FRAGEDE MEMORII (am mai crescut c-un an)


„memoria este cea cu care uitam”

Era pe când, toate iernile erau geroase şi abundente iar zãpezile şi frigul pãtrunzãtor se însoţeau sosind împreunã şi fãrã abateri de la calendar şi nu alandala şi episodic aşa cum se întâmplã acum. Troienile se înãlţau pânã la crestele gardurilor, spulberate de vântul puternic şi nemilos al Dobrogei care n-a încetat şi nici nu va înceta vreodatã sã batã cu toatã furia. Dacã vântul s-ar opri, Dobrogea ar înceta sã mai existe. În timpul iernii, drumurile ce colindau în lung şi-n lat câmpurile, se pierdeau adânc sub troienele înalte iar cãlãtoriile din cãtunele îndepãrtate şi izolate şi pânã în târguşorul judeţului se fãceau anevoios cu sãnii mari de lemn trase de cai puternici şi rezistenţi ce bãtuceau drumurile tãiate dupã imaginaţia fiecãrui temerar ce se avânta printre munţii de zãpadã afânatã atotstãpânitoare peste toate orizonturile. Dobrogea era cutreieratã pe atunci de haite numeroase de lupi ce prosperau stãpânind întregul pustiu alb, atacându-le oamenilor orice cutezanţã. Vremurile trecute ale cãror imagini şi istorii le leg acum din sute, poate mii de alte frânturi ale unor amintiri şterse de timp, venite de la oamenii ce le-au trãit atunci şi mai ales de la pãrinţii mei (fie-le zilele senine acolo de unde mã vegheazã), mã fac sã uit de prezent. Eram mic, neînsemnat, neimportant pentru toţi ceilalţi, doar pentru pãrinţii mei care mã iubeau încã dinainte de venirea pe lume, însemnam totul, fãcând imposibilul pentru a ajunge la timp la prima mea mare intalnire cu viata. Am ajuns la timp şi încã un pic mai devreme, poate totuşi mult prea devreme din moment ce aveam doar şapte luni atunci când am sosit. Toatã viaţa am rãmas un grãbit, am trãit pe fugã, sosind la toate întâlnirile cu mult mai devreme. N-am ştiut niciodatã sã le arãt pãrinţilor mei cât de importanţi au fost pentru mine, poate din neştiinţa copiilor şi tinerilor laolaltã de a-şi exprima gândurile simple şi esenţiale ale vieţii sau poate pentru faptul ca ei nu pot şti ce importanţã poate avea asta pentru pãrinţii lor mãcinaţi de probleme. Parinţii nu te pot ierta pentru ca ei nu se pot supãra niciodatã pe copii lor. Și acum încã îmi mai consult etaloanele croite dupã poveţele lor, întrebându-mã în sine adesea dacã şi lor le-ar fi plãcut ceea ce aleg uneori sã fac. Cei ce se nasc atei, pe drumul vieţii îşi pierd filozofia simplã şi nãtângã, clãtinându-li-se din temelii toate convingeriile cu fiecare încleştare mai aprigã cu poverile ei. Acele convingeri primare le au dobândite printr-o educaţie precarã, printr-un teribilism şi dorinţã de a dovedi cuiva sau sie-şi poate, cât de diferit sunt clãdiţi faţã de restul lumii, sau pur şi simplu dintr-o crasã ignoranţã şi inculturã periculos de vaste. Greutãţile şi experienţele vieţii te fac sã-ţi schimbi lesne imaginea deformatã despre lume, despre viaţã în general şi despre ceea ce-i succede ei. Oamenii sunt la origini neajutoraţi ca plantele în bãtaia vântului, mlãdiindu-se şi lãsându-se modelati dupã cum bate el, de aceea plantele au nevoie de araci şi apã la rãdãcinã pentru a creşte mari şi viguroase iar oamenii de mâini întinse şi dragoste necondiţionatã. Nici unii nu avem amintiri de atunci, nu ne putem manifesta pãreri sau ambiţii personale, creştem aşa cum suntem ţinuţi de mâinile întinse, adicã drepţi sau ciudat de strâmbi. Nici nu ştiu de când devine în firea lucrurilor sã avem amintiri, dar eu ţin minte cã mie mi-au apãrut aşa brusc. Adica nu în dimineaţa unei anume zile atât de evidente încât sã pot însemna cu un creion colorat pe fila proaspãtã de calendar spre aducere aminte, ci pur si simplu în timp ce-mi vedeam liniştit de copilãria mea nesãratã, au început sã mi se lege unele amintiri rudimentare, lipsite de sens şi de orice fel de amãnunt. Conştientizarea timpului din care-mi vin primele amintiri, m-au fãcut sã mã simt de parcã aş fi nimerit in toiul unui film cu mult dupã începerea lui, probabil cã tocmai de aceea nu mi-au plãcut niciodatã filmele începute, la fel cum nu m-am dat in vant nici sã pãrãsesc sala înainte de final. Când eram foarte mic, în momentele de tristeţe sau plictisealã alergam degrabã în odãiţa mea cu pereţi imaculaţi şi ferestre mici cu deschiderea spre bolta cu trandafiri sângerii şi zeci şi zeci de multe alte flori parfumate şi multicolore. Închideam uşa şi mã trânteam cu faţa în jos pe patul din scândurã geluitã de brad şi saltea înaltã de paie ce rãspândea un iz de fân proaspãt ce mã împingea fãrã putinţã de împotrivire spre visare. Evadam astfel într-o lume doar de mine ştiutã despre care nu m-aş fi priceput s-o explic nimanui. Rãmâneam acolo întins şi nemişcat pentru mult timp în speranţa cã voi reuşi sã pãstrez tihna prin cuminţenia mea împinsã la superlativ, încercând sã evit foşnetul azurzitor al paielor din saltea prin comparaţie cu liniştea de poveste care se aşternea deobicei peste tot satul în dupãmiezile lungi de varã ruralã.  Îmi apãsam cu îndârjire orbitele ochilor cu pumnişorii mei mici şi strânşi cu toatã puterea de copil sfrijit şi mi se deschideau rând pe rând noi şi noi orizonturi, într-o altã lume pe care n-o puteam privi cu ochii deschişi ci doar cu ochii minţii în închipuirea şi imaginaţia mea. Descoperisem acolo în adâncul sufletului meu chircit de emoţii, extraordinar de multe alte lumi neştiute de nimeni care mã atrãgeau în fiecare moment de singurãtate. Încercam sã le explorez dupã mintea mea crudã, fãrã a înţelege mare lucru şi fãrã a-mi putea explica ceva din toate astea. Ramâneam mai de fiecare datã doar cu satisfacţia de a fi reuşit sã trãiesc sau chiar numai sã mi le fi închipuit, toate acele momente plãcute petrecute acolo în acel altfel de spaţiu şi timp, strãine şi totuşi atât de plãcute şi familiare. Aceastã altã lume fantasticã era secretul meu în care doar eu ştiam sã pãtrund şi doar eu ştiam s-o fac sã se arate, o lume care mã fãcea fericit. O anume fericire ciudatã şi anormalã despre care nu mai auzisem pe nimeni povestind, aşa cã am preferat sã trec acele ciudate alte lumi sub tãcere, la care nici mãcar nu mã mai gândeam peste zi, mulţumindu-mã doar sã aştept primul prilej de a evada iar în lumea mea secretã. Eram convins cã nimeni nu m-ar fi înţeles şi deci cu atât mai puţin sã mã fi luat în serios. Aş fi fost în stare sã-i neg existenţa pentru a o pãstra neîntinatã de râsetele zeflemitoare ale celor ce nu ar fi putut pricepe nimic din taina mea. M-am chinuit mult sã-mi poziţionez în timp amintirile fragede pentru cã pe atunci îmi lipsea cu desãvârşire aceastã noţiune, orele fiindu-mi indiferente iar anii neavând nici un fel de semnificaţie, necunoscându-le rostul. Aveam în schimb reperele mele vizuale simple şi exacte, orientandu-mã dupã vremurile pe care le traiam: cea pe când mergeam de-a buşilea, sau pe când reuşeam cu greu sã cobor din patul înalt de ţarã ori pe când reuşeam sã privesc tãblia mesei fãrã a mã înãlţa pe vârfurile degetelor, cea în care începusem sã mã caţãr în caisul din faţa casei, etc. Mi s-a întipãrit de atunci în minte ca un grafic ascendent acea perioadã a copilariei în care timpul nu fãcea parte încã din viaţa mea. Eram capabil sa observ cum lumea mea se miniaturiza într-un ritm alert fãrã sã mã sperie. Hainele, scaunul, masa, patul, câinele din curte, gardurile curţii, pomii din grãdinã, aragii din vie, roata fântânii şi chiar fraţii şi pãrinţii mei deveneau pe fiece zi din ce în ce mai mici, neputând sesiza însã cã în definitiv eu eram cel ce mã schimbam într-un mod atât de alert, aflându-mã atunci într-o creştere evidentã şi acceleratã. Probabil cã primele amintiri sunt doar nişte vise confuze ce amestecau  realitãţile şi temerile mele de atunci. Acele prime amintiri erau legate de lumea mea imediatã care mã inconjura. Pãstrasem în minte groaza câtorva posibile amintiri. Aveam o fricã teribilã de gâşte şi mai ales de gâscani a cãror imagini îmi revin uneori, în care eram urmãrit şi ajuns de unul dintre ei. Când m-am mãrit, pãrinţii nu mai aveau gâscani şi nici curcani deşi înaintea naşterii mele avuseserã şi niciodatã nu i-am întrebat de ce renunţaserã la creşterea lor, dacã nu cumva hotãrârea asta a lor nu avusese legaturã cu visul sau poate amintirea mea. Aceeaşi amintire confuzã, existã  şi cu un porc dar şi cu o siluetã umanã ce-mi aţinea calea în negura nopţii, pe o uliţã dositã şi înfricoşãtoare. M-ã urmãrea din umbra nopţii, de peste drum de zarzãrii mãtuşii tatãlui meu Genova, unde se afla trunchiul gãunos de salcâm, înalt de-un stat de om. Drumul ducea spre valea ce tãia satul în douã şi pe care în vremurile pline de umezealã curgea zapor mare şi iute ca un iureş de munte. Apele nestãpânite luau cu ele tot ce le ieşea în cale şi foarte adesea chiar podul de lemn ce unea în zilele senine cele douã jumatãţi ale satului. Apele involburate rapeau podul cu tot vieţile ţintuite pe el de tristele împrejurãri,  purtându-le apoi de-a valma prin locuri negândite, adânc în largul imensului lac Razelm. Tata aducea peşte, mult peşte de câte ori sosea acasã, era imposibil sã ridic capacul vreunei strachine din bucãtãrie şi sã nu gãsesc peşte.

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

Icrele de ştiucã le prãjeam, erau prea multe sã le poţi bate şi pe atunci încã nu ştia lumea sã le batã. Când a fãcut mama prima oarã icre bãtute, prietenele şi vecinele ei nu ştiau ce sunt dar au trecut uşor testul gustului. Nu se fãcea risipã de peşte aşa cum ar pãrea acum ci aşa erau vremurile, îmbelşugate şi fãrã multe griji. Nimeni nu se plângea de lipsa peştelui şi ce ne rãmânea de prisos, tata îl dãdea vecinilor. Muncea la o fermã piscicolã de reproducere şi pescuit şi de multe ori în zilele de varã împrumuta tractorul de la un amic luând cu el întreaga mahala cu copii cu tot la fermã, pentru un borş de peşte şi baie în apele lacului Razelm.

Bors de peste (ferma Calica)

Bors de peste (ferma Calica)

În tinereţe fusese tractorist, colindând întreg judeţul pentru diverse lucrãri agricole, şi nu ştiu de ce cred şi acum cã iubise mult vremurile când fãcuse asta. Se vedea dupã felul în care se însufleţea povestind de câte ori i se ivea ocazia, despre primele tractoare englezeşti apãrute în ţara noastrã, despre motoarele lor, despre roţile metalice cu ghinturi cu care erau echipate, etc. Primul prieten sau camarad sau defapt relaţie de ataşament (ce ştiam eu un copil fraged, despre prietenie şi camaraderie?) a fost cu un pui de gãinã ce-şi rupse-se piciorul. I-am spus Pârpâriţa şi nu ştiu de unde ne-a venit sã-i spunem aşa sau ce însemna. A fost dacã nu prima, printre primele animale de care am reuşit sã mã apropii, acceptandu-mã în preajma sã o mângâi. Pisica fugea de mine, gãinile la fel, raţele erau greu de prins, câinele Bobi era blând dar bãtrân şi înlãnţuit prea departe în curte iar cocoşul şi cloştele sãreau pe mine de câte ori le apãream în cale, numai Pârpâriţa se juca oricând cu mine de când fusese în convalescenţã şi se învãţase cu oamenii. Dupã ce crescuse adultã, de câte ori doream s-o mângai nu fugea ca toate celelalte ci se lãsa jos ca într-un cuibar asteptându-mã liniştitã sã ne jucãm. Într-o zi sora mea a prins-o şi n-am putut rãmâne lângã ea sa vãd ce avea sã se întâmple, dar m-am împotrivit aşa cum am ştiut eu mai bine, adicã din toate puterile, plângând o zi întreagã. La cinã mã aştepta în farfurie un copan despre care nu-mi mai amintesc cum dar citisem dupã tãcerea aşternutã la masã (sau poate mã înşelam), cã era al Pârpâriţei. Ce era sã spun, ce era sã fac? Dupã ce plânsesem o zi întreagã de mã umflasem, mi se fãcuse o foame de lup. Am mâncat printre lacrimi, suspine şi sughiţuri de plâns cerându-mi iertare Pârpâriţei şi mult mai târziu, prin şcoala generalã dupã ce am aflat şi lecturat „Moartea caprioarei” am plâns din nou la fel ca atunci. „…Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

Publicat în Amintirile copilariei | 2 comentarii

TIMPUL CE NE IMPINGE DIN URMA (dupa 25 de ani)


Sovai de-o vreme sa mai scriu despre lucrurile simple si nepretuite din viata mea pentru ca de fiecare data cand o fac, ma simt pentru cateva clipe gol,…pustiit si prea indepartat de tot ceea ce mi-e foarte drag, chiar daca stiu ca toate aceste lucruri nu sunt taine de ascuns, insa pentru ca salasuiesc mult prea adanc infipte in inima, iar simtamintele ferecate ce izvorasc din nestiutele-i unghere sunt extrem de puternice, simtindu-le foarte intens. Stiu sa simt toate trairile prin toti porii fiintei mele, sa ma infior sau sa ma bucur de ele dar mi-e greu sa le exprim exact asa cum le traiesc. Este greu si sa incep ceva ce este defapt o perpetuare, o continuare ce dureaza zi de zi de-un sfert de veac. Timpul nu conteaza, doar trecerea lui ma inspaimanta.

Acum 25 de ani

Acum 25 de ani

Traiesc clipa de clipa si vad cum fiecare frantura mica de timp se aduna in ani al caror sir aproape ca l-am pierdut. Fericirea o contabilizez in clipe si nici acum nu mai stiu cum de s-au adunat atatea si atatea clipe alaturi de tine. Cum de le-am lasat sa-mi alunece nestingherite printre degete, cum de n-am incercat sa ma agat cu toata forta si disperarea laolalta de clipele acelea frumoase pentru a opri timpul in loc? M-as amagi sa spun c-a fost doar lapte si miere, as minti sa spun c-a fost doar amaraciune, stiu in schimb c-am facut amandoi o mare risipa de iubire, ca flacara noastra a ars si arde inca la intensitati greu de inchipuit. N-am incetat sa te iubesc niciodata si nici nu stiu daca lumea ar putea exista altfel decat asa cum ne-am cladit-o noi amandoi. Atunci cand m-am indragostit de tine am stiut cu certitudine c-am pornit pe un drum cu sens unic in care n-am incercat niciodata sa dau inapoi. Poate ca ne-am mai poticnit si am mai cazut amandoi pe urcusurile lui la loviturile vietii dar ne-am ridicat de fiecare data sprijinindu-ne slabiciunile unul celuilalt, pentru a ne continua rostul. Stiu ca trairile si sentimentele noastre sunt rodul unor reactii chimice la nivel celular dar in cazul acesta nu cred ca s-a nascut omul care sa poata exprima in formule matematice esenta trairilor noastre. Eu stiu ca ele au o putere nestavilita de a provoca fenomene greu de stavilit la dimensiuni umane si puterea de a provoca adevarate calamitati in inimile noastre, de a devasta platitudinea existentei cotidiene. Iubindu-te pe tine am invatat ca jumatatile de masura nu au ce cauta intre noi. Am invatat ce inseamna sa te daruiesti total si neconditionat. Am invatat ce inseamna sa traiesti intens, am invatat sa inteleg, sa iert, sa impart totul la doi, sa nu ma mai consider cea mai importanta persoana…. si am mai invatat ca cea mai importanta fiinta din lume pentru amandoi este si va fi copilul nostru. Am invatat alaturi de tine in primul rand sa-i fiu tata. Nu mi-am dorit si nu mi-am propus sa fiu perfect si nici n-am incercat asta vreodata dar in schimb am incercat de fiecare data sa fiu mai bun in tot ce-am facut.

Dupa 25 de ani.

Dupa 25 de ani.

Te admir si te iubesc si pentru ca ma iubesti si ma accepti asa imperfect cum sunt! Privesc inainte si-i o campie intinsa iar inapoi multime de urcusuri si coborasuri, greutatile trecute impreuna ce ne-au unit pe viata. Campia este ca o mare fara valuri care nu are si nu stie sa-ti spuna nici o poveste, doar te amageste, te ademeneste cu intinsurile ei fara taine si fara margini. Adevarata iubire vine din iscusinta de a sti sa treci cu omul de langa tine prin toate fericirile si nefericirile vietii, nu bucuriile ci greutatile trecute impreuna unesc oamenii. Am crezut ca adolescenta cu poeziile si visarile ei reprezinta apogeul iubirii si ca in timp intervine rutina, uzura, obisnuinta, toleranta(in cazurile cele mai nefericite) dar am descoperit alaturi de tine, forme si sentimente nebanuite ale iubirii, am descoperit impreuna o iubire totala, neconditionata si cerebrala. Intr-o astfel de dragoste orgoliile stupide devin doar pareri discutabile, supararile patimase doar niste toane neserioase in care nu poti lua in calculul evolutiei relatiei nici macar la modul teoretic o masura radicala, emotionala fie ea si temporara. Nu exista pauze in iubire, iubirea este o linie continua si neintrerupta iar liniile punctate nu au ce cauta aici. Iubirea aceasta neconditionata nu poate tine seama niciodata macar de tot felul de motive puerile, neserioase, scornite din tot felul de nimicuri de niste oameni jalnici si cu un soi de sentimente predefinite, ce nu stiu sa decele singuri prioritatile. In lucrurile serioase nu se pot lua in calcul despartirele, separarile, ci trebuie luptat, gandit in ce mod se pot rezolva toate problemele aparute alaturi de persoana iubita. Renuntarile in atari situatii sunt lasitati.
Cand eram mic, aparuse pe cerul serii pentru mai multe zile la rand o cometa, urmarita cu interes si admiratie de tineri dar si cu rezerve si circumspectie maxima de batrani. Eram de acord ca era frumoasa desi nu-mi era prea clar atunci de unde si pana unde tinea frumosul si care era diferenta dintre placutul estetic, fascinatie si rumoare. Nu stiam atunci ca acea frumusete sau ce-o fi fost ea, o costa insasi propria existenta, frumusetea aceea a ei o macina, o consuma incetul cu incetul topind din masa ei stralucitoare. Asa si iubirea noastra se consuma devenind mai stralucitoare cu trecera timpului.
Poti sa crezi ca la intervale relativ mici sau chiar foarte mici celulele fiecarui organ al corpului uman se reinoiesc? Adica la anumite intervale ne reinoim partea fizica, devenind practic o alta persoana? Si totusi noi ramanem aceiasi oameni statornici si de neclintit in iubirle noastre, ne plac aceleasi lucruri, acelesi personae, aceleasi melodii, avem aceleasi vise, acelesi bucurii, aceleasi asteptari.
N-am avut de aceasta data nici un pic de inspiratie, am muncit fiecare litera, fiecare silaba, fiecare cuvant, le-am asezat unul langa altul ca intr-un straniu joc lego pe care l-am ravasit de fiecare data dupa terminare, nemultumindu-ma mereu rezultatul. Mi-e foarte greu si acum si-mi par cuvintele sarace, searbade, neputincioase sa-mi poata exprima toate si total sentimentele pe care le nutresc. Dar tu stii bine cat de mult va iubesc pe tine si copilul nostru!

Comoara noastra

Comoara noastra

Publicat în Popasuri in suflet | 1 comentariu

18. O PLIMBARE NOCTURNÃ (Nouadhibou cimitirul de nave)


        Pe mare ca şi pe uscat, nu trebuia sã faci absolut nimic special pentru a grãbi trecerea timpului, pur şi simplu el se scurgea lin şi liniştit sau repede ca un iureş de munte, dupã cum izbuteai sã ţi-l faci. Cine nu avea nimic mai bun de fãcut, juca ca toatã lumea şi ca mai mereu conostas, alţii încercau sã desluşeascã lecturile stângace şi de tot rahatul despre colectivizare şi alte prostii demult trecute şi neinteresante care se gãseau din abundenţã în biblioteca navei, doar foarte puţini şi stãruitori reuşeau sã facã rost pe ascuns de cãrţi bune împrumutate pe sub mânã. Unii care aveau cu ce, se încuiau în cabine şi se veseleau cât puteau şi cât le putea permite programul. Mai erau şi alţii care numãrau de zor tot ce-i incomoda: lunile, sãptãmânile, zilele rãmase sau pe cele trecute, simţind astfel mai abitir şi mai dureros decât toţi ceilalţi trecerea fiecarei clipe. Cu ceva trebuia sã-ţi ocupi timpul liber, altfel ar fi fost greu sã trãieşti doar într-o aşteptare continuã. Cred cã ar trebui sã recunoaştem fiecare în sinea noastrã cã mãcar o singurã datã în viaţã am încercat sã ne contabilizam acest rãstimp într-un fel sau altul, chiar dacã pe absolut nimeni nu l-a ajutat niciodatã şi cu nimic acestã idioţenie. Dacã am fi fãcut-o mereu, ne-am fi transformat vieţile în numãrãtori nesfârşite la capãtul cãrora nu ne-am fi dorit niciodatã sã ajunem. Numãrãtorile acestea ar fi format şiruri imense pe-al cãror fir ne-am fi pierdut mai mult ca sigur fãrã sã fi reuşit vreodatã sã le înţelegem sensurile. Cât de tâmpit trebuie sã fii sã ţii o astfel de socotealã şi sã te bucuri de trecerea rapidã a vieţii  când de fapt este vorba chiar despre trecerea vieţii tale? Dar colegii mei, ai noştri, care au sfârşit pe mare în voiaje, pânã unde sã fi ajuns cu aceste şiruri, ce sã fi înţeles dintr-un astfel de AMR(a mai rãmas) şi din viaţã în general, în ultimile lor clipe de simţiri  înainte de a fi gãsiţi fãrã suflare unul în mare, altul hãcuit şi aruncat prin tomberoanele de gunoi dintr-un port strãin sau altul scos din buncãrul plin cu peşte şi apã prerãcitã, dupã mai multe zile de cãutãri?…  Sã poţi cunoaşte  sosirea acelei clipe ar fi o cruzime, la fel cum ar fi de nedreaptã şi dimineaţa în care te-ai trezi cu un chef nebun de viaţã , fãrã a bãnui mãcar cã socoteala aceasta se va sfârşi atât de brutal şi curând. Nu vreau sã-mi cunosc viitorul dar nici sã-mi numãr prezentul şi cu nici un chip sã aflu când va urma sã vie clipa aceeea urâtã de toţi.  De câte ori s-a petrecut o astfel de dramã nu am putut sã nu mã întreb cu mintea rãvãşitã de fiecare datã: „şi dacã acel nefericit nu s-ar fi gãsit atunci pe navã în acel moment fatidic, s-ar mai fi petrecut acea grozãvie? Am fi împãrtãşit unul dintre noi ceilalţi, colegii lui de navã acea soartã crudã? Am fi putut evita cumva în vreun fel tragedia? Cred cã nimeni şi niciodatã nu va şti sã rãspundã la toate acestea şi cine poate şti de cât de multe alte dãţi nu am trecut pe lângã alte asemenea grozãvii fãrã s-o fi conştientizat vreodatã…Straniu, ciudat în acelaşi timp şi imposibil de rãspuns. Pe mare astfel de pauze de câteva zile erau îndelung aşteptate şi întotdeauna bine venite. Îţi asigurau timpul necesar care îţi lipsea mereu în larg, de a face unele lucruri urgente. În primul rând noi mecanicii trebuia musai sã curãţãm ţeavã cu ţeavã toate schimbãtoarele de cãldurã de ulei, apã dulce, turbinei de aer şi desalinizatorului. Trebuiau schimbate neîntârziat injectoarele care erau blocate sau nu mai pulverizau dar de obicei pregãteam cu mult timp înainte un set pe care îl ţineam bine împachetat în pergamente legate cu sfoarã, schimbam ventilele pompelor de injecţie, remediam cam tot ce ştiam noi ca era şubred. Apoi, dacã ne mai rãmânea timp, o puneam de-o veselie. Defapt cam ori de câte ori aveam ocazia o puneam de câte o astfel de veselie. Nu premeditam asta niciodatã, totul începea cu „hai sã bem şi noi una micã sã ne facem poftã de mâncare!” şi ajungeam sã ne facem praf. Apoi ne trezeam când credeam noi cã era suficient şi nu întrebam niciodatã cât era ceasul ci mai degrabã în ce datã ne aflam sau câte zile ne mai despãrţeau de schimbul urmãtor de echipaje? Funcţionarea compartimentului nu suferea niciodatã, evitam sã bem toţi mecanicii odatã când eram pe mare, cei treji suplinindu-le lipsa celorlalţi. Nu aveam un grafic de desfãşurare dar o fãceam pe carturi când se putea şi când aveam cu ce mai ales şi ne acopeream îndatoririle unii altora când ne venea cheful de câte o astfel de evadare în care uitam de noi şi uneori de tot, absolut de tot şi de toate.   Dealtfel munca pe navã nu se sfârşea niciodatã, fãceam urgenţele şi ce mai puteam iar restul le amânam pe altãdatã. De multe ori, carturile de mal sau de la ancorã le fãceam din cabinã uitându-ne la bec. Treceam prin maşinã eventual de douã ori pe cart, verificam totul în orice stare am fi fost, iar apoi priveam becul aprins din cabinã, de aceea mult timp dupã ce m-am lãsat de vapoare, de câte ori pâlpâia un bec sau mai ales tub fluorescent, sãream instinctiv în picioare, pregãtindu-mã de un nou black-out pe care le uram atât. Deja pe navã începuse forfota schimbului de echipaje.

Pista aeroportului

Pista aeroportului

Cei care plecau şi se pregãteau de drum nu mai aveau treabã cu nava, pe ei nu-i mai chemam în cart şi nici nu le mai ziceam de problemele noastre de muncã, cu ei vorbeam doar despre acasã. În ultima dupã amiazã dinaintea schimbului am plecat cu barca încãrcatã cu bagajele celor ce plecau spre ţarã(câţiva), în câteva ore urmau sã soseascã avioanele din Bucureşti. Fiind puţine bagajele celor ce se repatriau, am plecat spre mal doar patru oameni cu barca şi chiar la intrarea la dana pirogilor cam la cincizeci de metri de mal, barca a refuzat sã mai înainteze. Motorul mergea fãrã probleme, inversorul cupla şi axul elicei se învârtea deci, dar barca se încãpãţâna sã rãmânã pe loc, doar curentul puternic ne fura încetul cu încetul scoţându-ne spre Cansado. Prin staţie nu puteam vorbi cu nimeni, ori nu era nimeni pe recepţie ori era de toatã cacaoa staţia noastrã. Am fãcut eforturi colosale cu imensele rame de la bordul bãrcii sã o strunim cumva dar s-au dovedit inutile, chiar dacã se încovoiau sub forţa braţelor noastre, barca nu era fãcutã sã fie manevratã aşa. Un marinar a vrut sã coboare sub barcã la elice pentru cã-i spusesem ceva mai înainte cã era posibil s-o fi pierdut, observând cã motorul trãgea fãrã sarcinã mare când îl acceleram dar deja eram înconjuraţi de câţiva rechini. Acolo în rada Nouadhiboului erau foarte mulţi şi apãreau deseori mai ales atunci când rãmâneam în derivã. Dupã aproape jumãtate de ceas a sosit o barcã sovieticã cãrora le-am fãcut semne disperate sã se apropie lãsându-se convinşi abia când semnul a fost fãcut cu o sticlã de Johnny Walker. Ne-au tractat la mal, le-am dat sticla din care au bãut pasându-ne-o şi nouã pentru o turã. Greşeala lor pentru cã nu le-a mai înapoiat-o nimeni, vãzându-şi fiecare de treaba lui.  Acolo unde legam barca exista o scarã cu trepte de piatrã ce coborau în apa portului şi am gãsit elicea bãrcii învelitã într-un sac de plastic tras de curentul de apã care se forma în timpul marşului. Era cauza pentru care nu mai putusem înainta mai devreme. Am lãsat un marinar la barcã şi am plecat, ţinând morţis sã vãd aeroportul care îmi era total necunoscut încã. Toate drumurile ce ieşeau din oraş treceau printre dunele nesfârşite de nisip, însã drumul nostru avea sã fie mai scurt, doar pânã la periferia oraşului. Aeroportul la prima vedere nu a reuşit sã mã impresioneze ci doar peisajul exotic cu care m-a întâmpinat. O pistã la cheremul vântului fierbinte al deşertului ce spulbera cu putere şi multã râvnã pulberea extrem de finã şi roşiaticã de nisip, ce se încãpãţâna sã se aştearnã peste negrul ei. Undeva într-o parte, o clãdire scorojitã, aproape pãrãsitã şi pustie, a cãrei imagine tremura în depãrtare prin arşiţa zilei ce prindea viaţã destul de rar, adicã ori de câte ori sosea vreun avion, iar sosirea avioanelor româneşti avea sã fie unul dintre acele prilejuri despre care tocmai spuneam cã aveau sã anime şi sã dezmorţeascã acel loc pierdut din pustiu.

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

Marea ştiam eu cã trebuia sã fie pe undeva prin preajmã, nu am cãutat-o şi nu am zãrit-o dar îmi aminteam acum clar cã prin clasa a X-a, un avion Tarom plin cu marinari români amerizase, ratând pista. Se spunea cã în noaptea de atunci piloţii confundaserã luminile de semnalizare ale aeroportului cu luminile stelelor oglindite în mare. Toate navele care fuseserã în zona de pescuit la acel dezastru, aveau acum în comanda maşinilor scaune confortabile de la acel avion TU(polev)-154 ce încã mai zãcea şi acum uitat în apele mãrii, care în Nouadhibou reprezintau un imens cimitir de nave. Erau acolo şi încã or mai fi multe nave cu diverse pavilioane neştiute de nimeni, roase de rugina groasã şi de uitarea tristã a tuturor de zeci şi zeci de ani. Ancorele le rãmân cele mai trainice puncte, ce le ţin pironite si fãrã putinţã de scãpare din calea destinelor ameninţãtoare. La câtva timp de agonie apar gãuri largi în bordajele lor chinuite de singurãtate, dezgolindu-li-se cele mai tainice mãruntaie, transformandu-se încet-încet în sãlaşuri pentru pãsãrile mãrii. Apoi, pe nesimţite devin din ce în ce mai mici şi neînsemnate, pierzându-şi formele, culoarea şi mãreţia de altã datã. Devin nişte mormane de ruginã roşie ca malurile care le înconjoarã. Poveştile lor rãmân doar vorbe, locurile lor devin doar amintiri.

Nave abandonate

Nave abandonate

Dupã aterizare sosiserã câţiva funcţionari plictisiţi şi moleşiţi de cãldurã privind din spatele geamurilor slinoase şi neîngrijite ale ghişeelor spre oamenii gãlãgioşi şi proaspãt sosiţi. Nu-mi aduc aminte de vreun gard, ştiu doar cã mergeam direct la avion cerând permisiunea echipajului aeronavei pentru încãrcare. Erau şi câţiva soldaţi înarmaţi deobicei în jurul aeronavei dar cine oare nu avea armã în Africa? aşa cã nu mai reuşeau sã impresioneze pe nimeni dacã le pãstrau nefolosite.   Plecaserã câţiva oameni de la noi, nu mulţi şi veniserã tot câţiva, nava avea abia douã luni de când sosise din ţarã aşa cã nu aveam o treime întreagã la acel schimb. Navele cu licenţã plecaserã imediat a doua zi din radã, începând sã soseascã altele pentru al doilea schimb din urmãtoarea sãptãmânã sau pentru operaţiuni la nava colectoare.

Nava biruita de uitare

Nava biruita de uitare

În câteva zile trecuse şi al doilea schimb, când într-o dimineaţã barca a plecat în mare grabã la mal cu un marinar pescar ce fãcuse o crizã de apendicitã. Noi îi spuneam cuscru,… noi toţi îi spuneam aşa, fãrã sã fi aflat defapt niciodatã al cui cuscru era, dar cu siguranţã cã era doar aşa o glumã de pe vapor. L-au dus la spitalul de la Cansado şi ne lãsase vorbã sã mergem sã-l vizitãm, se temea cã nu ştia franceza şi nici araba şi cã nu-i erau familiare nici obiceiurile localnicilor. Defapt cred cã se temea mai mult de ce avea sã urmeze, de necunoscut şi de strãini şi cred cã avea mare nevoie de ceva încurajãri. Dupã amiazã când am terminat treaba la maşinã, ne-am fãcut o gaşcã şi sub pretextul ca mergem dupã pachetele sosite cu al doilea schimb, am pornit spre navele din radã. Eu ştiu c-am rãmas la Ciucas la un vechi prieten iar restul au plecat mai departe pe unde aveau de colindat. Nu mai ţin minte când au revenit dupã mine cu barca, între timp mã cam abţiguisem iar afarã se lãsase deja întunericul ceea ce nu însemna neaparat cã era foarte târziu pentru cã în vecinãtatea ecuatorului noaptea se lasã foarte repede şi este aproximativ egalã ca duratã cu lumina zilei. Cred ca toţi eram la fel de „frumoşi” şi cu chef de orice propunere când am hotãrât unanim sã mergem negreşit la spital. Am intrat cu mare vitezã pe ţãrm pentru a înfige prova cât mai bine în nisipul plajei de la Cansado şi pentru cã ţãrmul era pustiu, am lãsat-o acolo nepãzitã mergând direct la spital. Nu puteau fi mulţi români în spitalul acela aşa cã l-am gãsit repede, întâmpinându-ne cu un zâmbet jovial. Încã nu fusese operat, urma a doua zi sã se întâmple asta dar nu putusem sã nu observãm (chiar dacã noi bãrbaţii suntem setaţi din naştere sã observãm mai greu unele lucruri), cã era îmbrãcat într-o cãmaşã lungã pânã la cãlcâie aşa cum purtau localnicii, cu broderii la gât şi manşete şi asta ne amuzase extrem de tare, râzând cu gurile pânã la urechi. Majoritatea vorbelor noastre au fost de îmbãrbãtare deşi unul dintre noi tot insista sã-i povestescã cuscrului cum sunt înmormântãrile în islam. Cred cã dorea sã-l tachineze şi nu l-a bãgat nimeni în seamã chiar dacã cuscrul se strãduia sã fie atent la absolut tot ce i se spunea din toate pãrţile, mãcar cã erau doar baliverne de oameni „aghezmuiţi”. Probabil cã devenisem destul de gãlãgioşi reuşind sã captãm atenţia întregului personal sanitar din spital care ne-au invitat chiar vehement sã le lãsãm pacientul în linişte.  Bineînţeles cã ne-am conformat, luându-ne la revedere şi încurajându-ne suferindul.

Muscatura timpului

Muscatura timpului

Nu bãtusem atâta amar de drum pânã în Cansado pentru a ne întoarce imediat, eu eram pentru prima oarã acolo şi vroiam sã vãd mai mult, la fel şi colegii mei nu aveau chef sã plecãm imediat, aşa cã am mers într-un local(cred cã singurul vãzut în Mauritania), unde se putea consuma bere adevãratã. Nici mãcar nu auzisem de un astfel de loc, perplexitatea fiind cu atât mai mare. Aveau o bere rece de-mi clãnţãneau dinţii în gurã şi am înãdit câteva la rând sã ne rãcorim, oricum nu ne mai trebuiau multe sã ne recãpãtãm curajul care ne purtase pânã aici, fiecare bãusem înainte de aceste beri, tãrie pe sãturate pe la navele pe unde poposisem la început. Nu-mi mai amintesc dacã am plãtit cu ouguya sau pesetas sau cu ce bere fusesem seviţi şi nici cum se chema barul acela rãcoros cu tejghea lungã şi poate cã nici nu am ştiut toate aceste amãnunte vreodatã dar am plecat de acolo tare mulţumit şi plãcut surprins pentru tot ce ştiam şi pentru tot ce aveam sã mai aflu ulterior despre Mauritania. Ne pilisem zdravãn din nou când am ieşit din local, mergând alene în direcţia ţãrmului unde ne abandonasem barca. Spre mare nu mai exista iluminat stradal dar cerul era foarte senin şi o luna imensã ne lumina suficient împrejurimile desluşind pânã şi sclipirile ei în valurile ce se spãrgeau gãlãgioase pe plajã, ca un joc straniu al luminilor. Toţi am observat aproape în acelaşi timp sãrindu-ne inimile din piepturi cã barca nu mai exista acolo lângã apã unde o lãsasem. Tot acolo se mai gãseau ca şi la sosirea noastrã, câteva zeci de pirogi rãsturnate pe-o rânã, înfipte în nisipul fin al plajei dar n-o zãream însã şi pe a noastrã în locul în care o lãsasem cu câteva ore înainte, adicã chiar lângã apã acolo unde reuşea sã mai ajungã timid doar spuma albã a valurilor sfârşite. Ne-am mutat cãutãrile mai la stânga, apoi mai la dreapta de câteva puncte de reper pe care le bãnuiam noi în mod unanim cã erau corecte. Disperaţi, am luat ţãrmul la pas mãrunt dar oricum nu trebuia sã ne îndepãrtãm prea mult de locul în care ne aflam privind spre uscat. Privind uscatul însã am mai observat adânc în ţãrm siluetele mai multor pirogi. Am mers iute cu încã cineva încolo îndepãrtându-ne de ţãrm şi când credeam cã trebuia sã ne întoarcem ne-am zãrit cu mare bucurie barca ce ne aştepta cuminte şi liniştitã. Nu puteam sã cred deşi am realizat imediat ce se întâmplase în lipsa noastrã. Cred cã toţi ne dãdusem seama cã aici diferenţele între flux şi reflux erau foarte mari.

Cansado bay

Cansado bay

Atunci mi-a trecut prin minte imaginea scãrii cu treptele de piatrã de la dana pirogilor din Nouadhibou unde se vedeau când 3 trepte când foarte multe, în funcţie de atracţia lunii. Acum barca se afla poate la 15-20 de metri de apã dupã aprecierea noastre prin semiîntunericul nopţii. Am încercat din rãsputeri sã împingem cu ramele cãrora deja nu le mai puteam înţelege rostul în barcã, neputându-ne fi nici de aceastã datã de vreun folos. Am aşezat douã rame sub chila bãrcii pentru a aluneca mai uşor iar cu alte douã rame am fãcut pârghii (noi le spuneam mangealâcuri) pentru a le împinge dar eforturile noastre au rãmas fãrã nici o izbândã. Ne-am aşezat neputincioşi, înfranţi şi resemnaţi pe nisipul umed de lângã barcã, extenuaţi şi sãtui de plimbarea noastrã care acum ne ieşea pe nas. Nu ştiam cât putea sã fie ceasul, nu purtam aşa ceva pe mare nici eu şi nici colegii mei. Ni se fãcuse şi foame şi sete şi somn şi parcã şi buna dispoziţie ne dispãruse şi nici mãcar nu ştiam cât anume mai aveam de aşteptat afurisitul ãla de flux. Atmosfera devenise apãsãtoare şi plictisitoare şi încercam din rãsputeri sã readuc înapoi buna dispoziţie pierdutã, fãcând glume sau spunând tâmpenii care acum nu mai reuşeau sã scoatã nici mãcar un zâmbet forţat. N-am putut sã ma lupt mult cu apatia lor şi am devenit şi eu morocãnos şi fãrã chef,  aşezându-mã alãturi de ei în fund, rezemat cu spatele de barcã, cu fruntea pe dosul palmelor sprijinite pe genunchi. Buzele mi se uscaserã demult, capul îmi vâjâia, neputând sã mã concentrez la nimic, neputând sã mã gândesc la nimic frumos. Începusem sã moţãim în tãcerea întunectã a nopţii şi simţeam deja nisipul şi adierea mãrii reci şi inconfortabile. Probabil cã somnul nu se lipise nici o clipã de mine dar nici treaz pe deaîntregul nu fusesem pentru cã privirile îmi erau împãienjenite de rãstimpul petrecut cu ochii închişi iar acum încercam cu greu sã desluşesc nişte mişcãri nãzãrite pe mal. Erau doar câteva grupuri rãzleţe de câte douã-trei siluete ce discutau domol, cu volum minim şi egal, însã acoperite în mare parte de tumultul valurilor. Bãnuiam cã erau pescarii ce aveau pirogile acelea înşiruite pe plajã, ce veniserã sã se roage şi sã plece în larg. Un mic semn de bucurie la gândul cã şi ei aşteptau fluxul ca şi noi, adicã mai mult ca sigur cã ne aflam aproape de evadarea din captivitatea aceea. Aproape toţi s-au aşezat în genunchi începând sã se roage aşa cum o fãceau adesea.

Asfintit

Asfintit

Probabil cã era una din rugãciunile lor zilnice sau numai o rugãciune doar a lor a pescarilor fãcutã înainte de ieşirea în larg. Cred cã nu ne remarcase nimeni dintre cei prezenţi aşa ghemuiţi la umbra siluetei butucanoase a bãrcii noastre care şi ea mai mult ca sigur trecuse nevãzutã. Eu le dãdusem ghionturi colegilor şi ne holbam acum cu toţii încã de la început la tot ce se petrecea în preajma noastrã. Cred cã întreg Nouadhibou-ul cunoştea cã marinarii români le spuneau locuitorilor lor „Gogule’”, aşa cã şi lor ne-am adresat la fel când s-au apropiat de pirogile lor sã iasã în larg. Nu s-au arãtat surprinşi cã ne gãseam acolo deşi cred cã extrem de rar puteau gãsi bãrci româneşti la acea orã şi în acel loc şi dupã o discuţie gãlãgioasã, plictisitoare şi obositoare, i-am convins sã ne tragã în larg cu mult mai vioaiele lor ambarcaţiuni. Am bãtut palma ca pentru rãsplatã sã treacã dupã amiaza pe la nava noastrã sã le dãm doi saci cu ulei de motor. Am mers „aţã” direct la navã cu toatã viteza la primii zori ai zilei când pe timonerie oamenii îşi serveau cafeaua. Am gãsit scara de pisicã întinsã pe bordul tribord lângã generatorul de avarie şi am început sã urcãm pe rând. Scara de pisicã era împletitã din sfoarã (trei verticale) cu trepte din scândurã geluitã iar când coborai sau urcai, erai obligat sã priveşti tot timpul cu atenţie în jos spre unde urma sã pãşeşti şi spre cel mai bun loc de care sã te poţi prinde zdravãn cu mâinile de acel ţintebine înodat din loc în loc de pe mijlocul scãrii şi abia când ajungeai în culmea ei, când începea iar sã coboare, puteai ridica privirile în sus fãrã teamã, pentru a cuprinde cu privirile întreaga punte. Primul care trebuia sã urce era un moldovean de prin parţile Rãdãuţilor poreclit şi ȘAM-ȘAM sau ȘUȘURIGU (cã cicã aşa fãceau câinii şi cocoşii pe la ei), ce avea glume groase cu pescarii, fiind dealtfel şi vincierul lor. În timp ce urca, unul din pescarii cu care îşi fãcea farse, şi-a dat pantalonii jos pânã la genunchi şi s-a aşezat cu fundul gol la capãtul scãrii, unde ȘAM-ȘAM avea sã ridice capul. A fost un impact atât de puternic încât pescarul s-a dezechilibrat sã cadã atunci când ȘAM-ȘAM s-a împins cu faţa în fundul lui. A fost delir pe toatã puntea care vãzuse întâmplarea, s-a râs cu poftã atunci şi fãrã ocolişuri, s-a râs şi a doua zi şi sãptãmâna care a urmat şi voiajul urmãtor şi oridecâte ori ne aduceam aminte de isprava asta.  

Nouadhibou - cimitirul navelor

Nouadhibou – cimitirul navelor

   Am plecat dupã aproape o sãptãmânã de mers zinic la mal pentru licenţã, zile în care treceam de fiecare datã pe la mai toate tarabele din bazarul acela din port. Testam zilnic eşantioanele de parfumuri franţuzeşti, mai luam câte o Canada dry şi mã miştocãream toatã ziua cu precupeţii de la tarabe. Îmi permiteam cu câţiva dintre ei aproape orice glumã, o singurã datã cred ca am sãrit gardul pe când mã aflam cu Ţapul la mal iar ei începuserã sã se roage desculţi ca în fiecare zi pe preşuleţele lor minuscule, aplecându-se şi lipindu-şi frunţile de pãmânt în ritualul lor, moment în care Ţapu îi pipãi cu putere unuia dintre ei fundul şi îi zise „-muy buen!”, fãcând semnul de OK cu pumnul strâns şi degetul policar în sus. Nu era nimic în francezã dar el înţelese-se bine la ce ne refeream. Știu cã a fãcut tare urât atunci, cã ne privea încruntat si pizmas în timp ce zicea ceva în arabã poate, pentru cã noi nu pricepusem nici o buchie din toate vorbãraia lui. Am fãcut câteva încercãri neinspirate de a-l potoli, bãtându-i obrazul dar asta l-a înfuriat şi mai tare.  Ne-am ridicat şi noi de pe bordura pe care stãtusem pânã atunci scuturându-ne reflex praful de pe pantaloni şi cu gesturi expresive de lehamite fãcute din mâni, i-am strigat aproape într-un glas: „Du-te-n plm de magraon” şi multe alte cuvinte imposibil de scris. Am încercat sã pãşim mai des şi mai repede pentru cã deja mai mulţi magraoni se opriserã din rugãciunile lor urmãrindu-ne acum cu privirile.   Ne aflam deja în marş, cu toatã viteza înainte spre zona de pescuit, având la bord un nou controlor şi un marinar. Controlorul acesta era altfel decât toţi ceilalţi mauritanezi întâlniţi pânã atunci, mult mai atletic decât piperniciţii pe care-i vedeam zilnic la mal sau pe oriunde mai ajungeam eu deseori. Îl chema Mamadu, ãsta cel puţin avea un nume sau ştiuse sã şi-l facã cunoscut în comparaţie cu restul cãrora mã adresam ca de obicei cu apelativul general de „bã Gogule”. Din puţinele vorbe schimbate cu el înţelesesem cã era fiu de şef de trib şi cã fãcuse ceva şcoalã prin Franţa. Poate cã mã minţise fiindcã ar fi trebuit sã fi cunoascut mãcar sistemul francez de învãţãmânt, care nu avea doar trei-patru clase obligatorii cum credea el, totuşi se vedea clar cã era mai destupat la minte şi mai receptiv la nou decât restul de mauritanezi închişi şi conservatori şi foarte probabil cã trãise ceva timp în afara Mauritaniei. Lui nu-i venea sã creadã sau îi venea greu sã admitã cã pânã şi simplii marinari de la bordul navei noastre aveau 12 clase. La început o luase ca pe o glumã, apoi pentru a înţelege cumva logica celor afirmate de mine a început sã mã iscodeascã cu întrebãri sâcâitoare despre câte clase avea skeeper-ul, şeful mecanic, ofiţerii, arãtându-se în continuare destul de neîncrezãtor cu privire la ceea ce auzea de la mine. Începuse sã creadã cã era o strânsã legãturã între rangul, funcţia cuiva şi anii de şcoalã, pentru cã mã întrebase mai pe la sfârşit şi despre câte clase avea preşedintele României şi mã cam puse-se în încurcãturã, pentru cã eu ştiam cã Ceauşescu nu prea avea multe clase. De unde începuse discuţia noastrã şi unde ajunsesem acum… Învãţaseam o viaţã (pânã atunci) cã nu aveam voie sã vorbesc sau cã era mult mai „sãnãtos” sã tac despre anumite situaţii sau persoane iar acum Mamadu mã adusese în pragul de a discuta exact despre ele, despre subiectele tabu de pe vremea aceea. Ce sã-i fi rãspuns eu lui, cã preşedintele României avea doar patru clase? I-aş fi nãruit toatã logica lui firavã şi neghioabã pe care şi-o construise pânã atunci, dar pentru cã aveam chef sã-l epatez şi pentru cã îmi displacea sã mint gratuit, i-am şoptit privindu-l drept în ochi „- patru clase”. A fãcut la început ochii cât cepele  zâmbindu-mi strâmb şi neîncrezãtor, apoi vãzând cã nu aveam nici un gând sã rectific nimic din ceea ce spusesem, a luat o minã serioasã, a împins cu amândouã palmele aerul din faţa lui spre mine exclamând doar un „-Bleahhhh…” gâtuit de parcã ar fi vrut sã-şi şteargã chiar atunci din memorie întreaga discuţie cu mine.   

Publicat în Vest Africa | 15 comentarii

17. ZILE DE PESCUIT (farse aproape nevinovate)


Toate trecuserã repede; şi sosirea şi acomodarea şi sãrbãtorile de iarnã în ajunul cãrora sosisem pe coastele Saharei mauritaneze. Crãciunul nu se sãrbãtorea pe atunci cã nu se cãdea sau mai bine zis pentru cã era interzis dar de revelion am tras nava la ancorã, am ornat careurile marinari şi ofiţeri cum ne-am priceput noi mai bine, bucãtarii au pregãtit mai multe feluri de mâncãruri festive, s-au scos câteva sticle de votcã şi vin din cambuzã împãrţindu-se la toatã lumea iar cei mai gospodari scoseserã şi sticlele dosite pânã atunci, aduse special din ţarã pentru acest eveniment. Eu mai aveam încã douã sticle de Black Label din Las Palmas pãstrate în cheson printre hainele de drum, pe prima desigilând-o chiar înainte de masa festivã, aşa… de încãlzire ca între colegi. Moşii mecanici se oferiserã ca de obicei sã ne acopere carturile de noapte începând de la opt seara dupã ce am bãut şi cu ei mai multe pahare. La masa de revelion s-a mâncat, s-a bãut, apoi dupã ce bãutura înghiţitã de fiecare n-a mai stat liniştitã ca în butoi, s-a dansat nebuneşte pentru a face loc altei bãuturi iar mai târziu toatã lumea mânatã de obosealã, a dispãrut rând pe rând în cabinele de sub punte, rãmânând în urma tuturor dezordinea fãcutã şi-un ocean de linişte. Se putea auzi fãrã mare greutate pe fundalul ţãcãnitului egal şi foarte îdepãrtat al motorului auxiliar, clipocitul valurilor ce curgeau mânate de vânt de la prova spre pupa. Nu dormisem mult, mã trezise liniştea sinistrã şi anormalã de dupã revelion, preferând sã mã tolãnesc sus pe puntea bãrcii din tribord, pe nişte pachete de cartoane pentru ambalat peştele, privind pe rând cu câte un ochi valurile.

Albatros

Albatros

Nu puteam privi strãlucirea lor cu ambii ochi deodatã, gãsind cã intensitatea luminii reflectate de spuma albã era prea puternicã, de parcã priveam spre lumina de sudurã. Mai aşteptam ca de sub ferestrele şefului mecanic unde mã aflam sã aud mişcare, semnul trezirii lui şi echivalentul unei invitaţii îndelung aşteptate pentru a ne drege. Gãseam la el tot timpul câte o sticlã pregãtitã şi pusã bine pe undeva pentru asta. Încercam sã nu-mi irosesc puterile, refuzându-mi pânã şi propriile gândurile. Decât priveam şi fãrã sã-mi dau seama începusem sã numãr de zor cam tot ce vedeam: câte valuri treceau pe sub balustrada luatã drept reper, câţi pescãruşi puteam vedea în zbor, mai întâi cu ochiul stâng, iar mai apoi şi cu cel drept, câţi peşti zburãtori se ridicau din apã numãrândule apoi secundele de plutire prin aer pânã-i pierdeam din priviri, de câte ori trosnea coasta ruptã din tribord când valurile prea mari forţau rezistenţa navei şi câte şi mai câte lucruri prosteşti şi total inutile nu gãseşti de fãcut când eşti înconjurat de atâta plictisealã… oricum, urma sã lansãm şi noi motorul principal pentru a ne continua pescuitul. Nu mai aveam mult pânã la primul full, urmând sã mergem la descãrcat la unul dintre polarele ce urmau sã soseascã din ţarã. Peste câteva zile am plecat dis de dimineaţã spre portul de care ne îndepãrtasem uşor uşor tot cãutând mereu „groapa cu peşte”. Aveam bunkerele pline, trebuind sã congelãm în cele câteva carturi pânã în radã. Polarul sosise dar se gãsea la descãrcat în Nouadhibou, cel mai probabil cã urma sã revinã în radã în cel mai scurt timp posibil. Nu se vorbea prea mult pe atunci, toatã lumea ferindu-se de  urechile indiscrete dar abia aflasem şi eu cã ţara noastrã exporta armament Mauritaniei.

La pescuit

La pescuit

Toatã lumea vorbea şoptit despre astfel de transporturi, ferindu-se de ceva sau cineva pe care niciodatã nu-l cunoscusem. Omul securitãţii despre care se „împãmântenise” cã ar exista pe oricare navã, însã nimeni nu-l dibuise vreodatã cu precizie, invocându-se însã cu orice prilej oferit de diversele situaţii ivite. Am descãrcat repede şi parţial, luând în acelaşi timp cartoane pentru ambalaje şi ceva motorinã. Peştele descãrcat fusese doar cel pentru piaţa românescã, restul fiind pentru export şi marcat cu ştampile mari „Made in R.I.M”, ce urma sã fie descãrcat mai târziu la un reefer cu pavilion strãin. Ne-am întors la pescuit repede, pentru încã douã sãptãmâni când aveam sã ne reîntoarcem dupã o nouã licenţã precum şi pentru a descãrca marfa de export şi foarte probabil cã urma sã prindem şi schimbul de echipaj tot în port.  La Polar fusesem traşi diblã în tribord iar în babord venise Bahluiul la descãrcat şi în cartul de noapte ne-a vizitat unul din mecanicii lor pe care nu-l cunoşteam personal dar se obişnuia sã ne mai vizitãm şi sã discutãm despre problemele de care ne tot loveam zi de zi . A fost o discuţie pe cinste, ne mergea doar un auxiliar şi deci nu era nevoie de prezenţa noastrã printre motoare, urmãrind totul de pe sinopticul din comanda maşini. A doua zi când am vrut sã pornim caldarina am gãsit curelele ventilatorului de focar lipsã şi am înţeles imediat cã ne vizitaserã defapt doi mecanici în noaptea precedentã, unul ţinându-ne de vorbã, iar al doilea având timp berechet sã ne lucreze, demontându-le şi luându-le, altcineva nu putea s-o fi fãcut.

Virare trawler

Virare trawler

Toţi mecanicii de pe zonã eram dezamãgiţi de calitatea proastã a curelelor primite, când rar puteai gãsi trei cu aceleaşi dimensiuni deşi reperele erau identice. Cãzusem de proşti acum, punând pânã la urmã doar o singurã curea în loc de trei, ajustându-i lungimea din întinzãtor, însã eu şi colegii mei ştiam precis ce aveam de fãcut cu prima ocazie care avea sã ni se iveascã de a ne mai afla în preajma altui superatlantic. Într-una din zile, moşii din cartul 8-12 descoperiserã cã nu-şi mai pot goli tancurile de fecale şi cã sunt prea greoi şi fãrã de vlagã din cauza vârstei lor pentru a mai putea sã intre în compartimentul cu ejectorul defect. Trebuiau ajutaţi, asta era clar cã doar şi ei ne fãcuserã atâtea şi atâtea carturi la revelioane, de câte ori fusese nevoie şi de câte ori avuseserã ocazia, aşa era camaradereşte şi echitabil. Toatã lumea vorbea la plural „sã-i ajutãm’’ dar nimeni nu se oferea. Eu rãmãsesem în continuare cel mai tânãr dintre mecanici şi m-am oferit voluntar, mi se pãrea mai uşor s-o fac de bunã voie decât sã mi se impunã aceasta. Intrasem şi mã târâsem prin labiriturile tancurilor de ulei, de motorinã, de apã, prin coferdamuri şi tot felul de cotloane ascunse şi neştiute ale navei dar în tancurile de fecale nu-mi închipuisem vreodatã cã voi intra. Colegii mã încurajau spunându-mi cã defapt nu trebuia sã intru pur şi simplu în tanc ci doar în coferdamul ce le despãrţea , pentru cã acolo se gãsea acel ejector. Rahat, totul era rahat, trebuia sã fi intrat ei daca tot li se pãruse cã era chiar aşa de floare la ureche, credeau ei cã dacã le rãspundeam cu amabilitate tuturor, eram chiar aşa de tâmpit sã le înghit toate vorbele? Uşor le venea sã tot dea sfaturi şi sã  exprime pãreri… Frigotehnistul din cartul meu, un om mãrunt şi tot timpul pe fugã ce vorbea grãbit din vârful limbii abia înţelegându-i toate vorbele, cãruia noi îi spuneam Fonea, începuse sã-şi batã „pl” de mine fãcând tot felul de miştouri. Mã pregãteam sã intru în compartimentul acela strâmt şi inundat, urât mirositor, îmbrãcându-mã în comanda maşini cu un costum cauciucat complet, iar el deja începuse sã comenteze la sanchi ţinându-se cu douã degete de nas pentru a-şi robotiza vocea, imitând dealtfel cu mult talent o transmisie NASA de asenelizare, amartizare sau mai ştiu eu ce naiba se tot strãduia el sã imite. Mã hotãrâsem în sinea mea sã i-o plãtesc cu

La pescuit

La pescuit

prima ocazie, cu siguranţã cã nu trebuia iertat.  Totul s-a terminat în scurt timp, mai mult duraserã toate pregãtirile şi înjurãturile cu care acompaniasem acele pregãtiri, şuruburile se desfãcuserã sau le tãiasem(nu mai ţin minte) dar a mers repede, gãsind ejectorul blocat cu brichete sau chei mari şi nichelate de cabinã de vapor, ceea ce m-a inspirat pentru o noua reprizã de înjurãturi cu gura bine închisã(pentru a nu aspira direct aerul acela infect de acolo) şi ochii abia mijiţi(usturându-mã de gazele înţepãtoare de amoniac ce se degajau). Poate ca ar trebui sã mã explic pentru cei ce n-au navigat niciodatã, miştourile acelea dintre noi, farsele ce se fãceau între noi, erau fãrã pic de urã, fãrã dispreţ, fãrã resentimente, fãrã supãrare, fiecãruia venindu-ne rândul la asta. Toţi oamenii, indiferent de sex (bãrbaţii un pic mai mult sau poate-i doar o pãrere), rãmân copii pe viaţã, undeva bine ascuns în sufletele noastre sãlãşuieşte copilul din noi. Când avem ocazia, lãsãm sã se joace slobod acest copil. Pe navã dacã nu ştiai sã fii de gaşcã, dacã nu ştiai sã ţii la glume, erai un om terminat, nu ai fi putut afla niciodatã ce înseamnã sã faci parte dintr-un echipaj, nu a-i fi reuşit sã guşti nimic din frumuseţea mirajului mãrii.  Marinari, mecanici, electricieni, pescari, telegrafişti, frigotehnişti, eram cu toţii navigatori iar navigator nu era o meserie ci un atribut al locuitorilor altui colţ de lume, era un alt stil de viaţã, poate o gintã, o familie mai mare în orice caz.

M-am spãlat cu multã apã fierbinte, chiar dacã la fel ca pe orice altã navã apa dulce era un lux, apoi am bãut vreo douã sonde cu whisky stând la taclale cu şeful mecanic iar când am ajuns în sfârşit în sala maşini, cartul meu tocmai era predat. Fonea continua sã-mi zâmbeascã larg, cu toţi dinţii la vedere şi cu subînţeles despre ceea ce tocmai terminasem de fãcut. Îmi reamintea prin asta cã nu trebuia iertat.

Peste numai câteva zile, Fonea avea ceva probleme cu unul dintre compresoare, alergând când jos în uzina frig, când sus la vaporizatoare sau înapoi în comanda maşini sã vadã ce erori mai afişa sinopticul lui. M-am gândit cã era un moment nemaipomenit de bun sã-l necãjesc şi eu un pic, pentru ca era tare concentrat la ceea ce fãcea.  Lângã sinopticul compartimentului maşini care mãsura cam 3-4 metri pe 1-1,5 metri înãlţime, se afla sinopticul uzinei frig înjumãtãţit ca dimensiune, pe care erau reprezentate compresoarele lor. Acestsinoptic era format din multe pãtrãţele vernil şi demontabile, pe care erau desenate porţiuni din diverse sisteme sau câte un subansamblu întreg cu beculeţele de semnalizare cu tot (unde era cazul) şi pe cel de la maşinã erau reprezentate şi tancurile de fecale pe care tocmai le rezolvasem cu câteva zile în urmã, ale cãror becuri roşii de preaplin acum stãteau stinse. Am scos pãtrãţelul ce reprezenta tankul de fecale (tank 61) şi l-am plantat în locul compresorului 2 cu care se tot lupta Fonea, vãzându-mi apoi de ale mele. Hazul fusese mare, eu nu reuşisem sã fiu de faţã când s-a sesizat schimbarea, mi s-a reletat mai târziu dar când am reintrat în comandã, Fonea era roşu ca un rac, tremura tot şi se bâlbâia de nervi, tot încercând sã mã întrebe ceva doar pe mine deşi eram trei persoane în cartul 0-4. Probabil cã-şi dãduse seama şi el c-o meritase din plin şi cã fusesem îndreptãţit sã i-o fac. Venise şi şeful frig în comanda maşini când au observat cã locul compresorului doi fusese luat de tancul acela de cãcat (cum îi ziceam noi), probabil şi de aceea se bâlbâia aşa de tare Fonea.  Altã datã, când mai aveam doar câteva zile pânã la reîntoarcerea în port pentru a descãrca exportul, pentru primul schimb de echipaj şi pentru prelungirea licenţei, iar lumea se comporta cu o detasare totalã faţã de tot programul navei, ca elevii la sfârşit de an şcolar când se încheiau mediile, Fonea a mai pãţit ceva: ne simţeam ca înaintea unei vacanţe. Mulţi fãceam plajã dupã ieşirea din cart, urcând pe puntea etalon, unde era multã linişte si nu puteai fi cãutat de nimeni. Noul meu „prieten” Fonea cu care începusem sã ne bãgãm în seamã cam des acum, nelãsând sã ne scape nici o ocazie de a ne şicana reciproc cu te miri ce tâmpenii, mergea şi el dupã fiecare cart la plajã acolo sus pe etalon şi dupã câteva zile era deja de un roşu frumos ca turiştii de pe litoral.  Într-o bunã zi, pe la prânz când am intrat în cart, n-am dat importanţã cã frigotehniştii nu erau acolo, de multe ori se întampla ca dacã nu era nimic de congelat, ei sã nu mai cobore în compartiment. Dupã vreo douã ore de cart a început virarea de trawller şi ieşind pe punte, m-am întâlnit cu frigotehnistul care fusese de dimineaţã, zicându-mi cã nu ştiuse de unde sã-l ia pe Fonea sã-i dea sfertul la prânz pentru a coborâ în maşinã. Nu eram sigur dar tocmai aveam o banuialã aşa cã m-am urcat imediat pe timonerie şi de acolo pe etalon, unde Fonea tocmai fuse-se trezit de zgomotul iagãrelor cu care începuse deja sã se tragã frâiele. Când m-a vãzut, mi-a spus cã adormise dar cã avea sã meargã sã se îmbrace şi sã vinã imediat în cart. Am ajuns dupã el în comanda maşini unde Fonea cred cã fãcuse un mic atac de panicã, spatele îi era ars tot şi se bãşicase de la arsurile provocate de soare. Avea nişte pungi imense pline cu lichid. Ne adunasem acolo toţi care ne aflam atunci în compartimentul tehnic, iar şeful de atelier pe care dacã nu l-ai fi cunoscut a-i fi zis cã era cel mai serios om posibil, i-a spus cã a mai vãzut aşa ceva şi cã neîntârziat trebuia sã se ungã cu nãmol de ancorã trimiţând repede pe cineva sã raşcheteze iute nişte pãmânt de pe lanţurile ancorelor şi sã-l înmoaie cu puţinã apã de mare. Pânã a termint expunerea despre binefacerile nãmolului de ancorã, ne-a şi fost adus acel leac cu care au început sã-l ungã cu mare grijã. Poate cã pe moment, rãcoarea datã de temperatura apei cu care fusese amestecat îi calmase durererile şi arsurile, pentru cã Fonea se mai liniştise, fãcând sã se împrãştie toatã lumea care nu mai avea treabã prin comanda maşini. Pentru el era primul voiaj împreunã cu nea’Nicu Sabaca(o poreclã ce în rusã însemna câine) şi nu-l cunoştea bine deloc. Eu care îl ştiam demult timp, încã din primul voiaj,  nu aveam încredere nici sã dau mâna cu el dacã îl vedeam zâmbind într-un fel anume aşa cum o fãcuse şi mai devreme când îl îmbrobodea pe Fonea despre beneficiile noroiului de ancorã. Bineînţeles cã Sabaca ştia bine ce fãcea şi ce avea sã se întâmple dacã îi erau ascultate poveţele(sau poate cã atunci experimenta doar), însã noi nu ştiam, doar bãnuiam cã putea fi o altã farsã ce purta marca lui şi eram nerãbdãtori sã-i aflãm hazul.  Pe navã întâlnind mereu aceleaşi feţe plictisite, vesele sau supãrate, viaţa devenea monotonã desfãşurându-se între odihna de la cabinã, sala maşini cu veşnic aceleaşi probleme ce reveneau la un interval aproape regulat, jocurile de conostas, filmele cãrora le memorasem replicile de cât de des le vizionasem sau cãrţile aceleiaşi biblioteci citite şi rãscitite de „n” ori la câte voiaje adunasem, ne gãseam prin aceste farse o evadare doritã şi necesarã din cotidian. Îmi pare şi acum sincer rãu cã nu am ţinut niciodatã un jurnal cu farsele care se fãceau pe navã în fiecare zi, acestea desfãşurându-se într-un ritm alergator, probabil cã nu aş fi reuşit sã le notez chiar pe toate dar mãcar o mare parte din ele, care ar fi fost o adevãratã comoarã acum când mã chinui sã-mi aduc aminte. Imaginaţia navigatorilor în acest sens nu avea nici un fel de hotare. Dupã nu ştiu cât timp, pe când ieşeam din cart şi deja uitasem de cele întâmplate, l-am gãsit pe Fonea la cabina sa, cu uşa deschisã si oblojit de ceilalţi frigotehnişti, orãcãind de ţi se rupea inima. Nici nu ştiam ce sã fac, sã râd sau sã plâng, nãmolul de ancorã acum se uscase şi crãpase odatã cu pielea de pe spatele ars, rãmanând o întinsurã cu rani hidoase. Electricienii din cabina vecinã care nu aveau nimic mai bun de fãcut şi dorind sã lungeascã gluma, au meşterit o cârpã neagrã cu nişte cruci pictate cu vopsea albã, a agãţat-o deasupra uşii si au scris caligrafic, cu un marker sau creion de tâmplãrie, „pastraţi liniştea, proaspãt mort!”. A doua zi a fãcut o colivã din orez pe care au aprins o lumânare sau un bãţ pe post de lumânare şi au intrat în cabinã cântând câtece bisericeşti, din care au fost alungaţi imediat cu ultimile puteri de Fonea care avea sã zacã câteva zile fãrã sã mai iasã la muncã. Nici nu ar mai fi avut cum. Parcã fusese totuşi o farsã prea durã, deşi lumea a râs cu poftã de ignoranţa acelei întâmplãri.

Piroga

Piroga

Trebuia sã ne întoarcem în port deja pentru operaţiunile de care amintisem mai înainte.  Urma sã descãrcãm mai întâi la un reefer cubanez peştele pentru export, iar apoi la ancorã pentru schimbul de echipaj şi aşteptarea licenţei. Cubanezii, alţi oropsiţi ai sorţii, pe care îi vedeam cu mintea mea de atunci ca pe nişte privilegiaţi ai sorţii numai şi pentru faptul cã aveau diurna de doi dolari faţã de noi cu doar 1,20 pe zi, pentru cã jucau biliard şi darts (care la noi nu se cunoşteau, parând prea americãneşti), chiar dacã pe o navã nu se puteau folosi bilele ci doar nişte puluri care alunecau bine pe suprafaţa de joc, pentru cã privindu-i atent mi se pãreau atât de relaxaţi şi de fãrã de griji. Dar nu poţi şti niciodatã ce vulcan de probleme mocneşte sub fruntea nimãnui. Probabil cã şi noi eram pentru ei doar nişte europeni destinşi, fãrã probleme şi veseli din cale afarã, ce râdem mai  mult de jumãtate din timpul nostru, dar atunci nu-mi dãdeam seama de aceste detalii. Am mers cu barca la mal sã-i duc pe mauritanezii de la bord (controlorul şi marinarul), cu care nu avusesem nimic de împãrţit decât venitul lor zilnic în cartul meu pentru a le da apã de câte un duş deşi apa dulce pe întreaga navã era restricţionatã drastic. În rest îşi vãzuserã liniştiţi de ale lor, de ţigãrile, pipele cu tutun special, ceaiurile şi mâncarea lor pe care şi-o pregãteau şi apoi o serveau cu mâinile goale fãcându-şi cocoloaşe de orez, slinindu-şi palmele pânã spre coate. Luasem cu mine şi un colet de thai sã-mi fac nişte bani de buzunar. L-am vândut repede dar nu dupã socoteala mea, neputând aştepta mai mult vãzându-l cât de repede se decongeleazã sub soarele nemilos. M-am salutat cu colegii de pe bãrcile celorlalte nave sosite şi ele în radã şi am plecat spre navã. Pirogile mauritaneze erau multe şi lipite de nava noastrã de parcã am fi fost vreun port turistic. Mai toţi urcaserã pe navã, negociind pe punte cu pescarii ce aveau exemplare mari de peşte pitite bine prin magazii. Era dupã masã şi eu eram în cart, aşa c-am mers în compartimentul meu. Şi aici erau trei mauritanezi care tocmai coborâserã fãcându-i capul mare colegului meu. Vroiau sã cumpere ulei de motor de parcã noi eram vreo benzinãrie. Adevarul cã nu ştiam nici preţuri şi nici obiceiurile locului şi nici ce vor zice şefii. Le-am spus sã revinã dupã apus. I-am zis şi şefului mai pe departe despre gândurile ce ne trecuserã prin cap. Nu era omul care sã se lãcomeascã la câteva mii de ouguiya mauritaneze, ne-a spus doar sã fim isteţi şi sã nu ne vadã toţi puntiştii. Aşa am şi fãcut, când au revenit mauritanezii cu care vorbiserãm, le-am spus sã tragã piroga lângã coşul din tribord unde aveam o ieşire din sala maşinilor, iar doi dintre ei care urcaserã pe navã au coborât cu noi sã le dãm uleiul. Nu aveau nici un bidon cu ei şi eram tare curios cum aveau s-o facã. Au scos din hainele lor largi arãbeşti un pachet cu saci de plastic în care ambalam noi într-o primã fazã peştele congelat. Au bãgat câte doi saci unul în altul şi i-am umplut cu ulei, legându-i apoi strâns la gurã. Nu mai ţin minte acum câţi luaserã dar ştiu cã începusem sã mã mir foarte, de unde puteau scoate atâţia saci transparenţi. Nu i-am umplut pe toţi fireşte, reuşiserã însã sã mã impresioneze caţi putuse sã care şi sã-i dea peste copastie. Încercam în gând, în timp ce numãram banii sã fac paritatea lor în coleţi de thai cum dusesem eu la mal. Ar fi fost prea mult şi bãtãtor la ochi. Urmãtoarele zile, dupã ce am primit vreo douã sute de butoaie de ulei din Las Palmas ce trebuiau bãgate cu o pompã portabilã cu clapeţi în tancurile de rezervã, trebuind sã stãm pentru aceasta pe punte aproape o zi şi-o noapte dacã nu poate chiar mai mult, am vorbit cu toţi mecanicii sã aruncãm patru butoaie în apele portului dupã ce am vorbit şi cu un traficant mauritanez în prealabil. Butoaiele pline cu ulei pluteau iar curenţii le scoteau fãrã greş, întotdeauna pe plaja francezã de la Cansado unde le aşteptau ei. Am semnalizat omului din comanda maşini fãcând sã se aprindã fals un senzor de la vinciurile hidraulice de la pupa pentru a stinge lumina de pe puntea de pescuit din TPD doar pentru 2-3 minute, apoi când a reaprins reflectoarele, butoaiele erau deja pe drumul lor, purtate pe crestele valurilor spre ţãrm. Era şi pe placul şefului, cãruia i-am spus totul la un pahar de tãrie cum se mai obişnuia deseori când nu erau probleme la maşinã, rar şi consistent. Nu ne simţeam sã fi luat nimic din ce nu ar fi fost al nostru. Şeful ştia cât munceam şi cât am fi meritat lãsându-ne sã ne rotunjim sumele infime primite prin porturi, puntiştii cred cã închideau ochii doar pentru a nu se isca vre-un scandal prin care nici ei nu şi-ar mai fi putut face toate treburile, plus cã conducerea din Tulcea a companiei ne prostea pe faţã. Cei care au fost acolo ştiu de planurile primite lunar, când se ajungea în a treia decadã a lunii cu ele depãşite cu 30-50 sau chiar şi cu 100-200 de procente şi cum se primeau apoi în regim de urgenţã alte planuri revizuite, mãrinte de fiecare datã, pentru a nu mai trebui sã ne plateascã salariile pe care muncisem din greu şi pe drept meritate. Eram convinşi cã îndreptam astfel aceastã inechitate a comunismului în care trãiam atunci şi în care nu aveai voie sã protestezi, spre deosebire de zilele de acum când o poti face fãrã sã-i pese nimãnui. Am uitat multe de atunci, de frãmântãrile şi problemele care nu-mi dãdeau pace şi pe care nu le împãrtãşeam niciodatã nimãnui, lãsându-mã mistuit pe interior. Uitarea cel mai înspãimântãtor sentiment. Le-am uitat, le simt îndepãrtate de mine, atât de îndepartate de parcã totul s-ar fi petrecut într-o altã viaţã sau chiar altã lume de tare de demult. 

 

Publicat în Vest Africa | 2 comentarii

16. MAURITANIA ŢARA DIN DEŞERT (prima întâlnire cu lumea arabã)


Reuşise sã mã cam sperie bruscheţea cu care nãvãliserã, ca nişte animale flãmânde pe prada lor, aruncându-se ca disperaţii pe copastia bãrcii, luându-mã total pe nepregãtite. Sãriserã toţi odatã de pe mal direct pe tribordul bãrcii aflat mai aproape de mal, înclinând-o ameninţãtor. Gãlãgioşi şi obraznici, tupeişti peste mãsurã, apucând, pipãind şi trãgând cam tot ce le ieşea în cale, rame, staţia radio, trusa de chei din braţele mele, hainele şi încãlţãrile cu care ajunsesem la mal întrebând pentru fiecare în parte ca un tonomat stricat, „combien, Gogulei?”. Doreau sã cumpere şi dupã cum se manifestau, cred cã ar fi fost în stare sã cumpere orice le-aş fi oferit.

Drum Nouadhibou

Drum Nouadhibou

Bruma de francezã cu care mã fãleam prin generalã, când conversam serile cu fratele meu înainte de culcare, se risipise. Acum auzeam cuvinte în francezã şi nu le mai ştiam corespondentul în romanã deşi îmi erau familiare dupã rezonanţã. Se mişcau repede, vorbind mult şi rãstit schimbându-şi des privirile dintr-un loc în altul de parcã se temeau cã s-ar putea sã le fi scãpat ceva, vre-un loc neinspectat de privirile lor agere. Erau greu de urmãrit, devenind obositori. S-au lãmurit într-un târziu cã barca era goalã şi cã nu aveam nimic de vânzare, plecând la fel de repede precum apãruserã. La mal erau mai multe bãrci de la navele româneşti aflate în zonã şi am mers la ei. Pe mai toate bãrcile mi-am regãsit colegi de şcoalã pe care nu-i mai vãzusem de la absolvire. Ei fuseserã tot timpul aici în vest, iar eu şi alţii fuseserãm doar în sud, astfel cã ne fusese evident imposibil sã ne fi întâlnit pânã acum. Am aflat de la ei cam cum stãteau treburile prin Nouadhibou şi zona mauritanezã de pescuit. Am povestit multe cu colegii aceia întâlniţi acolo, mã simţeam iar elev şi asta era plãcut. Soarele începuse sã ardã teribil uscându-ne buzele. Unul dintre colegi mi-a propus sã mergem pe la tarabele din port sã ne cumpãrãm câte ceva. I-am dat de înţeles cã eram lefter, rãspunzându-mi cã asta era ultima problemã şi cã în acest port banii se fãceau din aproape orice. Mi-a povestit cã garizii, sepia, caracatiţa sau calamarul erau pentru Las Palmas unde se puteau lua bani frumoşi dar cã pentru Nouadhibou puteai veni cu orice fel de peşte pentru a-l vinde şi nu numai. Tarabele aflate în apropiere semãnau prin aşezarea lor cu un mic bazar dar materialul din care erau construite, pentru mine era cu totul inedit. Tablã de butoi de ulei Mobil Gard  de la CEPSA,

Piata de peste Nouadhibou

Piata de peste Nouadhibou

îndreptatã şi îmbinate cu legãturi strânse de sârmã peste care unii aşezaserã şi rafie sinteticã de sac. Portul plin cu pirogi unde ne aflam, forfotea de oameni mulţi şi zoriţi de treburi ungente ce încercau sã-şi croiascã drum prin mulţimea de gurã cascã adunatã pe malul apei. Îmbrãcaţi cu rochiile lor arãbeşti, unii îşi vindeau peştele pescuit peste noapte sau alţii doar revindeau peştele cumpãrat de la pescadoarele din radã, etalându-şi marfa direct pe nisipul fierbinte ce începuse sã se usuce deja ca pe o plitã exagerat de fierbinte, stafidindu-se. Din cauza fierbiuntelii si uscaciunii, pestele nu intra in putrefactie ci se usca pur si simplu. Prin multimea de gurã cascã am remarcat ceva ieşit din comun, bãrbaţi în toatã firea ţinându-se nepasatori de mânã ca doi îndrãgostiţi şi asta mã nedumirise şi mã şocase în acelaşi timp. La mai toţi bãştinaşii vãzusem de când sosisem la mal, cã aveau obiceiul sã-şi frece dinţii cu nişte beţişoare ce se mãcinau pe mãsurã ce erau folosite. Ţineau acele beţişoare uitate în colţul gurii şi în fiecare respiro al zilei, începeau sã-şi lustruiascã cu multã râvnã toţi dinţii. Alţii fumau un fel de ţigaretã dupã un ritual anume. Fiecare ţinea la brâu un suport ce conţinea un anume tutun şi acea ţigaretã în care se îndesa acest tutun pentru trei-patru fumuri. Dupã ce erau consumate, urma ritualul de curãţire a instrumentului, cu o tijã metalicã ce-mi amintea de vergeaua pe care o foloseam în armatã la curãţarea armei, numai cã la o scarã mult mai micã. În incinta acelui ciudat bazar din tablã de butoaie, foarte multã lume alerga cu tãviţe pline cu pãhãruţe aburinde umplute cu ceai. Toatã lumea bea ceai fierbinte şi fuma, sau îşi şlefuiau dinţii cu beţişoarele lor speciale, chiar cã totul mi se pãrea ciudat. Era prima datã când vizitam o ţarã arabã şi tot ce vedeam mi se pãrea exagerat, nefiresc sau unele chestii de-a dreptul groteşti. Totuşi pe tarabele acelea inestetice sau mai degrabã pitoreşti pentru acel colţ de lume, erau pline cu extrem de multã marfã de cea mai bunã calitate. Aproape pe toate se  gãseau parfumuri de firmã fabricate în Franţa, sãpunuri şi fel de fel de cosmetice produse tot acolo, ţigãri de toate mãrcile special fabricate pentru

Pescar

Pescar

Mauritania, pentru cã scria clar pe ele „vente au RIM”(Republica Islamica Mauritania). Ţigãrile acelea erau îndoielnice, toate având acelaşi gust de papurã uscatã indiferent de marcã, doar cele autohtone frantuzeşti pãstrându-şi aromele consacrate. Totul era pe probate, aşa cã am testat multe din parfumurile ce ne-au atras atenţia de pe la mai multe tarabe. De la degete şi pânã la umeri mã tot parfumasem, comparându-le mai apoi pe toate mirosindu-le pe îndelete, încercând totodatã sã stabilesc o ierarhie în preferinţele mele. Ne luasem şi câteva napolitane etichetate doar în arabã şi douã Canada Dry de la frigider.  Ne-am întors la barcã ocolind printr-o halã (improprie în accepţiunea europenilor), în care se vindea carne proaspãtã. Nu pe tarabe, sau nu numai pe tarabe ci şi dea dreptul pe jos, într-un aer îmbâcsit, plin de mirosul lânced de sânge şi de carne crudã, dar cel mai greu era de suportat roiul sâcâitor de muşte mari cât albinele, ce zburau nestingherite de la grãmada de carne a unui precupeţ la alta, printre zulufii de plastic ai muscarelor improvizate din fâşii lungi si neuniform tãiate din pungi colorate, legate maldãr la capãtul unei nuiele, cu care erau alungate de mai toţi tarabagii agitându-le prin aer. Prin toatã acea vânzolealã, în afarã de noi curioşii, care nu avusesem de gând nici mãcar o singurã clipã sã cumpãrãm vreo fãrâmã din carnea aceea, erau şi mulţi muşterii locanlnici ce se tocmeau sau care îşi umpluserã deja sacoşile cu bucãţile ochite. Urmãream cu privirea mulţimea ce se înghesuia prin faţa tarabelor din piaţã, remarcând diferenţe clare de calitate a ţesãturilor şi prestanţa cu care ştiau sã-şi poarte straiele unii şi alţii. O parte aveau haine din materiale fine şi frumos brodate, pe când cealaltã parte purta haine modeste, ponosite şi deseori murdare. Atunci nici nu

Copile indopate pentru a se ingrasa

Copile indopate pentru a se ingrasa

bãnuiam mãcar şi mult mai târziu am aflat, fãcând legãtura între acei sãrmani îmbrãcaţi precar şi privirile lor piedute în care puteai citi uneori agresivitatea animalului captiv şi speriat. Mauritania este (sau cel puţin era), una dintre ultimile ţãri în care se mai practica o formã de sclavagism. Femeile mauritaneze îşi ţineau de obicei mâinile înmãnuşate, însã cele ce şi le ţineau descoperite, lãsau sã se vadã pe palmele lor, ciudate ornamente florale pictate direct pe palme şi degete iar feţele şi le acopereau destul de rar cu ferigele, (probabil cã doar cele puternic îndoctrinate de islam practicau asta), dar am mai observat tot atunci şi mã umflase râsul cu gura pânã la urechi neputând sã mã abţin, seriozitatea unora dintre ele cu haine alese şi frumos brodate şi peste mãsurã de înţepate în gesturi, care aveau de departe cel puţin 110 Kg, purtându-se fãrã nici un fel de complexe (cu graţia ursului Baloo), ba chiar cu o anumitã mândrie a gesturilor. Am aflat mai apoi cu stupoare de la localnici, cã în Mauritania frumuseţea feminina era mãsuratã în kilograme, (cu cât erau mai grase, cu atât erau considerate mai frumoase). Chiar nu înţelegeam legãtura dintre douã atribute(fãrã nici un fel de punct comun) şi total diferite: estetica şi greutatea. Era greu de înţeles cum se puteau amesteca douã lucruri atât de diferite, era ca şi cum aş fi adunat mere cu pere, cu prune şi gutui, pentru ca toate la un loc sã-mi dea doar o chisãliţã şi nimic mai mult. Femeile cu stare materialã, erau practic îndopate de mici copile pentru a ajunge la acea bizarã frumuseţe, pe când cele sãrace, îmbrãcate în aceleaşi croieli arãbeşti dar din ţesãturi mult mai modeste şi fãrã broderii, ponosite sau de culori spãlãcite, nu-şi puteau permite standardele acelei frumuseţi groteşti şi ciudate a snobilor bogaţi de a se îngrãşa ca godacii de Ignat şi în general nepermiţându-şi prea multe. Mai toţi bãrbaţii purtau aceleaşi cãmãşi lungi sau doar nişte fuste la fel de lungi iar în partea de sus camãşi clasice de culori deschise(alb şi crem sau bleo), însã aproape jumãtate dintre ei (mai ales cei care munceau), purtau pantaloni dar toţi cu nelipsitele lor turbane ce-i fereau de nisipul fin al Saharei.  Am mai observat cã femeile indiferent de statutul lor social pe care îl aveau, se opreau uneori şi se aşezau pe vine cu coatele pe genunchi iar eu credeam ca orice neştiitor cã obosind sub arşiţa soarelui fierbinte al deşertului se opreau de zãbavã şi l-am întrebat pe unul din însoţitorii mei ce mã familiariza cu portul, de ce fãceau asta, rãspunzându-mi ceva incredibil:  „se pişã mã, dã-le nabii!”. Dacã

Palme pictate

Palme pictate

prin alte porturi nu trebuia sã mã obişnuiesc decât cu limba vorbitã, (portughezã, afrikans sau araba de exemplu), circulaţia pe stânga, sau mici şi neînsemnate alte ciudãţenii, aici îmi fusese servitã o adevãratã lecţie de o jumãtate de zi despre lucruri, gesturi şi obiceiuri greu de înţeles, sau dacã ar fi fost de înţeles, oricum ar fi fost greu de explicat şi imposibil de argumentat.  Trecuse demultişor ora prânzului când comandanţii începuserã sã revinã la bãrci pentru reîntoarcerea la nave. Doar skipper-ul nostru Gâlcã încã întârzia, probabil pe undeva pe la tarabele din port. Îi ziceam Gâlcã (nefiind numele sãu), ci pentru cã la nervi i se umflau venele de la gât (mai ales una ce ieşea mult în evidenţã) înroşindu-se pe toatã faţa. Am ajuns pânã la urmã la navã şi sincer mã sãturasem de Nouadhibou şi ţigãneala de acolo dar sã renunţ la barcã dupã chiar prima zi, ar fi însemnat sã mã recunosc înfrânt şi sã fiu ţinta miştourilor dupã ce tot drumul din ţarã şi pânã aici îi bãtusem la cap cã exact asta fusese dorinţa mea. Trebuia sã aştept momentul prielnic pentru a putea sã rezolv aceastã situaţie creatã. Învãţasem pe pielea mea vorba înţeleaptã cu „ai grijã ce-ţi doreşti!”. Oricum, singurul lucru care mã mai atrãgea la mal erau colegii pe care îi puteam întâlni pe acolo. Cred cã s-a mers la mal zi de zi încã vreo douã sãptãmâni pânã am obţinut licenţa de pescuit, apoi am mai aşteptat altã zi sã ne vinã mãcar un controlor mauritanez la bord, ce urma sã ne însoţeascã pe întreaga perioadã a pescuitului, schimbându-se(sau nu), la fiecare full de navã. De multe ori, pe lângã acest controlor care ar fi avut probabil rolul de a veghea la respectarea condiţiilor prevãzute de licenţele acordate, mai erau trimişi şi

Strada Mauritania

Strada Mauritania

câţiva marinari care teoretic ar fi trebuit sã munceascã mãcar la sortarea peştelui în compartimentul de prelucrare dar… erau de o comoditate mult exageratã. Toatã ziua se rugau temeinic, beau ceaiuri firbinţi şi fumau acele ciudate ţigarete de 3-4 fumuri, stând mai apoi liniştiţi şi visãtori ca oile la amiazã. Am ridicat ancora mult dupã prânz, imediat dupã ieşirea mea din cartul 0-4, lansase şeful mecanic şi nu ne mai chemase nimeni la maşinã pentru asta. Auzeam lanţul de ancorã cum lovea rar şi sacadat frâna deschisã cu fiecare za ridicatã, în timp ce cabestanul îl recupera din adâncimi. Motorul proaspãt lansat fãcea sã se cutremure uşor întreaga navã. Se puteau auzi de pe punte închiderea randuitã a purjelelor din capul cilindrilor în timp ce motorul duduia uşor, semn ca încã nu fusese adus la turaţia lui nominalã de 214 rpm. Puţin mai târziu s-a auzit un fluierat uşor cu tonalitate crescãtoare(eu ştiind bine cã turbina era cea care fãcea aşa), dându-mi de înţeles cã principalul ajunsese la turaţia de lucru, iar trepidaţiile de la început se transformaserã pe nesimţite într-o vibraţie obişnuitã, normalã şi greu de delimitat. Eram gata de marş şi n-am mai zãbovit nici un minut. Zona de pescuit era mare, fiind aproape oriunde imediat dupã ieşirea din radã şi trecerea de Cap Blanc, netrebuind sã mergem ca pe sud câteva carturi pânã în zona de activitate. Venise momentul sã rezolvãm şi problema care ni se ivise de ceva zile nouã mecanicilor. Gãsisem pur şi simplu întâmplãtor proviziile bucãtarilor ce constau din cantitãţi apreciabile de apã mineralã, vin, compoturi, gemuri şi alte chestii mai puţin interesante. În ţarã, nava fusese aprovizionatã cu cantitãţi mari din toate acestea, pentru navele din Mauritania, iar bucãtarii avuseserã grijã sã-şi facã provizii din fiecare. Imediat sub puntea bãrcii din babord, pe toate superele, exista o uşã ce dãdea într-un vestiar, o altã uşã spre nişte duşuri, pentru ca ultima uşã sã dea în holul careului marinari, era defapt un compartiment care se chema „decontaminare”. Pe toate superele pe care am fost, acea primã încãpere nu era funcţionalã, servind ca magazie de piese ale mecanicilor sau depozit de materiale pentru strung. Uşa dintre cele douã magazii improvizate, era legatã pe partea mecanicilor cu un fier beton de 5mm rãsucit şi cineva din curiozitate a deschis respectiva uşã gãsind toate acele rezerve. Nu puteam cãra cu navetele, aşa cã în fiecare cart de noapte dar chiar şi de zi, am cãrat în vãzul tuturor acele sticle şi borcane, aşezate în genţi de voiaj, fãrã sã dãm de bãnuit nimãnui. Am blindat atunci toate cabinele mecanicilor(pe sub cuşete, pe sub canapele, prin chesoane şi prin orice locuşor gãsit liber, cu tot ce ne pricopsisem). Abia dupã vreo douã zile au descoperit cei de la bucãtãrie magazia golitã. Se certau între ei pe înfundate, aruncându-şi înjurãturile pe ascuns, stând îmbufnaţi, bãnuindu-se reciproc pentru ca dupã un timp sã realizeze cã noi, personalul tehnic  am fi putu şti, adresându-ne în acest sens şi o întrebare mai pe ocolite.  Cred cã le-a fost tare greu sã-şi gãseascã cuvintele potrivite şi sã ne adreseze întrebarea aceea tâmpitã despre ceva ce oficial nu exista pe navã şi care nici nu ar prea avut ce sã caute pe acolo. Ce era sã le fi rãspus la o aşa întrebare??? Le-am zâmbit larg, acuzându-i cã beau prea mult şi cã uitã ce fac. Discuţia a rãmas cu siguranţã neterminatã, simţitind imediat cum interlocutorii îşi înghit toate vorbele pregãtite cu atâta grijã, nemairostindu-le, dându-şi seama probabil cã defapt întrebarea iniţialã nu avusese nici un rost. În câteva zile am repus în funcţiune duşurile acelea ce fuseserã folosite ca magazie de bucãtari, iar tot gemul şi o parte din compoturi le-am dus în magazia din sala maşini pentru a le pãstra pânã când aveam sã facem ţuicã din ele. Nu mai pescuisem niciodatã în vest dar tot auzisem cã pe aici capturile erau mult mai diversificate decât în sud.  Dupã câteva traulãri de probã, am început sã pescuim într-un ritm normal. Aici nu mai exista merluciu, peştele rândunicã, macroul acela mare pe care îl decapitam, sardina, focile, caşaloţii, meduza dar erau specii noi pe care nu le mai pescuisem.  Se captura acum mult thai, pagel, lufar, laban, lupinã, sabie, ştiucã de senegal, dar şi specialitãţi multe, caracatiţã, sepie, calamar, garizi, spadã şi pe lângã toate acestea se mai scoteau pe punte rechini adevaraţi, adicã lungi de aproape sau peste doi metri de tot felul de specii, eu cunoscând doar rechinul ciocan dupã forma capului.  De când sosisem în Afrika de vest, nu mã mai sãturam sã privesc şi sã admir zborul lung, lung de tot al peştilor zburãtori. Era un adevãrat spectacol acest zbor al lor. Îi vedeai ieşind dintre valurile albastre bãtând aerul într-un ritm alert cu aripile lor scurte ca nişte pãsãri colibri, urmãrind în plutirea lor toate formele valurilor pânã foarte departe şi nu unul, ci zeci, poate chiar sute deodatã.  Cam asta urma sã fie tabloul în care trebuia sã-mi desfãşor activitatea, însã eram abia la început şi nu le cunoşteam pe toate. La prima vedere nu se deosebea prea mult de sud, era acelaşi ocean, tot la pescuit dar totuşi pentru cine cunoaşte, totul era mult diferit. Nu era mai rãu sau mai bine, era doar altfel. Pânã şi marea era schimbatã, aici nu mai existau furtunile sau hulele din sud cu care ne obişnuisem dealtfel, ce puteau dura cu uşurinţã şi câteva sãptãmâni, marea era calmã şi frumoasã însã uneori liniştea ei se putea spulbera în doar câteva ore, devenind extrem de capricioasã. Liniştea şi platitudinea cu care ne amãgea mai tot timpul, ne speria pentru cã ştiam bine cã putea deveni lesne şi oricând un adevãrat coşmar. Ne bucuram tot timpul ca nişte copii de prezentul fiecãrei clipe trãite, vorbind des despre trecut, despre furtunile şi peripeţiile trãite pe mare dar niciodatã mãcar nu ne-am pus întrebãri despre temerile noastre, nu ne era cunoscut pe atunci acest sentiment. Oricum rãspunsurile nu ar fi putut fi niciodatã aceleaşi, viaţa bunã sau rea se schimbã mereu, ce-i bun acum nu va mai fi peste un timp, având nevoie de alte rãspunsuri la noile întrebãri. Marinarii ce trãiesc în larg cu fricã de mare, nu vor reuşi sã reziste mult, se vor minţi singuri o perioadã iar apoi nimic nu i-ar mai putea ţine acolo. Nu vor rãmâne în urma lor nici nostalgii nici amintiri frumoase, absolut nimic. Pe uscat poţi practica orice meserie cu plãcere sau nu, dar ai certitudinea cã mai devreme sau mai târziu programul se va sfârşi, putând sã mergi imediat acasã la tot ce-ţi este mai drag. Este o pauzã binevenitã pânã a doua zi. În navigaţie nu existã pauzã, navigi tot timpul şi când eşti la ancorã şi când dormi şi când mergi la masã şi când faci duş, este practic un alt mod de viaţã. Am cunoscut oameni veniţi pe mare din curiozitate,sau  pentru a vizita porturi strãine, ţãri strãine, ori pentru bani. Cred ca acestea nu pot fi suficiente motive pentru a naviga, vei merge pe mare fãrã  a putea s-o vazi cu adevãrat. Dacã n-o iubesti, nu vei putea niciodatã sã-i vezi adevãrata frumuseţe, nu vei reuşi nicicând s-o înţelegi şi nu vei putea sã-i rezişti. Totul devenind un chin teribil.

Peste zburator

Peste zburator

Publicat în Vest Africa | 11 comentarii