin, cântãrim mai repede şi mai bine situaţiile şi nu mai riscãm nimic prosteşte sau gratuit. Am trăit într-o lume dementă și periculoasă cu o nesăbuință și o inconștiență greu de înţeles în care acum, cu mintea de acum nu aș mai avea curajul, temeritatea pe alocuri nebunia s-o mai repet. De multe ori când mă gândesc la toate acestea mi se pune un imens nod în gât, retrăind cu groază toate grozăviile tinereţii. Nu știu cum, cât sau în ce fel am gândit astfel de situații la vremea lor sau dacã mãcar am făcuto vreodată (deşi aş fi bucuros sã pot zice cã da), probabil cã asta ar putea explica oarecum de ce nu am simțit niciodată frica sau mãcar un dram de teamã, pentru cã tinereţea te face sã pierzi contactul cu realitatea. Habar nu am tinereţea asta în afarã de multã adrenalinã ce mai are, dar te face în mod sigur sã crezi cu adevãrat cã eşti buricul pãmântului şi cã puterea de a rãsturna întreaga lume îţi stã oricând la degetul mic şi cã tu personal nu poţi fi afectat de nici o consecinţã a nimic din ceea ce faci. Fãcusem peste doi ani de armatã la marina ambarcatã care pesemne cã nu mã matuzizaserã suficient încât sã-mi pot da singur seama cã micul trafic al nostru al marinarilor în care schimbam diverse produse româneşti/ciorapii fluaşaţi pe cafea boabe sau bani locali, alergând pe strãzile pline cu soldaţi înarmaţi pânã-n dinţi, unde se purtau adevãrate lupte de stradã era unul dintre acele pericole. Pe mine nu mã interesau rãzboaiele lor, eu mã consideram spectatorul unui film şi nicidecum unul dintre protagonoştii acestuia. Nu aveam întrebãri pentru cã nici nu mã interesau în vre-un fel bãtãliile lor. Deobicei aflarea unui rãspuns naşte noi întrebãri iar eu nu eram dispus sã-mi bat capul. …ce eroare!

Te trezești uneori cu niște frãmântãri și neliniști care nu sunt ale tale, cãrora nici mãcar nu le poţi cunoaște originile, ce își au obârșiile ȋn subconștient, probabil din esenţa discuţiilor cu colegii de navã pe care le-ai uitat deja.

Sunt ca o melodie proastã ce te sâcâie de câteva zile şi de care nu mai poţi scãpa, ce-ţi lãlãie acolo ȋn minte fãrã ȋncetare indiferent de ce-ai face ca s-o uiţi. Nu știi de unde vine, de ce te exaspereazã atât și nici mãcar nu știi când îţi va trece.

Așa cã te chinuie uneori câte o astfel de ȋntrebare pe care nu ţi-a adresat-o nimeni în definitiv, dar de al cãrui lãmuriri ai mare nevoie pentru liniștea ta. Te agaseazã cu stãruinţa ei de sãptãmâni, luni sau chiar ani de zile clipã de clipã, te macinã și te erodeazã demolându-te bucãţicã cu bucãţicã din interior, fãcându-te sã-i trãiești fiecare posibil rãspuns din sutele pe care i le-ai gãsit deja, sã le ȋnţelegi și sã le trãiești pe rând, de parcã toate ar fi adevãrate. Mã pregãteam de cãlãtoria spre ţarã și spre deosebire de primele repatrieri, acum știam precis cã la sosire nimic din ce lãsasem nu avea sã mai fie la fel. Primele dãţi crezusem stupid cã lumea lãsatã de mine în urmã cu șase luni aveam s-o regãsesc neschimbatã și de fiecare datã mã înșelam. Lumea merge nestingheritã  înainte chiar și în lipsa noastrã și niciodatã  nu se opreşte în loc pentru nimeni și pentru nimic! Totul evolueazã, totul se schimbã și se adapteazã, totul se mișcã uluitor de repede și nici nu-ţi dai seama când tumultul înfricoșãtor al valurilor îţi devine pe nesimţite  indiferent, neimpresionant, insignifiant, percepându-l de acuma ca pe un banal clipocit de apã iar cel mai trist este cã şi oamenii se schimbã, uneori atât de mult încât devenim de nerecunoscut, practic nişte strãini. Existã unele lucruri care nu se vindecã niciodatã dar te poţi învãţa sã trãiești cu ele devenindu-ţi dupã un timp indiferente, numind asta deja și firesc: „adaptare, obișnuinţã iar într-un final rutinã”. Fiecare om își creeazã o lume proprie, cu regulile și legile ei și fiecare om interacţioneazã cu lumea celui de alãturi și dacã existã oameni care nu pot visa, adicã inadaptabili și deci incapabili sã-și clãdeascã acea lume proprie a lor, le va fi aproape imposibil sã trãiascã printre toate aceste strãine lumi ale celorlalţi. Pentru a rezista acolo nu trebuia sã ai nici un fel de suspiciuni despre nimic pentru cã ceea ce azi ni s-ar pãrea doar niște neînsemnate fire de nisip, în timp vor deveni adevãrate pietre de moarã foarte greu de îndurat si imposibil de ignorat. Ține de constituţie și spirit, de cum te motivezi sau cum reușești sã ignori tot ceea ce pentru alţii ar fi un motiv capital pentru abdicare. Unele lucruri sunt identice cu cele de la uscat dar trãite altfel, iar acest altfel nu înseamnã mai bine sau mai rãu și nici mai corect sau incorect, ci pur si  simplu diferit, în alt mod, ce-ţi creezã însã sentimente similare. Izolarea de lumea în care ai crescut şi ai trãit, îţi amplificã temerile iar orice zvon, gând sau doar vis despre aceastã lume, ţi se va înfãţişa drept o ameninţare greu de digerat iar pentru asta, gândirea trebuie sã-ţi fie mereu în echilibru sã nu alunece pe nici o pantã a rãtãcirii, sã ştii sã faci diferenţa între realitate şi nãzãririle aiuristice. Pentru a medita, nu-ţi trebuie nimic special, doar timp, voinţã și o oarecare înclinaţie. Îţi mai trebuie apoi o idee, un gând, un cuvânt sau o singurã frânturã din toate acestea în jurul cãreia sã-ţi poţi împleti urzeala cugetãrilor și frãmântãrilor. Poţi fi și bãut (asta nu are vre-o importanţã crucialã), cu condiţia de a avea o memorie excelentã pentru a nu uita nimic  şi oricum în gândire nu te va controla nimeni cu alcooltestul şi nici nu ţi se va da extemporal, la urma urmei totul nu este decât o modalitate de a scãpa de stresul acumulat şi de a-ţi rãspunde cât mai multor neliniști.  Viaţa adevãratã nu presupune doar a trage aer în piept pentru ca apoi sã-l expiri cu putere într-un mod ritmic și repetat, viaţa este cu mult mai complicatã și cel mai adesea de neînţeles.

 Descãrcasem peștele la unul dintre polare iar acum urma sã mergem la andocare în Astican (Las Palmas), unde aveam sã facem și schimbul de echipaje. Avusesem un voiaj greu fãrã doar şi poate şi în afara tuturor vitregiilor întâmpinate la bord, avusesem parte şi de o crizã teribilã de apendicitã care pentru câteva zile mã ţintuise la cabinã, pentru cã-mi înţepenise piciorul drept, în timp ce durerile de abdoment se permanetizaserã.  E drept cã skipperul mã înştiinţase sã-l anunţ cu mãcar douã zile înainte dacã aveam sã nu mai rezist, pentru a merge în portul gazdã, probabil cã nici nu mai eram în apele Mauritaniei dacã atât ar fi durat drumul pânã-n port. Se obişnuia sã se pescuiascã aproape de gurile Senegalului, poate cã aceasta era explicaţia dar eu de unde sã fi ghicit cât mai aveam sã rezist fãrã medic? Însã privind în urmã retrospectiv, despre care voiaj de pânã atunci aș fi putut spune convins cã fusese ușor? În mai toate voiajele apãruserã la un moment dat situaţii limitã, accidente, incendii în sala mașinilor, blackout, decizii capitale luate sub presiunea timpului care puteau afecta nu doar integritatea unui om sau compartiment ci ţineau de cele mai multe ori de siguranţa navei și al echipajului. Am avut parte ca mai toţi cei ce au navigat pe atunci de episoade în care am plutit în voia valurilor, în derivã, fãrã guvernare peste ape mult prea adânci pentru fixarea ancorei, lipsiţi de orice adãpost, cam acestea erau uneori condiţiile în care lucram pentru a repune tehnica navei în funcţiune, fãrã sã ne fi gândit nici mãcar o singurã clipã la siguranţa personalã. Încercam mereu sã fim mai buni decât ultima datã, sã lucrãm cu toatã priceperea şi sã tragem de noi pânã la nişte limite imposibile şi nebãnuite. In majoritatea cazurilor nu aveam piese de schimb, recondiţionam şi re-re condiţionam cum ne pricepeam, improvizam, cârpeam, legam, inventam de se cruceau şi ruşii şi nemţii când aveau ocazia sã vadã toate isprãvile noastre care ne rezolvau multe situaţii. Pentru mulţi dintre oamenii de la uscat, condiţiile ar fi fost de neconceput pentru cã împrejurãrile ne obligau de cele mai multe ori sã muncim ore întregi într-un aer irespirabil pe care îl simţeam pârjolindu-ne plãmânii pe interior cu fierbinţeala lui, în timp ce transpiraţia curgea de pe noi fãrã exagerare ca apa de la duş iar sutele de litri de apã cãlie care se prãvãlea peste noi când interveneam contratimp în instalaţia de apã de mare (cu motoarele in functionare), o consideram o binefacere. Nici nu ne mai interesa cã acea mare cantitate de apã se prãvãlea scurgându-se în voia ei pânã în santinã, şiroind peste cabluri sub tensiune, motoare electrice sau generatoare de curent pe care la acea vreme le consideram nişte pericole minore. Dacã aş fi pariat vreodatã în viaţã despre limitele mele aş fi pierdut, situaţiile limitã şi disperate pot şi reuşesc sã stoarcã din fiecare om, resurse nebãnuite, neştiute şi negândite de nimeni pentru care apoi, privind spre trecut ne cutremurãm… cumva astfel de momente ne pot convinge cã miracolele nu sunt doar un mit şi cã ele sãlãşuesc în fiecare om! Ne-am silit mereu sã facem treabã bunã, ce și cât anume am reușit habar nu am și nu am încercat contabilizarea faptelor în statistici, trãiam în schimb cu o mulţumire de sine greu de descris, aceea în care chiar dacã nu primeam mulţumiri de nicaieri, noi ştiam cã ne fãcusem treaba cu prisosinţã şi cã ne puteam culca liniştiţi. Unii neștiitori m-ar putea acuza de exagerare dar cei ce au fost acolo știu cã nu am exagerat cu nimic. Acceptam toate acele pericole şi greutaţi cu fel de fel de neajunsuri și ne consideram norocoși pentru asta, pentru cã în nesãbuinţa şi nebunia tinereţii cei mai mulţi dintre noi iubeam cu adevãrat ceea ce fãceam și nu în ultimul rând, pentru cã iubeam necondiţionat marea.

  Singurãtate, deznãdejde, dor de cei dragi, speranţe, nopţi şi zile nedormite, muncã uneori peste puterile omeneşti ca intensitate şi timp, speranţe, vise, planuri, beţii, bucurii, deziluzii, tristeţi, furii, supãrãri, poftã de viaţã, cam asta se trãieşte pe mare. Adicã nimic deosebit faţã de cei de pe uscat, diferenţa ar fi dozele din fiecare sentiment încercat care diferã de la om la om şi faptul cã în larg trebuie sã le trãieşti în singurãtate, neştiut de nimeni… adicã nimeni din viaţa ta care sã conteze. Este grea singurãtatea în general şi şi mai grea este singuirãtatea trãitã printre oameni.

Nu este vorba de singurãtatea de sihastru ci de cea trãitã zi de zi încorsetat între prea mulţi oameni cu care eşti obligat de împrejurãri sã trãieşti  laolaltã. Dupã o vreme de trai într-un grup izolat, colegii îţi devin neinteresanţi, uneori plictisitori şi enervanţi, cu aceleaşi glume şi bancuri rãsuflate, cu tabieturi riguroase şi meticuloase, lesne de anticipat, cu stereotipuri greu de îndurat, însã eram conştient cã şi eu la rândul meu eram aidoma pentru ei. În marş nu ai prea multe de fãcut, decât rutina zilnicã, spãlat filtre, suflat turbine, tras santina, separat combustibilul, verificat agregate, asieta navei, în rest era ceea ce numeam noi „viaţã de navromist” (referindu-ne la navigatorii de pe navele de la Navrom de transport marfã), adicã ţigãri, cafea şi mult „cingo”(vorbãrie multã). Pentru cã regimul motorului principal rãmânea constant în marş, nici la reglajele temperaturii motoarelor nu se mai umbla decât atunci când apa mãrii îşi schimba temperatura şi asta se întâmpla rar şi treptat. Atât de rar şi atât de treptat încât vigilenţa ne amorţea, noroc cu sistemul de avertizare care ne lumina cu un led intermitent şi roşu pe sinoptic şi cu o alarmã acusticã stridentã, toate ieşirile din parametri.

  Aveau sa urmeze cam douã zile de marș în care doar compartimentul maşini și timoneria trebuia sã asigure permanenţa carturilor de mare, așa cã mai tot echipajul și-a pus la bãtaie rezervele de bãuturã, încingându-se în mai toate cabinele ceea ce noi numeam chindii, petreceri, bairamuri dar ele erau defapt nişte beţii în toatã regula, cu muzicã de toate felurile şi multã gãlãgie.

Noi mecanicii ne-am început cheful în cabina mea, aflatã cu o punte mai jos faţã de careul marinarilor, fiind totodatã și cea mai mare dintre toate cabinele mecanicilor, în care blatul mesei fusese special modificat în reparaţiile din ţarã pentru a i se mãri suprafaţa, de la peretele chesonului pânã în spatele cuşetelor. Cabina era cu o punte mai jos şi deci mai discretã decât a electricienilor, aveam şi telefon 56 în cazul în care am fi fost cãutaţi de obicei pentru lansarea motorului principal şi ne simţeam mai în largul nostru iar amplasarea ei era una strategicã atâta vreme cât pe acolo erau nevoiţi sã treacã toţi cei care doreau sã intre sau sã iasã din compartimentul motoarelor fãrã a ieşi pe puntea exterioarã.

  De obicei aşa ceva se începea cu un nevinovat „hai sã bem şi noi una micã” la cabinã, aşa… de poftã de mâncare. Mai toţi oamenii care treceau pe acolo se opreau mãcar în uşã şi asta nu însemna chiar un numãr mic. Unii rãmâneau, alţii care aveau treburi de rezolvat doar aruncau vorbe hâtre sã ne tachineze. Întindeam blatul mesei împingând toate sticlele pline spre partea ei fixã lipitã de cei doi pereţi ţepeni, pentru a le proteja mai bine de ruliul navei. Pe blatul fix ţineam tot timpul un strat gros de hârtie pergament pe post de faţã de masã luând de câte ori era nevoie ultima coalã folositã, pe care o aruncam în mare pe hubloul cabinei. Acele hârtii de pergament ţineau loc şi de alarmã, pentru cã foşneau la fiecare vizitã a şobolanilor, atraşi de hrana de noapte pe care ospãtarul ne-o lãsa searã de searã pe un colţ de masã. Nu odatã mi-am gãsit fructele sau jumãtatea de pâine târâte pânã pe canapea spre calorifer unde fodra era un pic deplasatã de la o loviturã mai serioasã primitã probabil la una dintre desele acostãri în mare deschisã. Erau nişte şobolani de toatã frumuseţea cum rar mi-a fost dat sã vãd, mai mult ca sigur cã pielea unuia era sufucientã pentru un pantof chiar şi de mãrimea 45. Pisicile obişnuite nu cred cã le-ar fi fãcut faţã. Oricum, dintre multele pisici cu care plecase nava din ţarã doar un motan supravieruise pe mare, restul din câte am auzit au dispãrut mâncate bãnuiesc de şobolani. Noi îl botezasem Coiţã şi îi plãcea tare mult compania noastrã pentru cã de câte ori lãsam uşa deschisã, rareori trecea fãrã sã ne intre în cabinã şi sã se tolãneascã pe canapea lângã calorifer, idiferent de câţi oameni erau în cabinã. Nopţile ca un metronom, la ora 2.00 fix se înfiinţa în comanda maşini pe cãi doar de el cunoscute, ieşind din pardoseala comenzii tixitã cu cabluri sub tensiune, pe lângã stâlpul pe care era fixat telefonul cu manivelã care fãcea legatura cu camera cârmei. Ştia el cã la acea orã din noapte, ciorba de peşte era gata în fiecare dimineaţã şi cã avea mereu porţia lui consistentã de peşte fiert. Ţin minte cã la puţin timp dupã plecarea din ţarã, dupã ce Coiţã rãmãsese singura felinã de pe navã,  am luat o ţeavã de cupru din cele folosite la manometrele de pe instalaţiile sub presiune, din care i-am confectionat o zgardã motanului pentru a-l proteja de nu ştiu ce curenţi galvanici care cicã ar fi înebunit toate mâţele pe mare, (eu personal cred cã era o mare prostie). Motanul, timp de vreo jumãtate de orã a sãrit de pe un perete pe altul sau chiar pe tavanul comenzii, care erau cãptuşiţi cu plasã metalicã de parcã era posedat. Totuşi ne prefera compania chiar dacã de multe ori noi mecanicii ne mai ştergeam mâinile de blana lui preponderent albã, necãjindu-se mult timp sã şi-o aranjeze la loc.

  Mai aveam la bord un caţelus mic cãruia nu-i mai cunosc istoria şi care ar fi trebuit sã-i înlocuiascã pe câinii cu care ne întorsesem în ţarã din Atalnticul de sud, Calu şi Primaru. La început era nedespãrţit de nostrom sau pescari fiind aşa de mic încât nu reuşea sã urce sau sã coboare singur treptele scãrilor dintre punţi, cãlãtorind doar ocazional pe vapor cãrat în braţe de aceştia şi mai ştiu cã poposise de câteva ori şi prin cabina noastrã, fãcându-şi de lucru pe masã, printre pahare şi farfurii sau capete adormite. La astfel de beţii fumul era atât de gros cã abia zãreai hubloul cabinei dacã te aflai în uşa ei, adicã la maxim 3-4 metri distanţã. Cu vreo sãptãmânã înainte de a ajunge la polar pentru descãrcare, nea Gicã coi (nostromul) îi fãcuse baie cãţelului Bubu şi ajunsese de un alb ce te orbea în bãtaia soarelui de la ecuator dar nu a rãmas mult aşa. Bubu umbla toatã ziua brambura pe punte sau prelucrare, colindând nestingherit prin toate ungherele navei şi într-o zi bãieţii de la ambalare care pentru marfa trimisã în România imprimau cu tuş un text mare cât o etichetã „CÃLIMAN, stavrid 20 Kg”, i-au umplut blana cu aceastã ştampilã de nu aveai loc sã pui un deget care sã nu fie imprimat. Am râs cu toţii, inclusiv skeeperul, doar nea Gicã coi nu a gustat gluma deloc.

  Cred ca lucrurile se întâmpla de obicei fără nici o noimã, lipsite de orice logică, indiferent dacă ai avut grijã sã nu poţi fi atins de rãzbunarea nici unei superstiţii verificate şi rãsverificate din fragedã pruncie pânã în prezent. Dacã un lucru e sã se întâmple se va întâmpla oricum, neţinând în nici un fel cont de dorinţele sau speranţele noastre. Deobicei şi lucrurile bune şi cele mai puțin bune se vor întâmpla fix şi exact atunci când te vei aștepta cel mai puțin. Mai cred cã din acest punct de vedere, adică al hazardului care așează evenimentele din viețile noastre, cel mai exact ghid pe care ne putem baza fãrã greş sunt legile lui Murphy. Iar în cazul de față ar fi fost valabilă legea care ne avertiza că „Dacă ceva rău se poate întâmpla, atunci se va întâmpla cu siguranță „. Eram fiecare cart cu agregatele lui, adică dacă la orice orã din zi sau din noapte se defecta un agregat de care rãspundeai, trebuia sa mergi sã-l repui în funcţiune, indiferent de cât ar fi durat lucrarea, de la câteva ore pânã la câteva zeci de ore sau chiar mai mult. Nu puteai merge să te culci până nu porneai acel agregat şi dacã un motor de barcă, un motor auxiliar sau chiar unele pompe care bay-pasau pe circuitele de rezervă se puteau amâna câteva ore, când era vorba de “Gavrilă” (motorul principal), cârma, linia axială, generatorul de apă tehnică și oricare altã instalație ce ținea de siguranța navei nu puteau fi amânate niciodată.

  Experiența ne învățase simptomele după care sã ne ghidam fără mari abateri, unde, cum şi mai ales ce aveam de făcut. Taman când credeam că nimerisem marșul ăla norocos, adică fără probleme, am fost sunați şi anuntaţi cã presiunea de apă dulce de răcire a lui Gavrilă a început să joace ușor. Am înțeles toți mecanicii cã tocmai ni se terminase norocul iar nouã celor din cartul 0-4 cã aveam în faţã o noapte lunga şi albã, pentru cã o oglindă a principalului era fisuratã. Toate sunt legate între ele, se influențează una pe alta în instalație. Din aceastã pricinã temperatura din circuitul închis de rãcire nu mai putea fi ținută fix la 70-71⁰C necesară la ieșirea din motor, pentru fierberea în vid care avea loc în distilator şi a început şi aceasta sã varieze între nişte limite mari. Acum eram în marș dar în pescuit fără distilator nu am fi putut rãci motorul, fiind defapt cel mai mare schimbator de cãldurã din instalație. Puteam deocamdată să amânăm o perioadă destul de improbabilă de timp de la cel necesar de a ne bea cafelele şi a ne termina în liniște toate înjurãturile prilejuite de această veste, până la câteva ore dar aceastã amânare nu ne avantaja cu nimic. Trăgeam la urma urmei tot de timpul nostru. Nici mãcar nu aveam oglindã de rezervă, ultima fusese schimbată la pescuit şi alta nu primisem. Între timp a trebuit să oprim distilatorul care din cauza inconstanţei parametrilor de intrare nu-și mai avea rostul pentru că nici apă nu mai producea. Am deschis ambele rãcitoare clasice de apă și am rugat timoneria să bage la blană motorul principal în speranța că fisura se va mări pentru a putea fi reperată mai ușor după demontare. Șeful de atelier ne promisese că avea sã sudeze oglinda pentru că o mai făcuse şi în alte rânduri. Era vorba de o improvizație care speram să ne poată duce până-n port, pentru că fonta chiar nu se poate suda în condițiile obișnuite în care se sudează orice fier.  Nu mai țin minte din ce rațiuni am amânat schimbarea oglinzii pentru a doua zi dimineaţa dar îmi amintesc că aproape de prânz când credeam noi că timpul trecuse prea repede în timp ce bãteam pasul pe loc cu chiuloasa, a început sã sune o alarmã iar acum când în sala mașinilor nu mergea decât un auxiliar deci relativ liniște, ne zbârnâiau urechile cu ţârâitul ei strident. Nu a numărat nici un mecanic câte linii sau puncte fuseseră și niciodată nu ne interesa asta dar după cam 10-15 minute a venit un marinar sã ne spună ca skeeperul ne așteaptă în careul marinarilor pentru că fusese alarmã de abandon şi cã nici un mecanic nu ieşise pe punte. Marinarul respectiv a rupt-o la fugă într-un cor de înjurături după ce fiecare am pus mâna pe câte un fier din apropiere pentru a arunca după el.  A revenit cu o nouã încercare, plecând la fel ca și prima oară iar apoi a venit treiul punte sã ne cheme în careu. Am urcat aşa plini de vaselinã, calamină și motorină bodogãnind fiecare în legea noastră tot felul de înjurături către skeeper iar când am ajuns în careul plin cu tot echipajul, acesta a zis arătând spre noi: ” aceștia sunt niște oameni morți, pentru cã abandonul navei a fost acum un sfert orã. Acum sunt mâncare pentru pești.” A început tot echipajul sa râdă și să facă mișto de noi. Bineînţeles cã s-a iscat o întreagã disputã între mecanici şi puntişti, unii cã nu ştiau cum sã termine mai repede iar ceilalţi cã mecanicii sunt neinstruiţi, insolenţi şi cã au ora de 100 de minute.(referitor la faptul cã timpul estimat de mecanici pentru anumite reparaţii se prelungea mai mereu cu mult mai mult decât oricare estimare).
 Pânã la urmã am ajuns cu bine în port, “priponindu-ne” nava la o danã destul de îndepãrtatã de oraş, la nişte binte joase şi vechi. Tehera, agentul companiei din Canare ne aştepta cu banii de diurnã. Ne-am primit banii şi am plecat repede în oraş. Cei care ne repatriam primisem banii pe întregul voiaj, mai aveam câteva zile pânã avea sã ne soseascã avionul din ţarã, via Nouadhibou. Scãpasem de carturile din port, existau ca pe fiecare navã oameni care nu doreau sã-şi cheltuie banii aiurea prin oraş iar de plimbare nici nu doreau sã audã şi oricum ar fi fost, la cele câteva zile de voiaj pe care le mai aveam eu, nici nu mai eram luat în calcul pentru aceste carturi. M-am trezit în cabinã cu o senzaţie mai rarã, mai de demult încercatã în care nu mai recunoşteam nimic, nici loc, nici timp şi nici mãcar propria-mi identitate. Aveam toate gândurile amestecate şi un amalgam de impresii de parcă pierdusem ceva indinspensabil deşi nu pierdusem nimic pentru cã-mi cotrobăisem hainele, buzunarele și chesonul și toate păreau la locul lor sau parcă uitasem ceva deşi îmi era imposibil sã-mi dau seama ce și am conchis într-un târziu cã totul era cel mai probabil doar o părere eronată cauzatã de propria-mi dezorientare. Mă îmbătasem de bunã seamă aseară fãrã sã mai ştiu unde, cu ce și nici măcar cu cine deși o vagã banuialã aveam pentru că mai păstrasem câteva frânturi din pregãtirile pãrãsirii navei, în care împreună cu unul mecanic ne cãutam șeful, deci mai mult ca sigur cã fusesem cu ei. Nu am apucat sã le mai vorbesc despre seara trecutã, parcă îmi era şi un pic de jenã sã întreb și nici nu prea știam ce naiba sã întreb iar toată atenția îmi era oricum canalizatã de-acum spre zborul de repatriere. Bețiile erau toate la fel deși parcă aceasta îmi lăsase un gol mai mare în memorie însã durerile de cap și amețelile cu siguranţã că nu mai fuseserã atât de chinuitoare ca în trecut. Am uitat repede despe întâmplarea fãrã istoric din ultima noapte iar plecarea acasã m-a fãcut sã nu-mi mai amitesc absolut nimic despre acea searã un pic mai stranie.

Din totdeauna îmi dorisem sã fac repatrierea din Las Palmas, sã nu mai fiu nevoit sã umblu cu mormanele de bagaje dupã mine întreaga zi sau sã am grija lor şi asta în condiţiile în care ajungeam acolo gata obosiţi dupã zborul din Angola, Namibia sau Mauritania. Oricum, pe vremea aceea nu fãceam eu multe cumpãrãturi dar oboseala cu care soseam acolo era cel mai greu de îndurat.

Singura grijã era sã cumpãr câteva dulciuri, o cutie de gumã pentru nepoţele şi un pantalon, un tricou şi încãlţãri pentru cele douã luni ce urma sã le petrec în ţarã. În ziua schimbului aveam sã merg în Santa Catalina sã beau bere şi sã-i compãtimesc pe compatrioţii abia sosiţi, companionii mei de zbor din noaptea aceea. Pânã una alta aveam de gând sã mã plimb liber, cu mâinile la spate pe promenada plajei Las Canteras. Aveam ce vedea şi ce face dacã îmi pãstram şi câteva mii de pesetas iar dupã amiaza sã merg spre Santa Catalina sã-mi vãd românii la sfârşit de cumpãrãturi.

Cam asta mã preocupa pe mine în acele zile dar cum oamenii nu sunt toţi la fel şi nici o pãdure nu duce lipsã de uscãturi, s-a gãsit un conaţional marinar de la bordul navei dar netitular pe Cãliman sã umbreascã toatã frumuseţea marinãriei: a profitat de încrederea unui mermenghez care i-a dat unul dintre sacii cu târgueli al unui alt român, care îl lãsase acolo. Se obişnuia adesea ca prea multele bagaje care îţi îngreunau mobilitatea sã fie lãsate la diverse magazine ale mermenghezilor pe care dacã le uitai sau nu mai aveai timp sã mergi dupã ele sã îţi fie aduse de respectivul comerciant la aeroport, adicã erau corecţi şi cinstiţi aceşti oameni. Marinarul despre care începusem sã povestesc, a observat cum cineva tocmai îşi lãsase desagele şi peste ceva timp a mers la respectivul magazin prezentându-se ca prieten al celui care şi-a lãsat sacii şi cã venise sã-i ducã acestuia. Mermenghezul de bunã credinţã a dat bagajul pe care şi l-a însuşit imediat marinarul nostru. Poate cã unora nu le va plãcea cã am amintit despre aceastã faţã tristã, despre astfel de foşti colegi cu moralitate îndoielnice dar fãcea parte şi aceastã mizerie din viaţa noastrã de atunci. Nu ştiu cum s-a terminat aceastã întâmplare cum nu ştiu nici cum altcineva care a trecut aparatul video al unui coleg pe carnetul sãu vamal(pt,cã nu aveai voie sã aduci un astfel de aparat decât o datã la doi ani), dupã ce a trecut vama la Otopeni nu i-a mai înapoiat respectivul aparat proprietarului adevãrat. Îmi mai aduc aminte cã tot acest marinar dupã ce a încercat sã fure o geacã de piele scumpã dintr-un  magazin de lux ieşind îmbrãcat cu ea şi neştiind cã avea un avertizor acustic, a fost iertat de pazã (pentru cã aflaserã cã era român), şi cum a avut el tupeul sã revinã ulterior, sã scoatã acel avertizor şi sã fure pânã la urmã acea geacã de piele. Bineînteles cã nu aceştia erau adevaraţii navigatori, ei erau doar nişte hoţi ordinari, oportunişti care veniserã sã-şi încerce abilitaţile imorale şi ilegale pe alte meleaguri. Nu voi insista mai mult cu aceastã perspectivã urâtã şi dureroasã dar chiar şi dupã anii 80 au mai fost angajaţi mulţi pe pile şi şpãgi care nu aveau nici o pregãtire în navigaţie. Nu vreau sã fiu înţeles greşit, unii dintre aceştia chiar erau bãieţi pricepuţi, muncitori şi oneşti. Şcola în acest domeniu nu putea fi o garanţie dar mãcar erau mai multe şanse de a fi de toatã isprava şi cu dãruire pentru marinãrie, atâta vreme cât aceste şcoli fuseserã obţiunile lor benevole de la începutul adolescenţei. Nu trebuie sã ne mâhnim, acesta este doar adevãrul necosmetizat şi oricât de dureros ar fi, este mult mai frumos decât orice minciunã din lume.

20.REȊNVIEREA SPERANȚEI

(sau despre atunci când soarele refuzã sã mai rãsarã)

Când eram doar un ţânc plãpând şi necopt, habar nu aveam sã-mi explic ce înseamnã cu adevãrat fericirea şi oricum, la vârste atât de fragede cel mai adesea sentimentele se pot lesne confunda. La vârsta aceea viaţa mi se pãrea extrem de simplã şi uşoarã, o vreme ȋn care credeam deformat cã efortul maxim pentru a obţine ceva era doar de a ȋntinde mâna, o vreme ȋn care eram convins cã a alege ceva anume era cel mai facil lucru, fãrã regrete sau resentimente ascunse, fãrã consecinţe care sã mã macine mai târziu, ci aşa, pur şi simplu… firesc şi normal: alb sau negru, stânga sau dreapta, ȋnainte sau ȋnapoi, sus sau jos fãrã sã bãnuiesc mãcar nici pentru o singurã clipã, cã se putea şi chiar mult mai bine cu câte puţin din fiecare. Odatã cu trecerea vremii, ceva se ȋntamplã, nu ştiu cum, când şi de ce, ȋnvãţãm despre cãile de echilibru. Unii le numesc compromisuri, alţii preferã sã le spunã cumpãtãri, pe care toatã lumea, fie cã recunoaşte sau nu, şi le ȋnsuşeşte ȋn timp. Ȋncepem sã desluşim ȋntreaga lume ȋntr-o multitudine de alte nuanţe nebãnuite pânã atunci. Toate sentimentele ţin pasul cu vârsta, schimbându-se odatã cu ea. Fericirea din copilãrie nu mai poate fi totuna cu cea din adolescenţã şi nici cu cea de la maturitate sau bãtrâneţe, anii adaugã fiecãrui sentiment în parte ceva ce le schimbã fundamental înţelesul şi rostul şi toate semnificaţiile, devenind mai profunde şi mai statornice.  Nu ne ȋnvaţã şi nu ne pregãteşte nimeni şi nimic pentru fericire, o aflãm din mers, fãrã sã ştim, fãrã s-o mai fi trãit şi altãdatã, ne trezim ȋntr-o bunã zi cã o trãim cu toatã lãcomia. În copilãrie, puteam citi uneori pe chipurile oamenilor, o anume detaşare care-i fãcea nostimi, altceva decât toate sentimentele pe care le cunoscusem eu pânã atunci, ceva ce nu puteam sã-mi explic şi nici înţelege cu priceperea mea de copil. Dacã nu ştii nimic despre ceva, cu siguranţã cã nici nu vei ȋntreba vreodatã pentru cã n-ai şti oricum ce şi despre ce sã ȋntrebi. Râsul, plânsul, bucuria, tristeţea pot fi sentimente colective, simţite şi trãite laolaltã cu mai multe persoane în acelaşi timp, pe când fericirea o simţim şi o învãţãm cel mai adesea singuri, cel mult în doi. Uneori simţi ceva ce nu poţi exprima şi nici înţelege exact şi te lupţi, cãutând cu disperare sã gãseşti ceva care sã ţi se potriveascã. Când eram elev, nu aveam net sau google, defapt nici nu existau dar nici dex nu aveam chiar dacã ele existau, şi-mi notam pe o foiţã micã de hârtie toţi termenii necunoscuţi adunaţi de prin lecturi, pentru a le afla înţelesul mai târziu, pe furiş din dex-urile expuse prin librarii. Depinde foarte mult de cum reuşeşte fiecare în parte sã-şi definescã noţiunile importante ale vieţii sau din ce dex-uri alegem sã ne însuşim definiţiile cãutate. Sentimentele nu-şi pot gãsi corespondent doar printr-un singur „mega”cuvânt atotcuprinzãtor aflat din dicţionare, ele trebuiesc înţelese,… mai întâi înţelese, simţite, trãite intens, iar cuvintele pot veni mult mai apoi,… odatã cu înţelepciunea! Acum, la maturitate, mi-e limpede cã fericirea este doar o stare de saţietate sufleteascã pentru care n-ai nevoie de nici un trofeu material motivaţional, ci doar de o bunãstare sentimentalã! Bucuriile cotidiene, chiar dacã nu produc acea maximã şi deplinã fericire, o amplificã cu siguranţã pe cea pe care tocmai o trãieşti! Definiţia aceasta este valabilã în oricare moment al vieţii, la oricare vârstã, numai cã datele culese şi folosite în acestã socotealã vor fi de fiecare datã mereu altele, depinzând de individ şi experienţã.  Oricum ar sta toate treburile acestea, un lucru rãmâne clar: fericirea n-o poţi trãi în avans, n-o poţi lua cu împrumut şi nici mãcar n-o poţi pãstra pentru mai târziu, ea trebuie trãitã atunci şi acolo unde te gãseşte, cu maximum de egoism, toatã deodatã sau nu o mai trãieşti deloc. A trãi sentimentele frumoase cu ţârâita nu poate fi fericire ȋn nici un caz! La urma urmei, habar nu avem cãnd ne aflã şi nici mãcar când ne pãrãseşte şi ȋn general, habar nu avem ce ne aşteaptã ȋn clipa imediat urmãtoare! Dupã câteva luni de voiaj, copleşit de miile de gânduri neȋmpãrtãşite cu nimeni, incertitudini sau pur şi simplu de dorurile pentru cei dragi, dupã plictiseala ȋntâlnirii aceloraşi feţe obosite zi de zi ȋn aceleaşi locuri, nervii ne erau ȋntinşi la maxim. Pur şi simplu era necesar sã intri ȋn propria-ţi carapace pentru a putea fi protejat de cele ȋntâmplate ȋn preajmã.    Aveam uneori momente ȋn care mã trezeam din starea aceea de lâncezealã şi nepãsare ȋn care mã autoizolam şi ȋn care mã rezumam doar la a executa rutina zilnicã ca un roboţel fãrã nici un pic de  filozofie (nu prin autoimpunere ci probabil dintr-un instinct de conservare). Lumea mi se înfãţişa cu totul altfel de parcã pânã atunci aş fi fost complet orb şi abia în acea dimineaţã începusem dintr-odatã sã vãd toate imaginile acelea clar conturate, culorile vii şi sclipirile jucãuşe de pe crestele neastâmpãrate ale valurilor pe care le priveam cucerit ca şi cãnd abia atunci fãcusem cunoştinţã cu marea. Auzeam clar şi ȋncântat strigãtul cormoranilor ce ne ȋnsoţeau, amestecat cu zbuciumul neobosit al valurilor.  Ȋn astfel de zile mã lãsau rece toate comentariile rãutacioase, reproşurile, iar toate glumele de prost gust, mi se pãreau acum doar nişte mitocãnii ieftine, nedemne de luat ȋn seamã. N-am reuşit nici pânã acum sã aflu cauzele şi mecanismul, sau cum zilele perfecte şi fericite puteau fi spulberate subit ȋntr-o singurã clipitã din câteva ȋntâmplãri nedorite. Care sã fi fost cauza şi care efectul, adicã zilele triste aduceau dupã sine problemele, sau problemele care se iveau ȋţi ȋntunecau existenţa, pentru cã de cele mai multe ori, dupã prima problemã, apareau şi multe altele, adicã se ţineau lanţ sau veneau toate deodatã. Mã gãseam ȋn ultimele douã luni de voiaj, când evenimentele nedorite ȋncepuserã sã se rostogoleascã peste noi, ȋntr-un ritm imposibil. Ȋmi era şi teamã sã mã mai trezesc, uram chiar sã mi se mai dea „sfertul”(deşteptarea ȋnainte de carturile de mare) pentru cã de fiecare datã ştiam cã aveam sã aflu despre o altã avarie. La ȋnceput ni s-a ars un generator auxiliar dar cu asta aveam sã ne obişnuim repede pentru cã ȋn Sud Afrika pescuisem tot fãrã fix acelaşi auxiliar aproape doi ani, pânã la repatrierea pentru reparţiile de la Galaţi. Apoi s-au spart periodic mai multe ţevi de la condensatorul instalaţiei Atlas (generator de apã distilatã), puntiştii rupseserã plasele trawller la care cuseau acum pescarii iar primii (ca de obicei), dãdeau vina pe noi mecanicii cã hidraulicele nu puteau trage sacul pe punte. Noi ştiam cauza dar practic nu se putea face mare lucru ȋn lipsa altor hidromotoare. Compoziţia plãcilor de presiune era uzatã scãpând presiunea din instalaţie, fãcând sã urle asurzitor ca o sirenã autenticã de vapor. Nu aveam pompe de schimb cum dealtfel nici o altã navã româneascã nu avea aşa ceva ȋn stoc nefolosite. Şeful nostru mecanic a venit ȋntr-o dimineaţã zâmbind, cu ideea ȋndrãzneaţã de a şlefui toate plãcile şi pentru cã nu aveam altã soluţie la ȋndemânã şi pentru cã şeful era un tip tare de treabã şi pentru cã pe atunci eram foarte tineri şi nebuni şi noi, nu am ezitat sã facem acea treabã nebuneascã la prima vedere. Eram sceptici, dar fiecare dintre noi ne pãstrasem ȋn tainã şi tacere câte o fãrâmã de speranţã, precum cã aveam sã faceam posibil acel lucru aproape imposibil, doar cu acele instrumente rudimentare, dar era mai bine decât sã ne fi uitat unii la alţii fãrã sã fi fãcut nimic. Acolo niciodatã nu puteam sã aşteptãm ceva sã ne vinã de aiurea, nu aveam ce şi pe cine sã aşteptãm ȋn mijlocul oceanului, trebuia nu sã ȋncercãm, ci chiar sã reuşim sã facem cumva sã meargã toatã tehnica numai cu ceea ce se gãsea la bordul navei. Priceperea românilor de a improviza se perfecţionase pânã la sublim ȋn acea perioadã, ajutatã de neajunsurile de tot felul din ţarã. Deobicei apãreau probleme tehnice ce puteau fi rezolvate de noi oamenii de la bordul navei, apoi probleme care puteau fi rezolvate de echipa de reparaţii sositã din ţarã sau altele care puteau fi rezolvate doar de un şantier naval (ȋn cazul nostru Astican din Las Palmas), dar ceea ce aveam noi nu putea fi rezolvat de nici unul dintre aceştia, astfel cã eram ȋndemnaţi deseori de compania noastrã sã apelãm la ajutorul flotei sovietice sau chiar celei germane(foste RDG), nu pentru cã ar fi fost mai experţi, ci pentru simplul fapt cã aveau exact acelaşi tip de nave, fiind şi mai bine dotaţi la capitolul piese de schimb pe care speram cumva cã le-am fi putut obţine de la ei sub formã de ȋmprumut sau cel mai adesea troc ȋntre nave. Nu de puţine ori reuşisem sã dregem avarii despre care ruşii sau nemţii susţinuserã cã nu puteau fi rezolvate ȋn mare liberã. Cred cã nici un mecanic nu a uitat ȋncã despre dacarbonizãrile auxiliarelor fãcute ȋn larg, la pescuit!!! Ȋn afarã de munca titanicã efectivã pentru decarbonizare, ȋn pescuit trebuia sã asiguri energie pentru toatã uzina frig, prelucrare, moarã, vinciuri, ȋnsemnând cel puţin trei auxiliare cu sarcina maximã pe generatoare, adicã mecanicul care rãmânea de cart avea mult de alergat şi de muncã. Nava se legãna purtatã de valuri ȋn toate direcţiile (ţin minte cã am cãzut printre panourile santinei cu o chiuloasa de SKL ȋn braţe ȋntre principal şi auxiliarul 2 unde adâncimea era aproape cât un stat de om. M-am oprit cu subsorile ȋn cornierele pe care se sprijineau panourile, bineȋnţeles fãrã s-o fi scãpat, ȋnţepenindu-mã cu ea ȋn braţe ȋn stelajul santinei, iar chiuloasa nu era tocmai uşoarã.  Trebuiau aplicate toate ȋnvãţãmintele lecţiilor nepredate niciunde, erai obligat sã ştii sã te descurci numai cu ceea ce aveai la ȋndemânã de parcã toatã lumea se rezuma deodatã doar la lãrgimea punţilor. Acolo, izolaţi departe de civilizaţie, doar imaginaţia şi inspiraţia de moment puteau face ca acea sãrãcie de soluţii disponibile la bord, sã devinã o paletã bogatã de variante şi sã reuşeşti sã ȋncropeşti, ceva care sã te ajute sã ieşi la liman. Acum acasã când apare vreo defecţiune, mã gândesc imediat la toate magazinele, service-urile de unde aş putea procura piesa necesarã, pe navã ȋnsã trebuia, mã ȋnvãţasem sã mã mãrginesc doar la ce vãzusem prin atelier, magaziile mecanicilor şi sã sper cu ȋncãpãţânare cã priceperea şefului de atelier la strungãrie şi sudurã sã ȋnfãptuiascã minuni. Am demontat toate pompele şi motoarele hidraulice, practic identice, doar circuitul hidraulic de comandã dându-le funcţia ȋn instalaţie. Aveau mãrimea unui butoi de lubrefiant de 60 de litri, cu o greutate de cca 200 kg.  Dupã nu ştiu câte zile ȋn care noi am tot şlefuit, probat pompele şi iar demontat şi iar şlefuit, am abordat o navã cãreia i s-au dat tradiţionalele sticle cu whisky care i-a euforizat la maxim pe ruşi, dar care nu ne-au putut da nici o pompã. Poate cã s-or fi fãcut alte schimburi neimportante pentru alte piese de care nu aveam musai nevoie atunci. Noi, mecanicii din 0-4 şi ȋncã vreo doi din alte carturi nu mai pãrãsisem puntea de pescuit de câteva zile bune de când tot şlefuiam acele plãci, decât pentru a merge la masã sau la toaletã, ȋn rest acolo dormeam ȋn reprize scurte, pe plasele de pescuit ce zãceau jilave, ȋngrãmãdite ȋntre vinciurile trawller.   Ȋntr-un târziu s-a luat legãtura şi cu o navã germanã, sperând neȋntemeiat şi nerealist sã gãsim mãcar la ei piesele cãutate. S-au ȋngrozit când ne-au vãzut cum şlefuiam de zor suprafeţele de lucru cu nişte dispozitive nebotezate ȋncã şi deci necunoscute de nici un expert din domeniu, pentru cã erau ȋncropite atunci pe loc de oamenii compartimentului maşini(noi le ziceam totuşi motorete). Ne amuzase gestica şi vorbele ȋn germanã prin care ȋşi arãtau uluiala şi dezaprobarea activitãţii noastre. Expertul superului german ne spuse-se la staţie cã nu aveu nici ei pompe dar cã avea sã ne viziteze totuşi ȋn calitate de specialist, cunoscãtor al acelor nave construite la urma urmei la ei ȋn ţarã, sã constate situaţia. Ştiam cã fãrã pompe, nu ne puteau ajuta mai cu nimic.  .  Ȋn acele zile de muncã nebunã, devenisem tare tãcuţi, defapt obosiţi deşi nu doream sã recunoştem şi la urma urmei probabil cã nici n-o mai simţeam atunci la douãzeci şi ceva de ani, eram neraşi, ochii adânciţi ȋn cap de nesomn, pielea o simţeam uscatã şi ne frigea de la soare sau poate cã ne crãpase de la vânt iar când a sosit neamţul, arãtam ca naiba sau poate cã nici mãcar nu ne bãgase ȋn seamã, dar dupã ce a schimbat câteva vorbe cu şeful nostru, a plecat valvârtej spre comandã. Ne-am dat seama ulterior cã nemţii nu puteau şti mai multe decât noi pentru cã ei ȋnlocuiau pur şi simplu subansamblurile cu totul atunci când se ȋmplineau orele de exploatare indicate de producãtor şi cã nu trãgeau de ele cum o fãceam noi, pânã la distrugere. Ȋn schimb noi aveam abilitatea de a demonta şi monta agregatele pânã la reuşita remedierii, cu uşurinţa cu care ȋn armatã ne demontam şi montam AKM-urile.  Poate cã pentru ei o fi fost bine sau comod, poate c-o fi fost rãu pentru cã deveniserã nişte ignoranţi dar oricum nici ei nu ne ajutaserã mai mult decât nava rusescã. Nu cred cã prin munca noastrã fãcusem mai bine, dar mai rãu cu siguranţã cã nu fãcusem. Nici un mecanic bun din altã flotã, cunoscãtor de superatlantice nu s-ar fi descurcat pe un super românesc, pentru cã toate navele româneşti funcţionau cu multe improvizaţii, mai toate având cel puţin o smecherie cu schepsis care le fãceau sã meargã. La pornirea motorului principal, apãsam cremalierele câtorva cilindri pentru a nu rata lansarea, sunt convins cã nici un neamţ nu ar fi fãcut asta şi mai nimic din ce mai fãceam noi ȋn general nu ar fi ȋndrãznit vreunul. Nu mi le mai amintesc acum pe toate dar ţin minte cã spre exemplu ȋntr-o zi am rãmas fãrã pompã de vid la ATLAS (generator de apã tehnicã sau desalinizator), care ȋn afarã de generarea apei distilate mai avea şi rolul de cel mai important schimbãtor de cãldurã (rãcitor) al motorului principal, fãrã de care nu am fi putut asigura temperatura optimã de funcţionare ȋn pescuit. Trebuia sã ne descurcãm de o pompã de capacitate mare şi presiune ȋnaltã de refulare, pe care dupã mai multe pãreri ale tuturor, am ales sã fie pompa 2 de incendiu, dar nu ȋnlocuind-o pe cea defectã (la care nu s-ar fi potrivit sub nici o formã pe instalaţie şi nici la calibrãrile electrice ale motorului, ci ȋntinzând un furtun de incendiu din compartimentul frig, urcând pe urmatoarea punte, printr-o uşã etanşã, pe lângã douã generatoare (DG1 & 2), pânã la ejectorul instalaţiei ATLAS. Cred cã nici un om cât de cât normal la cap de la uscat nu ar fi fãcut aşa ceva, dar ȋn flota de pescuit cam aproximativ aşa anemic arãta normalul. Mai tot timpul, din cauza lipsurilor de piese de schimb, eram nevoiţi pentru a menţine funcţionalitatea motoarelor şi implicit al ȋntregii nave, sã improvizãm de-a dreptul hilar sau frizând incredibilul sau chiar absurdul. Cine nu a completat mãcar o singurã datã cu apã de mare instalaţia de rãcire internã a motorului, cine nu a bãgat motorina ȋn tancul 25 cu pompele de transfer din care se alimentau tancurile de zi, numai pentru cã separatoarele româneşti care ni se montau la reparaţiile din ţarã erau extrem de proaste(probabil cã de uz alimentar din industria laptelui „tehnofrig” şi ȋn nici un caz navalizate), cine nu a anulat sistemele de siguranţã şi avertizare a diferitelor instalaţii pentru a merge cu ele ȋn regim de avarie sau cine nu a ȋnfundat ţevile sparte ale schimbatoarelor de cãldurã micşorând suprafaţa de transfer pe când orice neamţ ar fi ȋnlocuit acele ţevi??? Cine nu a şlefuit cu scrum de ţigarã dȕzele nemţeşti de la principale dar şi de la dieselgeneratoarele skl doar pentru faptul cã renunţându-se la importuri chiar şi din RDG, acum ni se aduceau consumabile româneşti de calitate ȋndoielnicã. La noi se fãcea orice lucru cu un „hei-rup”-ism greu de imaginat, defapt eram obligaţi de condiţiile acelea şi lipsurile de tot felul cu care ne familiarizasem sã facem aşa iar acest avânt din pãcate se mai pãstreazã şi acum ȋn multe domenii. Eram tineri, aveam abnegaţie, eram mândri cã eram români şi ne iubeam pavilionul de la pupa şi chiar ne iubeam ţara ȋntr-un mod ȋn care mulţi astãzi sunt incapabili s-o iubescã sau sã ȋnţeleagã mãcar asta, pe care nu am confundat-o absolut niciodatã nici atunci şi nici acum, cu conducãtorii ei. Pentru toate aceste improvizaţii nebuneşti (şi altele de care nu-mi mai pot aduce aminte acum), singura alternativã ar fi fost de a trage nava la ancorã şi sã aşteptãm poate la nesfârşit sã soaseascã din ţarã o rezolvare improbabilã din partea conducerii companiei noastre şi foarte probabil tare ȋndepãrtatã.

   Agregatele tot aşa urlau, fiind nevoiţi ca la fiecare virare sã mergem unul dintre mecanici pe puntea de pescuit sã jonglãm cu frânele pe care le strângeam ȋn pescuit ca sã nu mai alunece tamburii cu vaiere. Vuietul vinciurilor putea fi auzit din oricare punct al navei, netrebuind sã mai fim cãutaţi şi invitaţi pe puntea de pescuit, venind din proprie initiativã. Nici nu mai ştiam când era searã sau dimineaţã, mã simţeam trist de parcã ziua refuza sã mai vinã! Pentru mine soarele apuse-se demult timp iar acum refuza cu ȋncãpãţânare sã mai rãsarã! Atunci m-am ȋntrebat fãrã sã-mi pot rãspunde ȋn vre-un fel, de ce toţi oamenii simt bucurie la fiecare rãsãrit fãrã niciun motiv? De ce oare când soarele zãboveşte atât de multe ceasuri pe cer, oamenii aleg sã-i zâmbescã cu ȋngãduinţã doar la orele dimineţii??? De ce este asociat rãsãritul cu un nou ȋnceput, când ştim atât de precis cã la fel de bine poate simboliza şi sfârşitul ultimei nopţi???  Am ȋnvãţat atunci şi ȋn voiajele care au mai urmat cã rãul permanentizat ajunge sã ţi se parã o normalitate dupã ceva timp şi sã nu te mai streseze deloc ȋntr-un târziu. Asta este o constatare, o experienţã, nu un sfat, sfatul ar fi evitarea permanentizãrii oricãrei anormalitãţi. Ne agitam mult, fãceam şi lucram şi mai mult deşi uneori inutil, iar rezolvãrile ne veneau din prea multele ȋncercari şi niciodatã din asteptãrile inerte!  Atunci când ni se ȋnecau toate speranţele, toate aşteptãrile, toate nãzuinţile, pânã şi ateii ȋncepeau sã se roage! Poate cã nu ne era foarte clar la cine sau la ce şi mai ales cum s-o facem dar o fãceam ȋn felul nostru, cãtre un Dumnezeu amorf şi necunoscut, neştiind cã El era pretutindeni acelaşi pentru oricine, atât de puternic ȋncât sã aibã grija tuturor nãpãstuiţilor ȋn acelaşi timp. Era comunistã ȋn care am crescut şi am fost educaţi, nu ne-a ȋnvãţat nimic despre credinţã, defapt ȋnvãţãturile ei ne fuseserã interzise cu desãvârşire, nereuşind ȋnsã niciodatã oricât şi-or fi dat osteneala, sã ne controleze gândurile cu care ne rugam pe furiş.  Nu am fi putut deveni nişte credincioşi laici şi poate cã mulţi nici nu ne-am fi dorit asta, probabil cã am fi devenit nişte credincioşi şi atât, dar nişte credincioşi care nu am fi fost nevoiţi sã ne rugãm cu fricã, ȋn tainã, departe de ochii tuturor prietenilor şi neprietenilor. Pânã şi ticaloşii care ne-au ţinut cu putere apãsat piciorul pe grumaz, ȋn ultimile lor clipe de viaţã ȋnaintea execuţiei, au avut alãturi o iconiţã din proprie convingere, iar eu şi foarte mulţi alţii, pentru bibliile pe care le primeam gratuit ȋn Walvis Bay, nu aveam temeritatea de a le aduce acasã prin Otopeni, de teama riscului enorm de a rãmâne fãrã avizele de navigtori(ale noastre şi ale rudelor noastre de gradul ȋntâi) pe care ni le elibera securitatea. Era greu de ȋnţeles atunci şi nici azi nu ne poate fi foarte lesne sau foarte clar şi sunt convins cã este imposibil sã ajungã acum cineva care n-a trãit atunci, sã priceapã pe deplin toate acele grozãvii. Acesta nu se doreşte un manifest despre credinţã, ci despre disperare, despre atunci când ȋţi sunt epuizate toate, dar absolut toate speranţele, despre refuzul isterizãrii când nu mai este nimic de fãcut şi despre clãdirea convingerii cã rugile te pot ajuta. Dumnezeu ȋi ajutã pe toţi deopotrivã, şi pe dreptcredincioşi dar şi pe atei, dar nu prin minuni ȋnfãptuite cu vreo baghetã magicã ci prin propriile noastre minţi, mâini şi priceperi. Cred cã mai degrabã ne vindecã şi limpezeşte psihicul, gândurile, minţile tulburate de grijile extreme. Dumnezeu ne este leac pentru minte şi suflet.  Poveştile trãite acolo ȋn larg, sunt defapt poveşti despre o altã lume, o lume necunoscutã de cei mai mulţi pãmânteni sau cunoscutã superficial doar de prin lecturi, fotografii şi istorisiri frivole. O ȋntindere mai mare decât jumãtate din suprafaţa lumii pe care pluteam doar câteva milioane de navigatori, ȋn timp ce pe uscat locuiau câteva miliarde bune de oameni, mã fãceau sã cred cã eram nişte aleşi. Multe dintre poveştile ȋntâmplate acolo au rãmas total necunoscute, fie din pricina uitãrii, fie din lipsa mãrturiilor.

 

VIS IMPLINIT

ORIENT (peninsula Arabiei) – Trecuserã ceva ani de când mã retrãsesem la uscat, nu foarte mulţi dar pentru mai toţi tinerii de obicei şi cel mai adesea, acei caţiva ani pot însemna o „micã” veşnicie. Apoape cã mã învãţasem cu viaţa obişnuitã a oamenilor, considerând cã marinãria devenise un capitol definitiv închis, tânjind însã pe ascuns în momentele de linişte dupã acele vremuri apuse, îndrãznind chiar sã mai sper în cele mai tainice gânduri neîmpãrtãşite şi neruşinate cã poate vreodatã, cândva, cine ştie cum si prin ce minune s-ar mai putea ivi o unicã şi ultimã ocazie. Atunci când reveneam cu picioarele pe pãmânt gândind şi privind totul într-un mod realist, mã cutremuram vãzându-mi toate visele nãruite, înţelegând totodatã cã toate speranţele mele nu erau decât nişte nãluciri bolnave. Eram convins cã trãirile din sud, peripeţiile din vest, poezia mãrii de pe la 20 de ani nu se mai puteau întoarce, totul pe aceastã lume se schimbã în permanenţã într-un mod necruţãtor iar ochii oamenilor vãd de fiecare datã alceva pe mãsura trecerii anilor şi ce a trecut nu se mai poate întoarce sau dacã totuşi da, cu siguranţã cã nu mai poate fi la fel; frumos şi bine poate, dar niciodatã la fel. Trãiam intens nostalgia trecerii acelor ani de rãtãciri si hoinãreli pe ape, ani când nimic nu mi se putea împotrivi, când nici o piedicã nu era suficient de mare încât sã mã descurajeze şi când oceanul era totul pentru mine iar eu fãceam orice pentru el. Îl regretam ca pe ceva iremediabil pierdut, aşa cum regreţi anii copilãriei sau tinereţii, când ştii fãrã tãgadã cã nu-i vei mai putea recupera vreodatã în aceastã viaţã. În cei aproape cinci ani de când trãiam la uscat, învãţasem sã-i zic acasã unui loc extraordinar de fix şi de uscat, departe de ţãrmurile mãrii, departe de strigãtul albatroşilor, în care încãpea toatã lumea mea cu cele mai importante şi iubite persoane. Soţia şi copila noastrã mi-au colorat viaţa cu existenţele lor, mi-au arãtat cã viaţa poate fi foarte frumoasã şi în alt mod decât învãţasem pânã atunci, deveniserã ancorele mele cele mai trainice care sã mã ţinã strâns legat de uscat, m-au reînvãţat cu cãldura şi confortul pierdute în adolescenţã al altui „acasã”. Împreunã cu ele ne-am bucurat, ne-am întristat, am glumit şi-am râs şi-am plâns la un loc împreunã şi cât am mai râs şi cât am mai plâns şi cât de mult ne-au mai legat sorţii cu odgoane groase şi nevãzute toate încercãrile vieţii care s-au abãtut peste noi… m-au fãcut sã mã simt iubit, important, m-au iubit şi m-au înţeles când nu prea era nimic de înţeles, mi-au arãtat şi am vãzut feţe şi sensuri ale vieţii nebãnuite şi neştiute pânã atunci… am învãţat sã iubesc de douã ori mai mult şi peste orice limitã umanã, cu trecerea fiecarei clipe din ce în ce mai mult… Prezenţa lor în viaţa mea mi-au domolit dorul de mare, mi-au reaşezat prioritãţile vieţii. Sã fi iubit mai departe marea la fel ca la început ar fi însemnat un mod egoist de a fi şi eu am fost toatã viaţa de-un altruism bolnav şi nici nu am ştiut sã iubesc vreodatã cu jumãtãţi de mãsurã… am iubit cu tot ce sunt şi cu toatã puterea mea de a iubi, sau nu am mai iubit deloc. Dacã aş mai fi pus în situaţia de a pleca iar pe mare, situaţia ar fi foarte diferitã acum, şi-aş ofta cu tot nãduful de dorul casei, la fiecare voiaj. Acasã ar însemna de data aceasta doar uscatul spre care aş alerga iute cu fiecare ocazie, locul unde m-aş simti cel mai bine, locul în care se aflã întreaga mea lume.Pasiunea pentru mare cred cã s-a stins de când îmi iubesc familia total şi necondiţionat şi-aş naviga cu plãcere dar doar cu gândul acasã pe uscat. Ciorba reîncãlzitã nu mai este la fel de gustoasã. Nu am înţeles niciodatã de ce când visez marea, suntem mereu singuri, doar eu, ea şi oamenii mãrilor ca nişte martori tãcuţi şi neştiuţi de nimeni, de parcã doar la atât s-ar restrânge întregul meu univers. Toate visele cu ea sunt atât de reale încât la trezire mã cutremur de tot şi-i mulţumesc Domnului pentru tot ce mi-a dãruit în viaţa realã.

Deci veneam de la serviciul meu de „pãmântean” dupã o zi istovitoare de muncã, încercând cu înfrigurare sã deschid contra timp uşa de la intrare pentru a putea rãspunde la telefonul care suna nesimţit de insistent. Nici nu m-am mai descãlţat pentru a ajunge la mãsuţa joasã de pe hol pe care se afla telefonul, ci am îngenunchiat pe mochetã rãspunzând grãbit. De la capãtul celalalt al firului nu se auzea nimic, nici o vorbã, nici un sunet, doar o lungã tãcere şi cu convingerea cã mi se fãcuse o glumã proastã, am început sã înjur fãrã perdea şi fãrã repetiţii pentru cã aveam un repertoriu bogat şi variat pe atunci şi pentru cã eram absolut singur în toatã casa. M-am ridicat iritat şi dupã ce m-am descãlţat, am intrat în hol sã mã dezbrac, când soneria telefonului a prins iar sã ţârâie enervant în liniştea casei. Am ridicat încã odatã nervos receptorul cu gândul de a dojeni persoana care încerca sã se joace cu mine. Am dus receptorul la ureche şi am desluşit cum o voce îmi repeta insistent : „nu închide, nu închide, aşteaptã pânã auzi tot”. M-am dumirit mai târziu ca vocea apelantului ajungea foarte greu la mine de parcã comunicam cu cineva aflat în altã lume. Era un amic din copilãrie aflat acum în Aden şi încerca sã mã întrebe dacã nu doresc sã vin acolo. I-am povestit cã vreau, cã asta îmi doream dar cã actele erau cam „varzã”, niciunul nemaifiind valabile. L-am rugat sã intreprindã toate demersurile necesare cã urma sã mã descurc eu cumva de un paşaport valabil în câteva zile, dar cã aveam şi eu pretenţia ca nava sã nu fie pescador. Mi s-au dat toate asigurãrile cã nu putea fi vorba de aşa ceva, dar cã nu-mi puteau spune încã ce clasa de nava era ci doar ca se cheama „Yathrib 1” şi cã eram aşteptat urgent. Nici nu mai ştiam pe unde sã localizez destinaţia aceasta, doar bãnuiam şi atat. Știam din aduceri aminte de existenţa a doua Yemenuri dar nu arãtasem niciodatã cu degetul pe hartã aceastã ţarã, nu fusesem ascultat niciodatã la aceastã lecţie nemaiînvãţatã şi mã simţeam ca un copil nepregãtit la geografie.  A doua zi la prima orã m-am prezentat la serviciul pe care îl obţinusem cu greu în urmã cu un an cu mari intervenţii, aşteptându-mi şeful cu demisia în mânã. Colegii au crezut cã mã ţâcnisem la cap, ca în prag de Crãciun(era sfârşitul lui noiembrie) sã-mi dau demisia. Nici mãcar nu aveam timp sã-mi fac cele douã sãptãmâni de demisie, îl rugasem pe de acum fostul meu şef sã aranjeze ca totul sã fie bine, pentru cã eu dupã ce mi-am lasat demisia am plecat glonţ la paşapoarte. A urmat o sãptãmânã de agonie şi extaz, de ghinion şi noroc, de deziluzii şi speranţe. La paşapoarte am dat de la bun început de un zid rece, de netrecut şi neînduplecat unde ajungând în ultima instanţã la şeful lor, mi s-a explicat cã nu mai exista opţiunea de „paşaport la urgenţã” şi drept urmare avea sã dureze cel puţin douã sãptãmâni, ceea ce era mult prea mult pentru oportunitatea pe care o aveam. Eram disperat dar uneori soarta aşeazã întâmplãrile aşa cum vrea ea şi în drumurile mele nehotãrâte a fãcut sã mã întâlnesc cu o prietenã pe care pânã atunci şi nici de atunci încolo nu o mai întâlnisem mergând aşa fãrã o ţintã anume pe strãzi. A urmat apoi un telefon bine ţintit al acesteia şi acelaşi şef de la paşapoarte m-a aşteptat personal de aceastã datã, nerãbdãtor şi jovial sã completez doar o cerere în care urma sã scriu numai ţara de destinaţie, (fiind admonestat în glumã de aceeaşi persoanã care ceva mai devreme mã refuzase categoric, cã uitasem sã trec ţara de destinaţie)pasaportul poposind în mâinile mele câteva ore mai târziu. Apoi trei zile(una în Tulcea şi douã în Bucureşti) am cãutat cu insistenţã un bilet de Yemen pe numele meu. Nu era de gãsit nicãieri, în fiecare searã îmi fãceam un plan pe unde mai trebuia sã caut, plus confirmãri şi reconfirmãri din Yemen precum cã exista cu adevarat acel bilet de negãsit. În ultima searã am dormit la o secţie de poliţie din capitalã, unde era de gardã (mai presus decât gradele de rudenie)un prieten. Marius mi-a spus cã ar trebui sã încerc şi la aeroport dacã nu voi rezolva problema la agenţiile Alitalia din oraş. Am pierdut cu invitaţiile la calm şi aşteptare întreaga dimineaţã fãrã speranţe ci doar cu promisiuni. Am aflat mãcar cã avionul avea sã decoleze peste doar 2-3 ore, aşa cã în pragul deznadejdei, am plecat fãrã convingere, la sfatul lui Marius, spre aeroport şi cu tot bagajul dupã mine. Vedeam negru in faţa ochilor, şi-mi venea sã urlu de neputinţã dar totuşi încercam sã mã amãgesc cã aş mai avea o şansã, anemicã ce-i drept dar totuşi exista una. Am intrat direct la biroul agenţiei Alitalia unde de aceastã datã mãcar nu m-am mai mirat cã biletul meu rãmãsese în continuare de negãsit, în schimb mi se sugerase sã încerc şi pe la Tarom care vindea o parte din biletele acelei curse. Pe ultima sutã de metri am reuşit într-un târziu sã capãt acel bilet, sã fac vama şi trecerea frontierei în pas alergator, în timp ce ceilalţi pasageri se plictisiserã deja aşteptând la bordul aeronavei. Zborul pânã la Roma nu a durat mult în aprecierea mea şi nici nu l-am bãgat în seamã, încercând sã-mi adun gândurile şi sã mã mobilizez pentru partea a doua a cãlãtoriei mele spre Arabia. Tranzitul din Roma mi s-a pãrut deosebit de lung şi obositor, doream sã mã îmbarc mai repede în avionul Airbus320 al companiei Yemenia pentru o ultimã escalã la Sanaa înainte de a ajunge la Aden, destinaţia finalã(fosta capitala a fostei RPD Yemen). Aici în Roma mi s-a pãrut obositor şi pentru faptul cã nu beneficiam de nici un agent (aşa cum aveam de obicei) care sã se ocupe în locul meu de rezolvarea tuturor problemelor ivite. Trebuia sa fiu eu îsumi atent la toate anunţurile difuzate sau afişate pentru a putea fi sigur cã totul avea sã decurgã bine. Aerul exotic al arabiei l-am resimţit imediat ce am pãşit în aeronava yemenitã, chiar dacã cei mai mulţi pasageri ai zborului, dupã culoarea paşapoartelor erau britanici. Îmi doream sã beau o tãrie şi sã adorm pânã la escalã dar stewardesele ne ofereau doar sucuri, apã, cafea şi multe ceaiuri. Regretam acum cã nu profitasem de toate acestea în cursa Alitalia, refuzând toate bãuturile pentru cã zborul fusese scurt şi pentru cã dorisem sã rãmân foarte treaz din toate punctele de vedere.  A trecut noaptea dormitã în foarte multe aţipeli scurte, agitate, înnãdite şi neodihnitoare cu un sentiment greu de incertitudine şi îndoialã. Aterizam deja şi amplidanele anunţaserã aceasta însã nu înţelesesem nimic, nefiind atent. Începuse sã se lumineze când am coborat din avion, mergând la îndeplirea formalitãţilor de sosire. Pe clãdirea aeroportului sau pe oriunde altundeva nu se gãsea nici un indiciu asupra locului unde aterizasem iar eu ştiam ca aceea trebuia sã fie doar o escalã înaintea zborului spre Aden şi mã gãseam într-o mare confuzie şi nelãmurire deloc liniştitoare. Cãlãtorii arabi trecuserã de controalele aeroportuare, britanicii fuseserã  îmbarcaţi în autocare iar eu, singur rãmas am prezentat paşaportul la punctul de control al frontierei. Paşaportul mi-a fost refuzat, cerându-mi-se sã prezint alt document, aşa cã am prezentat carnetul de marinar care era expirat de câţiva ani buni însã având chemare în ţara lor pentru a naviga, aveau nevoie de acest act care înlocuia defapt paşaportul. Mi s-a pus viza de intrare pe acel carnet expirat iar apoi a telefonat undeva fãrã a-mi înapoia însã documentul. Au sosit doi soldaţi(sau ce-or fi fost dar aveau uniforme şi arme), şi m-au preluat cu bagaje cu tot fãrã sã mi se explice nimic, şi închis într-o camera înaltã cu douã ferestre mici aproape de tavan, cu o masã neagrã şi slinoasã lipitã pe lungime de peretele din stânga uşii de intrare iar varul scorojit şi cele douã scaune de lemn cu spãtar, aşezate (faţã în faţã)de o parte şi de alta a acelei mese completau imaginea primei impresii. La peretele opus se gãseau câteva saltele roase şi decolorate de vreme, stivuite sau mai bine spus aruncate în pripã, neglijent pe podea din care atârnau caţiva câlţi coloraţi. Bagajele, ca şi actele mele rãmãseserã la cei doi soldaţi. Nu ştiam încã în ce oraş mã aflam pentru cã nimeni din cei pe care îi întrebasem nu îmi rãspunseserã tranşant cu da sau ba, aveam doar o micã bãnuialã dar eram prea sleit de puteri pentru a raţiona corect, aşa cã m-am aşezat pe saltelele din acea camerã despre care aveam o impresie proastã, lãsându-mã doborât uşor de oboseala adunatã pe drum, fãrã sã-mi mai pese de mizeria lor. Eram totuşi sleit de puteri. M-am trezit când s-a deschis uşa pe care a intrat o femeie arabã îmbrãcatã în negru complet dar fãrã voal islamic. M-a impresionat culoarea hainelor ei care chiar dacã tot negre erau, aratau impecabil de parcã atunci le îmbrãcase pentru prima oarã, pãreau perfect noi, neatinse de nici un fir din praful acela galben prezent peste tot în peisajul Yemenului. M-am ridicat si m-am prezentat, dupã care ne-am aşezat amândoi pe cele douã scaune. O chema JAMILA şi era din Iordania, tot ea mi-a mai spus ca ne aflam în Aden iar eu nu mai înţelegeam nimic pentru cã pe programul meu de zbor era trecutã o escalã la Sanaa şi ora de sosire în Aden trebuia sa fie mult mai târzie. Nu înţelegeam nici de ce mã gãseam reţinut acolo de câteva ore bune. Mi-a cerut sã priveascã fotografia cu fiica mea pe care o strângeam în mânã de cand aterizasem, o bomboanã de fatã cât un ghemotoc cu o rachetã de tenis în braţe, pe un teren de sport. I-am urmãrit atent expresia feţei care s-a luminat, şi zâmbetul larg ce i-a cuprins întregul chip, la apropierea fotografiei de ochii ei negri şi migdalaţi şi toate acele grimase ale ei au însemnat mai mult pentru mine decât „-Nice!”-ul rostit cu accent arãbesc pe care poate cã nici nu şi-l traduse-se vreodatã atât de exact pe cât credea ea. Am mai discutat banalitãţi strãduindu-ne amândoi sã evitãm stânjenitoarele momente de tãcere. Ceva mai târziu uşa s-a deschis din nou şi soldatul acela cu faţa mãslinie, a invitato pe ea sa îl urmeze, eu rãmânând mai departe închis. M-am ridicat şi eu mergând lângã uşã ca şi când mi-aş fi condus un oaspete la ieşire, luându-ne rãmas bun. Privirea mi s-a intersectat cu a soldatului care înţelegându-mi din priviri neliniştea, s-a uitat la ceasul de la mânã zicându-mi doar, cã încã nu era timpul potrivit şi m-am trezit din nou singur în încãperea aceea uitatã, cu pereţii scorojiţi şi uzaţi, cu ferestrele ei mici aşezate sus lângã tavan, care împiedicau puterea dogoritoare a soarelui sã intre fãrã oprelişte peste mine.  Am rãmas închis cu gândurile, neliniştile şi temerile mele, impunându-mi sã nu-mi mai privesc ceasul, aşa cã mi l-am scos de la mânã îndesându-l adânc în buzunare, încercând sã nu mã mai gândesc la nimic. Pierdusem şirul vremii când s-a deschis iar uşa, apãrând în cadrul ei chipul surâzãtor şi deja familiar al soldatului care mã adusese de dimineaţã în încãpere. M-a întrebat direct dacã am bani la mine pentru ca are nevoie de ei pentru a-mi plãti drumul pânã la navã. „Caţi?” l-am iscodit eu, „ceva bani, nu conteazã câţi”, a venit rãspunsul lui abrupt. Nu cunoşteam preţurile locale, nu cunoşteam nivelul lor de trai deşi acum gândind la rece dupã atâta timp, ar fi trebuit sã-mi închipui cã nu erau la nivelul celor din emirate aşa cum credeam eu atunci, deci am bãgat mâna în buzunar şi am scos douã bancnote de douãzeci, şi una de cinci dolari pe care i le-am întins. S-a uitat lung la ele întrebându-mã dacã nu mai am încã ceva la mine. I-am dat apoi de înţeles cã cei pe care tocmai îi dãdusem erau toţi banii mei pe care îi aveam, socotind cã la lãcomia care i se citea în priviri ar fi fost un gest necugetat sã umblu la banii neschimbaţi încã. Am mers la un ceea ce s-ar putea numi bar, din incinta aeroportului situat lângã biroul insoţitorului meu care pe drum îmi indicase spre câteva maşini din parcare cã într-una din ele se aflã şi bagajul meu. Am priceput astfel cã acele maşini erau funcţionale în ciuda priveliştii lor jalnice, şi nu m-am mai mirat mult pentru cã deja avusesem experienţe asemãnãtoare prin alte parţi ale lumii prin Luanda sau Dakar. Mi-am îndreptat paşii spre unul dintre multele scaune înalte şi libere aflate împrejurul barului, în timp ce „amicul” meu a intrat în biroul alãturat cu uşa larg deschisã, lipitã de perete lor comun. Oferta barului era extrem de limitatã aşa cã pentru început am încercat sã mã bucur la maxim de confortul scaunului înalt cu care mã rãsuceam spre stânga şi dreapta pânã la enervare. De alãturi se auzeau voci puternice vorbind dezinvolt araba, pentru cine nu cunoaştea ar fi putut trece drept ceartã dar eu ştiam cã aşa se manifestau arabii acasã la ei mai ales în faţa unui necunoscator al limbii lor materne. L-am auzit pe amicul meu cum din birou a strigat un pic mai tare cãtre barman dupã cum mi-am putut da seama pentru cã şi el i-a rãspuns cu acelaşi volum al vocii, venind la mine şi întrebându-mã ce doresc. Cum rafturile erau aproape goale sau mai bine zis cu nimic care sã-mi stârneascã interesul, i-am spus zâmbind larg :” A big double Russian vodka”. A fost rândul lui sâ rânjeascã şi sã-i transmitã amicului meu în arabã dorinţa pe care mi-o exprimasem în timp ce mã servea cu acelaşi zâmbet evitâmdu-mi privirea, cu un ceai verde şi fierbinte într-un minuscul pãhãruţ (aşa cum mai vãzusem la arabi) şi cu o prãjituricã cât o chiflã, un chec sau echivalentul unei Madlene de pe la noi.

A ieşit din birou amicul meu luându-şi douã pahare de ceai, pregãtite pe bar şi uitându-se la mine în treacãt mi-a spus cã nu se putea alcool. „Ce bãuturi bune aveţi în Yemen?” am încercat sã mã lãmuresc eu mai bine, rãspunzându-mi cã se putea dar cã nu era tocmai sãnãtos. Mã „rãnise” în convingeri şi nu m-am putut abţine sã nu-i spun o micã rãutate, cã şi tutunul era la fel de nesãnãtos şi totuşi ei fumau aproape mereu. M-a lãsat fãrã rãspuns, plecând cu paharele de ceai în încãperea de unde venise. Știam cã ar fi trebuit sã nu-i zic nimic, pentru cã ei nu fac glume cu învãţãturile coranului. Când venise dupã ceai, îl vãzusem pe amicul meu cum îşi smulge gradele militare de pe umeri ascunzânduşi-le în buzunarul de la piept al bluzei, zicându-mi în sinea mea cã acelea trebuie sa fie acum hainele lui civile de mers acasã dupã serviciul de noapte. Și chiar aşa a fost, dupã o scurtã vreme în care am avut timp cu foamea mea, sã „pelicãnesc” prãjiturica şi ceaiul, m-a invitat spre maşina în care mã aşteptau şi bagajele pentru a merge spre portul Aden. Mi-a localizat portul ca gãsindu-se în zona Tawahi(se pronunţa Tuai) dar nu realizam ce înseamnã asta, sau nu mã putea ajuta asta cu absolut nimic, putând sã zicã orice dorea atunci. Am pãrãsit aeroportul cu maşina unuia dintre ei aşezaţi în faţã, eu pe scaunul din dreapta spate, cu toate geamurile deschise pentru cã deja era foarte cald iar aerul condiţionat al maşinii nu era pornit. Poate cã nici mãcar nu avea, la urma urmei abia i se mai ţineau uşile în balamale şi banchetele sã nu alunece. Strãzile de la periferie mi se pareau aerisite, fãrã gropi, doar îmbâcsite cu praful sau nisipul acela foarte fin ce însoţea toate peisajele care se iveau de dupã stâncile printre care şerpuia drumul nostru spre oraş. Probabil cã ei vorbiserã toatã ziua, cu mine şi fãrã mine de faţã pânã sã mã scoatã din izolare, iar acum în maşina încã nu-şi terminasera discuţia, continuind sã flecãreascã gãlãgios cam cât un grup de femei gureşe de pe la noi. S-au întors spre mine în vreo douã rânduri cu întrebãri prin care sã se convingã cã eram întradevãr lefter de toţi banii, apoi nu m-au mai bãgat în seamã pânã la capãtul drumului nostru. Am pãtruns în interiorul oraşului cu case şi clãdiri etajate şi zidite în stil arãbesc cu multe arcade înflorate, pe nişte strãzi din ce în ce mai aglomerate şi cu reguli de circulaţie haotice şi anapoda, intrând pânã la urmã pe o poartã unde exista în permanenţã un alai de oameni şi oi ciudate sau taxiuri şi microbuze care luate toate la un loc, fãceau o mare hãrmãlaie. Ne gãseam la malul mãrii, intrasem într-un port al Adenului şi din câte puteam eu sã-mi dau seama vãzând la tot pasul doar nave de pescuit, probabil cã asta şi era, adicã portul pescãresc pe care nu mi-l dorisem deloc. La capãtul danei, cu prova în larg şi pupa strâns legatã de cheu, se gãsea un puitor militar de vreo 50-60 de metri. Ne-am oprit la mai puţin de o sutã de metri de el, trebuind sã cobor lângã un pescador albastru nãpãdit de ruginã ca mai toate navele de pescuit. Mi-au arãtat cu mâna întinsã spre schela de lemn şi metal cu o coţadã sub ea întinsã pentru siguranţã, ce suia cam un metru deasupra danei pânã pe puntea pescadorului. În timp ce urcam, se auzea clar şi strident sifleea marinarilor de pe nava militarã din apropiere prin care se prezenta onorul unui ofiţer de rang superior, pufnindu-mã râsul pentru câteva clipe la gândul cã era pentru mine. Am urcat prin babord şi imediat cum am ajuns la capãtul ei, am dat cu ochii de primii echipieri, dosiţi la adãpostul umbros al rufului punţii de pescuit. Imaginile nu-mi mai sunt foarte clare doar puţin amestecate, pentru cã vãzusem deja prea multe feţe şi lucruri noi despre care încercercam sã mã dumiresc ce fãceau. Doi europeni cu feţele arse peste mãsurã de soarele nemilos, aşezate umãr la umãr, fumând şi vorbind cu volum maxim ceva în rusã sau cel puţin aşa crezusem atunci pentru cã mai târziu am aflat cã defapt erau ukrainieni din Kiev. Alţi doi arabi participau şi ei la discuţie dând docţi din cap a înţelegere, primul era Sofian, un kenyan în funcţie de „nostrom” al navei, iar al doilea un bãiat simpatic şi sociabil, cu cel puţin douã clase de educaţie peste restul celorlalţi localnici caruia noi îi spuneam Maxim iar arabii lui îi pronunţau numele cam tot la fel dar gutural şi cu un puternic accent arãbesc sunau la sfârşit ceva diferit. Pânã cu doar caţiva ani în urmã fusese mecanic de bord pe aeronavele Yemenite, fusese şcolit prin Rusia şi de aceea era o fire cu mult mai deschisã şi sociabilã faţã de toţi ceilalţi. Dupã unirea celor douã Yemenuri, cei din fosta republicã democraticã (adicã cei din Aden în care ne aflam), pierduserã sau mai bine zis li se luaserã cam toate drepturile şi privilegiile, inclusiv locurile de muncã mai importante, deveniserã nişte paria la ei acasã.  Puţin mai încolo, în soare, cam la doi metri de capãtul pasarelei pe care mã aflam, doi yemeniţi îmbrãcaţi în rochiile lor arabe, tolãniţi pe câte o rânã, privind spre mine dar total absenţi. Cred cã privirile lor treceau prin mine şi cã nici nu mã putuserã observa, având nişte priviri rãtãcite în timp ce rumegau ceva ce nu ştiam sigur ce putea fi dar fãlcile le erau atat de întinse, încât pielea începuse sã strãluceascã exact ca un balon de cauciuc. Lângã ei mai erau câteva crenguţe cu frunzele ca de cais din care mai rupeau din când în când, îndesânduşi-le încã în gurile deja preapline. Nu mai vãzusem aşa ceva pânã atunci şi nici nu auzisem înca de acest obicei, neştiind defapt ce naiba putea sã însemne totul. Mi s-a explicat mai târziu cã crenguţele acelea se chemau cat, un drog pe care-l mestecau mai toţi bãrbaţii adulţi de prin pãrţile locului iar catul acesta era adus tocmai din Egipt, cumpãrându-se şi el pe categorii de calitate. Odatã, ţin minte cã în mintea mea credeam cã iarba aceasta capãtã consistenţa gumei de mestecat, am încercato şi eu dar nu era deloc aşa, avea o aromã de cea mai banalã şi ordinarã iarbã, doar cã extrem de amarã, ce îmi amintea de amãreala pastilelor de chininã. Mi-am aruncat pur şi simplu din capul schelei geamantanul pe care-l simţeam deja ca pe-un pietroi mare şi greu. S-au oprit toţi brusc din ceea ce fãceau pentru a mã studia, de parcã pânã sã arunc geamantanul nu mã observase nimeni. Unul dintre cei doi europeni ce-şi proteja scãfârlia cu o batistã legatã în cele patru colţuri a întrebat doar „-A şto?”

19. INTAMPLARI CU CAMARAZI

(pe cont propriu)

De mic copil am visat sã pot închide toate frãmântãrile mãrii într-un vas mic şi neînsemnat, pentru a-i pãstra proaspãt şi nealterat zbuciumul pentru mai târziu, dar din libertatea închisã între pereţii ieftini ai vasului nu ar mai rãmâne decât o jalnicã şi tristã clipocealã, …ar fi ca şi când aş lua o singurã literã sau chiar o silabã întreagã dintr-un cuvânt profund şi plin de semnificaţii, cu iluzia copilãreascã cã voi reuşi sã-i pãstrez înţelesul neschimbat. Altfel oare, ce rege ar mai fi leul închis în cuşca de fier roasã adânc de ruginã sau spre ce libertate ar mai nãzui condorul zãvorât dupã zãbrelele tristei colivii? Marea e formatã din miliarde de astfel de vase mici de apã, o lume imensã, întinsã din zare în zare şi încã de mii de ori pe atât, de necuprins nici cu privirile şi nici cu închipuirile noastre, cãreia îi poţi privi unduirile şi sclipirile valurilor dar niciodatã tainicile-i adâncuri. Ea este întunecatã, misterioasã, învolburatã, gãlãgioasã, agitatã, periculoasã, înfricoşãtoare uneori, cu spume albe pe crestele-i înalte şi ameninţãtoare ale valurilor, imprevizibilã şi greu de ghicit, însã captivã între pereţii strâmţi ai vasului ar deveni doar o cantitate oarecare din cea mai banalã apã. Mi se pare cel puţin bizarã aceastã metamorfozã a ei. Mãreţia şi farmecul mãrii izvorãsc din adâncurile şi necuprinderile-i de neînchipuit, din sãlbãticia şi neobosita ei frãmântare şi uneori din poveştile trãite acolo departe, de oamenii mãrilor şi neaflate de nimeni. Atunci când reuşeşti sã-i înţelegi cu adevãrat dimensiunile gigantice, te trezesti dintr-o datã total debusolat şi copleşit de un sentiment straniu de rãtãcire, de o teamã plãcutã şi irealã, realizezi defapt cã îchipuirile noastre sãrãcãcioase nu ne-au putut folosi cu nimic pentru zugrãvirea însemnãtãţii şi mãreţiei întinderilor de ape. În copilãrie aveam credinţa cã existã lumi pentru fiecare neînţeles: o lume a gâzelor, una a pãsãrilor, alta a câinilor şi a pisicilor, alta a peştilor şi chiar una a poveştilor întâmplate şi neistorisite vreodatã sau ale viselor destrãmate şi risipite în zori de zi. Am ştiut mereu cã nimic nu poate fi ascuns definitiv şi cã întâmplãrile nevãzute şi neştiute de nimeni nu pot rãmâne taine de nepãtruns pentru totdeauna. Am avut mereu convingerea cã undeva existã o altã lume strãinã şi paralelã cu a noastrã în care toate tainele şi visele nemaitrãite de nimeni sunt pãstrate proaspete şi nealterate, neatinse, nedeformate, ca nişte volume de cãrţi frumos rânduite pe rafturi.

 Nu puteam sã îngãdui cu mintea mea necoaptã pentru nici o clipã, cã visele frumoase se pot destrãma şi pieri pentru totdeauna ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe mare ne puteam cãlãuzi citind stelele nopţilor ori soarele zilelor senine, ne puteam lãsa îndrumaţi de luminile farurilor ce strãjuiau din depãrtãri nopţile negre ca smoala, desenând linia ţãrmurilor ascunse ochilor, deschizând drumuri de ape marinarilor şi navelor lor. Ne puteam orienta dupã zborul pãsãrilor, dupã adierea vântului, lucruri banale la urma urmei pentru navigatorii îmblânzitori de naturã dar marea nu poate fi îmblânzitã şi nici mãcar strunitã. Trebuie s-o iubeşti aşa sãlbaticã, s-o înveţi şi s-o presimţi aşa cum un dresor îi simte şi-i cunoaşte fiarei captive fiecare urmãtor pas, dominând-o fãrã a o supune, anticipându-i doar din simţiri clipa când va ataca. Marea nu atacã niciodatã cu ghiare nemilose sau colţi ascuţiti ci doar cu o nestãvilitã şi o furibundã sãlbãticie. Prin atitudine trebuie s-o respecţi mai ales, evitând toate pericolele pe care ţi le scoate în cale şi la rându-i te va respecta. Pericolele trebuiesc întâmpinate cu maximã seriozitate, superficialitatea şi luarea în derâdere te pot costa cel mai adesea absolut totul. Marea nu râde şi nu iartã pe nimeni… acolo nu existã şmecheri sau şmecherii ieftine cu care sã-i pãcãleşti capriciile. Pe mare pânã şi ateii ajung sã creadã într-o putere divinã, în Dumnezeul tuturor oamenilor pe care în larg nu ştiu cum dar îl simţeam doar al nostru. Credinţa din larg era directã, fãrã  intermediari între El şi noi, acolo nu aveam nevoie de preoţi în veşminte scumpe cu fir de aur care sã ne mijloceascã rugile cãtre DUMNEZEU, acolo îl simţeam atât de aproape de noi încât era imposibil sã nu-İ simţim puterea binefãcãtoare! Exista în larg o credinţã purã şi primitivã în care nimeni nu cunoaştea rânduieli şi ritualuri sofisticate, acolo nimeni nu avea nevoie de un altar aurit la care sã se închine, casa lui Dumnezeu era pretutindeni iar noi ne rugam oriunde prin ea. Toţi aveau felul lor foarte personal de a o face, fãrã prosternare, fãrã fãţãrnicie, într-un mod barbar şi direct, cu sufletul larg deschis şi cu rugi fierbinţi înãlţate în momentele de rãstrişte şi slãbiciune, cu privirile risipite în depãrtãri. În biserici existã catapetesmele zugrãvite cu chipuri de sfinţi, în larg aveam doar bolta cerului şi iluzia orizontului de neatins. În marinãrie existau foarte multe superstiţii, poate mai multe decât pe uscat dar chiar dacã ele nu aveau nimic în comun cu credinţa, puteau mãcar acoperi nevoile de supranatural pentru multele miracole sau dezastre trãite acolo, departe de ochii lumii şi rãmase cel mai adesea fãrã nici o explicaţie multumiţoare

Devenisem fãrã de ştire un observator al împrejurimilor, bãgând în seamã mai toate nimicurile pe care le analizam apoi în singurãtate ca un exerciţiu al minţii, o joacã la urma urmei prin care încercam doar sã le pãtrund adevãratul sens, adevãratul tâlc.  Îmi vin de multe ori în minte, ca şi acum, frânturi de amintiri clare fãrã final, lipsite de amãnunte, fãrã liantul care sã le ţinã legate laolaltã. Am uitat multe de atunci, atât de multe încât acum auzindu-le de la alţii, mi se par doar nişte vise vechi rãtãcite. Nu aveam timp pe atunci sã mi le notez undeva, fiind prea preocupat sã le trãiesc. Credeam cã toate întâmplãrile îmi vor rãmâne mereu la fel de proaspete în minte, dar ritmul în care se prãvaleau peste mine în adevãrate cascade, le fãceau sã fie greu de gestionat. Poate cã am obosit, poate am înbãtrânit, poate cã au fost prea multe întâmplãri ca sã mi le mai pot aminti pe toate, sau poate cã din fiecare motiv câte un pic m-au fãcut sã mi le amintesc cu greu şi de multe ori trunchiat. Un singur lucru îl mai ţin minte bine şi clar, cã am uitat aproape totul despre anii aceia, în schimb mi-au rãmas întipãrite trainic în minte sentimentele şi trãirile de atunci.

 Navele se nasc, trãiesc şi mor. Au viaţã, au zile de naştere, au nume, sunt botezate, sunt prezente în amintirile tuturor celor ce-şi deapãnã amintirile iar marinarii le evocã ca pe nişte fiinţe vii vorbind cu însufleţire şi respect ca despre nişte camarazi. N-am privit şi n-am gândit niciodatã despre ele ca despre nişte simple mormane de fiare. Oamenii îşi împart viaţa cu ele aşa cum şi-o împart cu familiile lor. Nu ştiu familiile lor de pe uscat ce pãreri aveau despre nave dar pentru marinari erau cu siguranţã doar celãlalt loc cãruia sã-i spunã „acasã”.

 Avuse-se loc între timp mult aşteptatul schimb de echipaje la care mã amuzasem ca de atâtea multe alte ori jucându-mã cu imaginaţia şi puterea mea de a observa lucruri. Priveam la oamenii noi care vedeau probabil pentru prima oarã atâta enormitate de apã şi care se lãsau fãrã de ştire complet copleşiţi de imaginea imensitãţii de neînchipuit a oceanului. Aveau în ochi uluiala imposibil de ascuns a nepoţelei mele care în copilãrie credea cã elefãnţel înseamna doar bibeloul roz de porţelan de pe servanta bunicii iar când a vãzut pentru prima datã la circ un elefant adevãrat a rãmas sideratã şi cu aceeaşi expresie ca şi noii sosiţi acum pe navã ce priveau nedumiriţi încã, la spectacolul valurilor din Atlantic. Le puteai citi în priviri sau gesturi rãtãcirile şi toate temerile lor, aveau un disconfort ca atunci când realizezi cã eşti depãşit de situaţie, ca atunci când alergi mereu în urma tuturor evenimentelor, ca obligaţiile unui job cãruia nu-i poţi face faţã, ca pãlãria care-ţi este cu mult mai mare…  în ei defapt mã revedeam pe mine la primul voiaj şi mã întrebam râzând, oare cine s-o fi distrat atunci pe seama stângãciilor mele, tot aşa cum o fãceam eu acum???  Unii veneau, alţii plecau… nu se întâmpla nimic deosebit. Se schimbau nume, feţe, apucãturi, obiceiuri, dar nava era la fel şi aceeaşi. Oamenii vorbeau între ei, şi cei care se ştiau şi cei care nu se ştiau, încercând sã se cunoascã cât mai repede şi cât mai bine, îşi cãutau cunoştinţe comune, hoby-uri, era şi asta o modalitate inconştientã de marcare a teritoriului, de stabilire încã de la bun început a legãturilor pe care aveau sã se bazeze  relaţiile ulteriore dintre ei, defapt din toatã acea flecãrealã se clãdeau adevãrate ierarhii.

În prima noapte de dupã schimbul de echipaj oamenii sosiţi cãdeau degrabã rãpuşi de oboseala zilelor extenuante de drum printre strãini iar atingerea destinaţiei suna ca o demobilizare de la toatã atenţia necesarã.  Ajungeau la bordul navei întâlnind de cele mai multe ori aceleaşi feţe cunoscute lãsate cu doar douã luni în urmã în acelaşi loc, doar cã acum un pic mai obosiţi, mai bronzaţi, mai lãţoşi, mai sãlbãticiţi, mai aspri, care-şi drãmuiau rãbdarea cu dificultate pânã la urmatorul schimb când avea sã le vinã rândul la repatriere. Pachetele şi scrisorile pe care le primeau din ţarã erau adevãrate guri de oxigen care sã-i facã sã mai reziste încã un pic. Scrisorile se citeau şi rãsciteau atâta timp cât puteai ţine ochii deschişi, pânã la epuizare, pânã la memorarea involuntarã, adormind târziu în noapte cu ele mototolite în pumnii strânşi cu putere la piept. Erau cele mai palpabile lucruri primite de acasã, aşa ne amãgeam uneori fãcându-ne sã ne simţim teribil de aproape de ea. Reîntâlnirile acestea şi discuţiile despre ţarã la fel ca şi în prima zi, continuau deobicei câteva zile sau mai exact pânã se isprãvea toatã bãutura de pe navã, mutându-ne din cabinã în cabinã pe la cei proaspãt sosiţi, ascultând şi reascultând aceleaşi poveşti depre cei dragi.

Proaspeţii sosiţi încercau sã reintre în ritmul navei din mers, feţe obosite şi inexpresive, nepãsãtoare, inerte copleşite de amarul de timp al şederii pe navã sau îngrijoraţi de vreun lucru lãsat neterminat pe acasã. Deobicei ne adunam pe compartimente, familiarizându-ne cu problemele nou apãrute, la un pahar de cocârţ, evitând modul scorţos şi protocolar neagreat de nimeni. Marinarii erau în general oameni populari şi deschişi dar nu toţi cei ce cutreierau apele erau marinari, mai existau uneori şi încã or mai fi şi acum printre ei şi oportunişti care nu înţelegeau şi nu iubeau în nici un fel depãrtãrile înspumate. Pentru proaspeţii sosiţi dar mai ales pentru novicii care nu ştiau sã facã mai nimic pe vapor, era cumplit şi frustrant sã afle cã ei şi vieţile lor depindeau în totalitate de o armatã de oameni beţi care se trezeau a doua zi de dimineaţã doar pentru a se îmbãta la loc, şi asta repetându-se timp de câteva zile la rând. Dupã nici o sãptãmânã de pescuit, ne-am întors la nava colectoare sã descãrcãm sau sã luãm materiale, nu mai reţin exact. Oamenii noi din compartimentul nostru se gãseau pentru prima oara pe Cãliman şi încercau dupã firea fiecãruia sã se familiarizeze cu proaspeţii colegi.

Ne sosiserã doi ofiţeri mecanici, unul dintre ei cu o privire pãtrunzãtoare, sfredelitoare, tãioasã, ce reuşea sã vadã clar, mult mai multe lucruri decât ar fi putut oricine sã-i povesteascã, era un mai vechi absolvent de institut dar încã tânãr. Pãrea un tip OK, defapt era OK dar totodatã şi afarã din cale de ciudat. Cineva îl cunoscuse dinainte, fuseserã colegi, erau concitadini chiar, aveau deci multe cunoştinte comune şi ne creionase în descrierile lui un om sãrit din orice fel de tipare iar porecla care la început o crezusem nãscutã din numele unui celebru brend de electronice, nu era defapt decât diminutivul extrem de românesc şi pitoresc al adjectivului sonat. Se pãrea cã aveam puţine şanse sã-l surprindem cu ceva pe Sony, era prea versat şi cunoscãtor al vieţii din larg. Ţin minte odatã cã uşa comenzii maşini, o uşã metalicã grea, cu un antifonaj gros încorsetat în foi de tablã gãuritã mãrunt şi des, se stricase. Defapt doar broasca nu mai funcţiona la acea uşã grea care oricât de navalizatã ar fi fost, nu putea sã reziste la nesfârşit buşiturilor furioase şi violente când de tocul uşii, când de cutia transformatorului ce se afla imediat în spatele ei spre exterior. Ca nişte adevãraţi meseriaşi am demontat-o numaidecât bucãţele, studiindu-i meticulos toate arcurile şi pârghiile uzate sau rupte, gândindu-ne sã improvizãm cumva ceva în locul pieselor distruse. Chiar nu ne tãia capul ce aveam sã-i facem în lipsa altei broaşte uzate, pentru piese de schimb, preferând s-o lãsãm uitatã şi împrãştiatã pe un carton de sub ceasul din comanda maşinilor. Cred cã şi uitasem de ea sau poate cã nici nu mai voiam sã ne aducem aminte, când într-una dintre zilele care au urmat, la intrarea în cartul de amiazã, am gãsit uşa funcţionând însã în locul broaştei defecte nu fusese montat nimic. Am aflat mai apoi cã în noaptea aceea, Sony meşterise la strung tot felul de scripeţi şi contragreutãţi care la fiecare deschidere a uşii o fãceau sã revinã lin la loc în poziţia de închis şi sã rãmânã aşa. Mã uimea mereu inventivitatea lui, poate şi perspectiva total diferitã faţã de toţi ceilalţi, prin care privea toate lucrurile lumeşti şi obişnuite. Pentru orice problemã apãrutã, avea întotdeauna o alternativã total diferitã şi cel puţin nãstruşnicã faţã de noi ceilalţi. Mi se pãreau ideile lui extrem de interesante şi neobişnuite. Mergea în fiecare dimineaţã dupã cartul de noapte sub barca din tribord şi se  aşeza pe apãrãtoarea de tablã striatã şi foarte joasã ce proteja curenţii din şufã metalicã a gruiului bãrcii, pentru a-şi savura cafeaua.  Îşi întindea picioarele cu degetele rãşchirate întotdeauna dupã ce se descãlţa de papucii de plastic iar Lolita (o cãţelusã neagrã cu pãr scurt) se punea pe lins degetele picioarelor lui obosite şi pline de produse petroliere, invitând-o de fiecare datã cu îndemnul: „hai, curvo, treci pe sectoarele de curãţenie”. Tot el ne rãsfãţase altãdatã cu o gãleatã de îngheţatã a cãrei compoziţie, în lipsa unui mixer, o bãtuse la o bormaşinã staticã şi mare, cu un electrod îndoit şi strâns în mandrinã pe post de tel. Nu mai punem la socotealã cã dupã ce am pus-o la îngheţat fãrã sã ne fi gândit în prealabil cã în compartimentul ventilatoarelor curentul de aer avea puterea de a lua un om pe sus, împrãştiindu-ne mai toatã îngheţata pe pereţi, mulţumindu-ne în cele din urmã sã scrijelim cu lingurile pe pereţii gãleţii acoperiţi cu un strat generos de cremã… Deja cam tot ce venea din parte lui sau auzeam despre el, nu le mai consideram ciudãţenii ci normalitãţi: „…aaa… Sony a zis asta, sau aaa… Sony a fãcut asta?” astfel cã oricare lucru atribuit nouã celorlalţi catalogat drept ciudat, atunci când i se atribuia lui Sony devenea brusc perfect şi normal.  Nu era vreun nebun dezaxat şi nici prost, din contra, era o persoanã inteligentã şi doar modul diferit de a fi îl fãcea sã parã un ciudat, dificil de înţeles şi în a cãrei lume specialã era greu sã pãtrunzi pe deplin.

Al doile sosit avea un aspect plãpând şi firav ai cãrui ochi era evident cã-i folosea doar pentru visare, cãruia i-am spus de la bun început Sepia. Nu ştiu de unde şi cine îi spusese aşa pentru prima oarã dar noi aveam sentimentul cã i se potrivea perfect şi cã altul mai bun n-am fi putut sã scornim. Era doar un adolescent visãtor şi nematurizat şi ştiam sigur cã avea sã devinã ţinta tuturor miştourilor dacã avea sã nu se schimbe cumva. Era aproape strãin de viaţa de vapor, un novice care cunoştea la un nivel superficial viaţa din largul mãrii, faţã de Sony care era opusul lui, uns cu toate alifiile sau cum ne plãcea nouã sã zicem, foarte „curvit”.

Tin minte cã trecuse ceva timp de la sosirea lui şi el se încãpãţâna încã sã rãmânã acelaşi mofturos şi alintat ca la sosire, un fel de bãiatul mamei care se vedea vãduvit de protecţia ei şi care încã nu avea cordonul ombilical definitiv retezat, oftând pe ascuns adesea şi cu nãduf dupã ea. Probabil cã încã îşi mai sugea cu poftã şi râvnã policarul în timp ce se zvârcolea în cuşeta strâmtã de vapor sã adoarmã legãnat de valuri. Oamenii vedeau fapte şi ziceau vorbe, începând sã-l cam ia la ochi şi sã facã tot felul de glume şi afirmaţii care nu-l avantajau dar care pe el nu-l afectau grozav dupã câte puteam sã vãd. Tot timpul avea câte ceva de comentat despre ciorba noastrã de peşte de la ora douã noaptea, la care foloseam mereu douã rânduri de peşte, unul pentru gust (stavrid, macrou, ton, thai, pagel, sabie) pe care îl aruncam dupã fierbere, şi altul la final din cele mai alese soiuri pe care le aveam la îndemânã:lupinã, lin, laban, lufar, ştiucã de senegal, etc. Chiar şi la mujdeiul la fel de zilnic de la fiecare ciorbã avea mereu comentarii negative. Ciorba nu-i plãcea ca avea „biluţe” cum zicea el, adicã (m-am dumirit eu mai târziu), bulele de grãsime ce-i dãdeau dealtfel gustul şi calitate mâncãrii. Cox nu bea cu noi cã el bea doar bãuturi fine de parcã alea nu erau fãcute tot din alcool dublu rafinat şi încã alte câteva rahaturi în plus, nu se spãla cu sãpunada pe care ne-o aduceau polarele din ţarã cã mirosea a hoit, pãrul şi-l cizela cu tot felul de loţiuni ca o fatã mare, ceea ce ne fãcea sã ne simţim aiurea pe toţi ceilalţi. Trebuia fãcut musai ceva pentru a-l transforma într-un bãrbat şi asta de neîntârziat, pânã nu ajungea de poveste în toatã flota. Oricum ar fi fost, erau acum colegii noştri şi nu fãceam deosebirea între ei şi oamenii vechi ai navei, deveniserã cât se putea de ai nostri dar fiecare cu pitorescul sãu.

 Odatã, la una dintre navele colectoare dupã ce am fãcut rost de bãuturã, (noi şi toatã nava), ne-am combinat la un cocârţ cu electronistul şi electricienii în cabina celor din urmã de pe puntea careului marinari, stând cu uşa larg deschisã şi aruncând miştouri celor care aveau ghinionul sã treacã pe acolo. Printre ei s-a nimerit şi Sepia care încercase sã se strecoare cu un aer superior şi neobservat prin dreptul uşii deschise la maxim şi agãţate în carlig. L-am ademenit uşor sã ne treacã pragul şi sã se aşeze pe canapeaua de pe care se ridicase repede cineva pentru a-i oferi locul. Nu premeditasem nimic, pur si simplu cred cã ne trecuse prin cap tuturor acelaşi scenariu.  Electricienii, electronistul şi doi mecanici câţi ne aflam acolo, am tãbãrât iute pe el întinzându-l fãrã multã risipã de energie pe canapea, strâns ţinut de mâini şi picioare şi de pe unde mai apucaserãm fiecare sã-l ţinem, iar electronistul începu sã-i toarne dintr-o sticlã de whisky ca într-o pâlnie larg cãscatã, direct pe gât. A început sã horcãie şi sã se zbatã necontrolat reuşind cu greau sã-l ţinem imobilizat deşi o fãceam cu toate puterile noastre. Se înecase şi tuşea, nevoindu-ne sã-l întoarcem pe o parte şi sã-l lovim cu putere în spate, beţi-beţi dar ne duse-se mintea sã-l recuperãm iute pentru cã abia începusem educarea lui şi nu aveam de gând s-o lãsãm baltã aşa repede. Cu minţile îmbibate de alcool nu reuşeam sã-i înţelegem împotrivirea lui dea dreptul prosteascã şi fãrã nici o speranţã de izbândã. Degeaba încerca cu dispeare sã ne alarmeze cumva printre accesele lui de tuse,  nimeni nu mai avea urechi sã-l asculte şi nici rãbdare suficientã sã-l înţeleagã, aşa cã strigãtul lui de ajutor s-a pierdut repede printre râsetele noastre zgomotoase şi prosteşti. Eram dea dreptul supãraţi cu toţii cã împotrivirea lui ne zãdãrnicise atâta efort, când Ovidiu îl ciupi cu afecţiune pãrinteascã cu douã degete de obraji, zicându-i „puiuţule, rãutate micã, mai facem o încercare şi te voi ajuta sã nu mai verşi”, arãtându-ne prin semne cã avea sã-l ţinã de data aceasta strâns de nas. Cred cã renunţase sã se mai împotriveascã sau doar epuizarea îl fãcea sã nu mai schiţeze decât câteva semne slabe de împotrivire, imposibil de auzit cu muzica datã la refuz, prin mirosul puternic de alcool şi pâcla groasã de fum în toatã hãrmãlaia aia de nedescris. A doua zi ca şi acum ştiam,… reuşisem sã conştientizãm cã fãcuserãm o prostie imensã şi cã-l putusem omorâ dintr-o „glumã” idioatã dar mãcar reuşiserãm sã-l îmbãtãm cui, pentru cã oricum nu ţinea la bãuturã, şi cu urmãtoarele prilejuri începuse sã vinã de bunã voie la beţii şi chiar dacã nu reuşea sã ţinã pasul cu noi, îl consideram din punctul nostru de vedere un om salvat din ignoranţa în care lâncezise pânã atunci.

Dupa cartul 0-4 in cabina mea

Un alt coleg, om vechi al navei, exagerat de vocal îşi exprimanse dorinţa sã meargã pe polar la un amic deşi abia se mai ţinea pe piciore. Era prea beat pentru asta şi foarte periculos, mai ales cã se întâmplase de mai multe ori în flota ca în situaţii similare oamenii ameţiţi de bãuturã sã cadã între nave şi mai rãu de atât, sã nu mai fie gãsiţi deloc, aşa ca skeperul a cerut expres sa fie încuiat în cabinã pentru propria lui siguranţã deşi acesta protesta vehement. Defapt eram niste oameni beţi şi conştienţi care ocroteam alţi oameni, colegi, tot beţi dar inconştienţi.  Noi îi ziceam Tenderete colegului ãsta şi marinarii din flota de pescuit ştiu de la ce venea asta deşi nu ştia nimeni de ce i se spunea aşa pentru cã el bea deobicei doar tãrie. Toatã noaptea dupã ce l-am încuiat şi-a aruncat în mare cam tot ce a încãput pe hublou, asta probabil în semn de protest, dar nu şi-a aruncat şi sticlele de bãuturã cu care fusese încuiat.  L-am descuiat abia dimineaţa când nu mai era afectat (probabil cã şi uitase), cã fuse-se încuiat toatã noaptea, cu toate  cã asta poate-i salvase poate chiar viaţa. Era la fel de proaspãt sau mai bine spus la fel de chefliu ca atunci când îl încuiasem. Se pãrea cã nu pierduse nici o secundã din noapte, bând atât cât putuse şi poate chiar mai mult de atât. Acum bucuros, acroşa pe oricine trecea prin dreptul uşii lui, pentru a le arãta grozãvia pe care şi-o perfecţionase singur în noapte. Pe mine mã abordase primul de pe culoar, înşfãcându-mã cu o forţã greu de bãnuit pentru a-mi arãta pe viu cum învãţase sã urinze în chiuveta cabinei lui cu „sula” în sus(cum zicea el). M-a umflat râsul când jetul înalt manevrat cu stângãcie, pentru cã abia se mai ţinea pe picioare, i-a ajuns pânã la periuţele de dinţi aflate într-un pahar frumos colorat de pe poliţa de sub oglindã. M-a vãzut râzând şi m-a privit brusc, atent şi grav drept în ochi, realizându-si poate gafa şi fãrã sã schimbe ceva, a început şi el sã rânjeascã prosteşte studiindu-şi mai apoi în oglindã degajat dar cu mare atenţie faţa buhãitã de bãuturã şi nerasa de ceva vreme, sugându-şi mai apoi nepãsãtor şi zgomotos un dinte, cu un colţ al gurii, în timp ce-şi scutura mâinile stropite mai devreme cu urinã.

Tot el ne povestea odatã cã în armatã, în loc sã pãzeascã în poligonul de tragere câteva grenade rãmase neexplodate pânã aveau sa vinã geniştii  aşa cum primise ordin, le-a împachetat frumos într-un ziar aşezându-le cu grijã în geanta mãştii de gaze, luând mai apoi o ocazie pânã în unitate. În unitate printre altele, ofiţerul de serviciu l-a întrebat dacã au fost distruse de geniştii sosiţi, iar el foarte firesc i-a rãspuns cã nu venise nimeni şi cã le adusese cu el în unitate scoţându-le în acelaşi timp cu gesturi expresive şi fireşti din geantã, aşa cum le împachetase mai devreme în ziarul acela mototolit. S-a creat imediat o panicã extremã pentru cei ce auziserã despre ce era vorba şi un haos de nedescris pentru cei care nu ştiau nimic dar auziserã urletele precipitate ale ofiţerului de gardã la vederea grenadelor fãrã inelele de siguranţã. Mi-am amintit cum la şase ani dupã ce şterpelisem din cartuşiera unchiului, agãţatã de un cui ruginit împreunã cu puşca lui de vânatoare la uşa de la intrare, cum l-am adus imediat acasã unde eram singur şi cum încercasem cu disperare sã-i înţep capsa cu tot felul de scule de-ale tatãlui dar neavând puterea necesarã l-am demontat şi montat doar, spre a vedea şi înţelege ce anume se gãsea înãuntru. Cum mã hotãrâsem sã-l bag în soba în care avea sã facã focul maicã-mea, pentru a gãti spre searã dupã munca câmpului  şi cum ieşind cu el pe stradã sã mã joc şi sã mã laud, cineva mai mare (cãruia dupã mulţi ani i-am mulţumit), m-a bãtut zdravãn luându-mi cartuşul. Am plâns mult atunci, probabil cã de ciudã mai ales, fãrã sã pot spune cuiva ceva. Îmi mai amintesc şi cum m-am ofticat enorm mai târziu, seara, când mi-am vãzut tatãl gãurind ceva cu ciocanul şi cu un cui; …am rãmas mut…   … cum mama mãsii de trabã mie nu-mi trecuse prin cap sã fi fãcut la fel cu capsa aceea şi mã chinuisem  ca prostu’ sã-l înţep doar cu puterea mâinilor mele firave de copil şi o neînsemnatã şi obscurã sulã de cizmar… Pentru o zi, soarta mea, a mamei mele şi poate a întregii familii se gãsise în mâinile mele fãrã ca ei sã fi bãnuit mãcar, iar bãiatul din vecini care mã bãtuse şi-mi luase cartuşul fusese salvatorul familiei mele dar atunci nu ştiam asta şi-l uram teribil. Scãpasem cu bine din acea cumpãnã, la fel şi colegul meu Tenderete şi acum eram amândoi colegi pe aceeaşi navã. Dacã astfel de întâmplãri ar fi fost rare, probabil cã nu aveam cum sã ne fi nimerit amândoi sã navigãm împreunã, ar fi fost cel mai improbabil lucru sã se întâmple, deci cred cã mai toţi marinarii au poveşti asemãnãtoare pentru cel puţin odatã-n viaţã.

Cred cã mai toţi navigatorii sunt defapt nişte fiinţe tare ciudate, care reuşesc în primul rând sã traiascã acolo unde puţini ar reuşi sau şi-ar dori s-o facã, privaţi de orice confort de pe uscat. Cei care n-au navigat niciodatã vor crede cu siguranţã cã exagerez acum, gândindu-se doar la porturile în care intram şi pe care noi le priveam ca pe nişte trofee câstigate în nişte lupte doar de noi ştiute, despre care mai toţi marinarii povestesc tot felul de întâmplãri. Puţini, defapt extrem de puţini ştiu cã în larg eşti într-un pericol permanant, fie noapte, fie zi, pe furtunã sau pe timp frumos.  Practic tot timpul eşti pe un teren cu nisipuri mişcãtoare, acolo nu este nici poliţie, nici SMURD, nici ambulanţã şi nici vre-un colţ dosnic la paravanul cãruia sã te adãposteşti de tot felul de grozãvii iscate de natura dezlãnţuitã sau de vreo greşealã umanã. Eşti cumva la marginea civilizaţiei, pe un teritoriu ostil şi nesigur, care se supune legislaţiei unei ţãri din celãlalt capãt de lume, imposibil de controlat sau verificat. Acolo eşti cu adevarat pe cont propriu! 

 

O ZI SPECIALA

Zilele se succed bulucindu-se unele dupã altele, mânate cu viteze colosale greu de explicat şi imposibil de înţeles  aiurindu-ne cu graba în care suntem nevoiţi sã le trãim. Devenim rigizi şi apatici, lacomi de nevoia acutã de timp, depãşiti uneori de ritmul alert în care se deruleazã toate faptele importante din vieţilor noastre.  Ne lãsãm cu greu cuceriţi de farmecul vieţii şi de frumuseţile ei iar amintirile întâmplãrilor noastre nu ne mai pot opri mãcar pentru câteva clipe sã contemplãm. Nu mai existã rãgaz pentru aşa ceva şi încã vreo alte câteva lucruri obişnuite şi importante. Amânãm în graba noastrã mai toate lucrurile importante care nu se amânã niciodatã, cu iluzia cã mâine vom avea mai mult rãgaz pentru ele, dar pe care nu-l mai gãsim niciodatã iar minţile şi gândurile noastre devin o valmã de nedescris. Pe unele  le uitãm înstrãinându-ne pe nesimţite tot mai mult de propriile noastre trecuturi. Mã bucur acum nespus de mult de clipele când uneori, împreunã cu mami ne depãnãm amintirile şi mã cutremur cât de multe am putut uita. Vânez şi aştept cu nerãbdare aceste clipe, aproape cerşindu-le hazardului, în care mami sã mã rãsfeţe cu felul ei unic şi imposibil de imitat, haios şi savuros de a povesti toate întâmplãrile cu tine de când erai doar o gâgâlice nãstruşnicã şi neastâmpãratã şi pânã azi. Gândindu-ne la tine ne înflãcãrãm şi ne trezim  râzând fericiţi de parcã tot ce s-a povestit şi ascultat s-ar fi derulat chiar atunci lângã noi, ca un film vechi şi frumos, proiectat pe-un ecran împletit din sufletele noastre.  Nu am amintiri favorite, toate îmi sunt la fel de dragi, chiar şi cele pe care mi le amintesc acum cu greu, dar îmi trezesc nostalgii greu de stãvilit despre toate întâmplãrile noastre. M-am îndrãgostit de tine şi te iubesc încã dinainte de a te naşte, dinainte de a te şti, dinainte de a te vedea vreodatã, dinainte de a mã lãsa vrãjit de privirea ta verde, curatã şi seninã. Nu ştiu când iubesc de ce iubesc, pur şi simplu aşa simt şi când se întâmplã, o fac fãrã nici un fel de limite…   …la fel cum nu ştiu nici când nutresc alte sentimente de ce  le nutresc şi de ce fãptuiesc şi gândesc doar cu mãsuri întregi,… neînjumãtãţite şi nefãrãmiţate. Sentimentele alese se nasc din lucrurile cele mai simple şi obişnuite, din priviri fugare, din vorbe neînsemnate, din speranţe ascunse, din cele mai banale gesturi sosite într-o anume clipã al unui anumit prezent, imposibil de localizat şi imposibil de anticipat. Nu sunt necesare ore, nici zile, nici sãptãmâni pentru a se naşte un sentiment, acelea pot fi eventual obişnuinţe.

În viaţã, apropierea de ceva te îndepãrteazã de altceva. Este greu… de fapt este chiar imposibil sã-ţi pãstrezi alãturi tot ce ţi-e drag. Trebuie la un moment dat sã ştii sã faci alegeri, sã ştii sã te îndepãrtezi fãrã a te înstrãina, sã te pierzi fãrã a te rãtãci, sã plângi fãrã a lãcrima. Sunt o seamã de lucruri importante şi neştiute pe care trebuie sã înveţi sã le retrãieşti de aceastã datã cu totul altcumva. Astãzi pentru noi este o zi anume pentru cã eşti acasã, pentru cã-ţi putem vorbi de la un pas distanţã, pentru cã putem sã te strângem în braţe, pentru cã putem sã te sorbim din priviri, pentru cã te putem auzi fãrã ajutorul aparatelor sofisticate scornite de mintea omeneascã ce ne poartã cuvintele şi imaginile noastre dincolo de orizonturi oriunde în lume dar care nu ne pot umple sufletele cu sentimentul de „acasã” sau de „lângã noi”.   Astazi este ziua când în urma cu douazecişiunu de ani iubirea mea pentru tine a prins formã, a prins glas, când aproape am leşinat de atâta fericire şi apoi mi-am revenit pentru a repeta totul. Atunci când pleci, timpul se opreşte în loc pentru noi, ne transformãm în prizionerii timpului trecut. Tu eşti fãptura care reuşesti sã ne readuci la prezent de câte ori soseşti. Te aşteptãm de fiecare datã cu sufletele la gurã, cu respiraţia tãiatã, cu o nerãbdare copilãreascã, cu zâmbete pe buze, cu nesecate lacrimi de fericire. Acasã este locul în care vei fi primitã întotdeauna cu toatã dragostea, este locul în care nu vom obosi niciodatã sã te aşteptãm. La mulţi ani copilul nostru frumos!