18. O PLIMBARE NOCTURNÃ (Nouadhibou cimitirul de nave)


        Pe mare ca şi pe uscat, nu trebuia sã faci absolut nimic special pentru a grãbi trecerea timpului, pur şi simplu el se scurgea lin şi liniştit sau repede ca un iureş de munte, dupã cum izbuteai sã ţi-l faci. Cine nu avea nimic mai bun de fãcut, juca ca toatã lumea şi ca mai mereu conostas, alţii încercau sã desluşeascã lecturile stângace şi de tot rahatul despre colectivizare şi alte prostii demult trecute şi neinteresante care se gãseau din abundenţã în biblioteca navei, doar foarte puţini şi stãruitori reuşeau sã facã rost pe ascuns de cãrţi bune împrumutate pe sub mânã. Unii care aveau cu ce, se încuiau în cabine şi se veseleau cât puteau şi cât le putea permite programul. Mai erau şi alţii care numãrau de zor tot ce-i incomoda: lunile, sãptãmânile, zilele rãmase sau pe cele trecute, simţind astfel mai abitir şi mai dureros decât toţi ceilalţi trecerea fiecarei clipe. Cu ceva trebuia sã-ţi ocupi timpul liber, altfel ar fi fost greu sã trãieşti doar într-o aşteptare continuã. Cred cã ar trebui sã recunoaştem fiecare în sinea noastrã cã mãcar o singurã datã în viaţã am încercat sã ne contabilizam acest rãstimp într-un fel sau altul, chiar dacã pe absolut nimeni nu l-a ajutat niciodatã şi cu nimic acestã idioţenie. Dacã am fi fãcut-o mereu, ne-am fi transformat vieţile în numãrãtori nesfârşite la capãtul cãrora nu ne-am fi dorit niciodatã sã ajunem. Numãrãtorile acestea ar fi format şiruri imense pe-al cãror fir ne-am fi pierdut mai mult ca sigur fãrã sã fi reuşit vreodatã sã le înţelegem sensurile. Cât de tâmpit trebuie sã fii sã ţii o astfel de socotealã şi sã te bucuri de trecerea rapidã a vieţii  când de fapt este vorba chiar despre trecerea vieţii tale? Dar colegii mei, ai noştri, care au sfârşit pe mare în voiaje, pânã unde sã fi ajuns cu aceste şiruri, ce sã fi înţeles dintr-un astfel de AMR(a mai rãmas) şi din viaţã în general, în ultimile lor clipe de simţiri  înainte de a fi gãsiţi fãrã suflare unul în mare, altul hãcuit şi aruncat prin tomberoanele de gunoi dintr-un port strãin sau altul scos din buncãrul plin cu peşte şi apã prerãcitã, dupã mai multe zile de cãutãri?…  Sã poţi cunoaşte  sosirea acelei clipe ar fi o cruzime, la fel cum ar fi de nedreaptã şi dimineaţa în care te-ai trezi cu un chef nebun de viaţã , fãrã a bãnui mãcar cã socoteala aceasta se va sfârşi atât de brutal şi curând. Nu vreau sã-mi cunosc viitorul dar nici sã-mi numãr prezentul şi cu nici un chip sã aflu când va urma sã vie clipa aceeea urâtã de toţi.  De câte ori s-a petrecut o astfel de dramã nu am putut sã nu mã întreb cu mintea rãvãşitã de fiecare datã: „şi dacã acel nefericit nu s-ar fi gãsit atunci pe navã în acel moment fatidic, s-ar mai fi petrecut acea grozãvie? Am fi împãrtãşit unul dintre noi ceilalţi, colegii lui de navã acea soartã crudã? Am fi putut evita cumva în vreun fel tragedia? Cred cã nimeni şi niciodatã nu va şti sã rãspundã la toate acestea şi cine poate şti de cât de multe alte dãţi nu am trecut pe lângã alte asemenea grozãvii fãrã s-o fi conştientizat vreodatã…Straniu, ciudat în acelaşi timp şi imposibil de rãspuns. Pe mare astfel de pauze de câteva zile erau îndelung aşteptate şi întotdeauna bine venite. Îţi asigurau timpul necesar care îţi lipsea mereu în larg, de a face unele lucruri urgente. În primul rând noi mecanicii trebuia musai sã curãţãm ţeavã cu ţeavã toate schimbãtoarele de cãldurã de ulei, apã dulce, turbinei de aer şi desalinizatorului. Trebuiau schimbate neîntârziat injectoarele care erau blocate sau nu mai pulverizau dar de obicei pregãteam cu mult timp înainte un set pe care îl ţineam bine împachetat în pergamente legate cu sfoarã, schimbam ventilele pompelor de injecţie, remediam cam tot ce ştiam noi ca era şubred. Apoi, dacã ne mai rãmânea timp, o puneam de-o veselie. Defapt cam ori de câte ori aveam ocazia o puneam de câte o astfel de veselie. Nu premeditam asta niciodatã, totul începea cu „hai sã bem şi noi una micã sã ne facem poftã de mâncare!” şi ajungeam sã ne facem praf. Apoi ne trezeam când credeam noi cã era suficient şi nu întrebam niciodatã cât era ceasul ci mai degrabã în ce datã ne aflam sau câte zile ne mai despãrţeau de schimbul urmãtor de echipaje? Funcţionarea compartimentului nu suferea niciodatã, evitam sã bem toţi mecanicii odatã când eram pe mare, cei treji suplinindu-le lipsa celorlalţi. Nu aveam un grafic de desfãşurare dar o fãceam pe carturi când se putea şi când aveam cu ce mai ales şi ne acopeream îndatoririle unii altora când ne venea cheful de câte o astfel de evadare în care uitam de noi şi uneori de tot, absolut de tot şi de toate.   Dealtfel munca pe navã nu se sfârşea niciodatã, fãceam urgenţele şi ce mai puteam iar restul le amânam pe altãdatã. De multe ori, carturile de mal sau de la ancorã le fãceam din cabinã uitându-ne la bec. Treceam prin maşinã eventual de douã ori pe cart, verificam totul în orice stare am fi fost, iar apoi priveam becul aprins din cabinã, de aceea mult timp dupã ce m-am lãsat de vapoare, de câte ori pâlpâia un bec sau mai ales tub fluorescent, sãream instinctiv în picioare, pregãtindu-mã de un nou black-out pe care le uram atât. Deja pe navã începuse forfota schimbului de echipaje.

Pista aeroportului

Pista aeroportului

Cei care plecau şi se pregãteau de drum nu mai aveau treabã cu nava, pe ei nu-i mai chemam în cart şi nici nu le mai ziceam de problemele noastre de muncã, cu ei vorbeam doar despre acasã. În ultima dupã amiazã dinaintea schimbului am plecat cu barca încãrcatã cu bagajele celor ce plecau spre ţarã(câţiva), în câteva ore urmau sã soseascã avioanele din Bucureşti. Fiind puţine bagajele celor ce se repatriau, am plecat spre mal doar patru oameni cu barca şi chiar la intrarea la dana pirogilor cam la cincizeci de metri de mal, barca a refuzat sã mai înainteze. Motorul mergea fãrã probleme, inversorul cupla şi axul elicei se învârtea deci, dar barca se încãpãţâna sã rãmânã pe loc, doar curentul puternic ne fura încetul cu încetul scoţându-ne spre Cansado. Prin staţie nu puteam vorbi cu nimeni, ori nu era nimeni pe recepţie ori era de toatã cacaoa staţia noastrã. Am fãcut eforturi colosale cu imensele rame de la bordul bãrcii sã o strunim cumva dar s-au dovedit inutile, chiar dacã se încovoiau sub forţa braţelor noastre, barca nu era fãcutã sã fie manevratã aşa. Un marinar a vrut sã coboare sub barcã la elice pentru cã-i spusesem ceva mai înainte cã era posibil s-o fi pierdut, observând cã motorul trãgea fãrã sarcinã mare când îl acceleram dar deja eram înconjuraţi de câţiva rechini. Acolo în rada Nouadhiboului erau foarte mulţi şi apãreau deseori mai ales atunci când rãmâneam în derivã. Dupã aproape jumãtate de ceas a sosit o barcã sovieticã cãrora le-am fãcut semne disperate sã se apropie lãsându-se convinşi abia când semnul a fost fãcut cu o sticlã de Johnny Walker. Ne-au tractat la mal, le-am dat sticla din care au bãut pasându-ne-o şi nouã pentru o turã. Greşeala lor pentru cã nu le-a mai înapoiat-o nimeni, vãzându-şi fiecare de treaba lui.  Acolo unde legam barca exista o scarã cu trepte de piatrã ce coborau în apa portului şi am gãsit elicea bãrcii învelitã într-un sac de plastic tras de curentul de apã care se forma în timpul marşului. Era cauza pentru care nu mai putusem înainta mai devreme. Am lãsat un marinar la barcã şi am plecat, ţinând morţis sã vãd aeroportul care îmi era total necunoscut încã. Toate drumurile ce ieşeau din oraş treceau printre dunele nesfârşite de nisip, însã drumul nostru avea sã fie mai scurt, doar pânã la periferia oraşului. Aeroportul la prima vedere nu a reuşit sã mã impresioneze ci doar peisajul exotic cu care m-a întâmpinat. O pistã la cheremul vântului fierbinte al deşertului ce spulbera cu putere şi multã râvnã pulberea extrem de finã şi roşiaticã de nisip, ce se încãpãţâna sã se aştearnã peste negrul ei. Undeva într-o parte, o clãdire scorojitã, aproape pãrãsitã şi pustie, a cãrei imagine tremura în depãrtare prin arşiţa zilei ce prindea viaţã destul de rar, adicã ori de câte ori sosea vreun avion, iar sosirea avioanelor româneşti avea sã fie unul dintre acele prilejuri despre care tocmai spuneam cã aveau sã anime şi sã dezmorţeascã acel loc pierdut din pustiu.

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

Marea ştiam eu cã trebuia sã fie pe undeva prin preajmã, nu am cãutat-o şi nu am zãrit-o dar îmi aminteam acum clar cã prin clasa a X-a, un avion Tarom plin cu marinari români amerizase, ratând pista. Se spunea cã în noaptea de atunci piloţii confundaserã luminile de semnalizare ale aeroportului cu luminile stelelor oglindite în mare. Toate navele care fuseserã în zona de pescuit la acel dezastru, aveau acum în comanda maşinilor scaune confortabile de la acel avion TU(polev)-154 ce încã mai zãcea şi acum uitat în apele mãrii, care în Nouadhibou reprezintau un imens cimitir de nave. Erau acolo şi încã or mai fi multe nave cu diverse pavilioane neştiute de nimeni, roase de rugina groasã şi de uitarea tristã a tuturor de zeci şi zeci de ani. Ancorele le rãmân cele mai trainice puncte, ce le ţin pironite si fãrã putinţã de scãpare din calea destinelor ameninţãtoare. La câtva timp de agonie apar gãuri largi în bordajele lor chinuite de singurãtate, dezgolindu-li-se cele mai tainice mãruntaie, transformandu-se încet-încet în sãlaşuri pentru pãsãrile mãrii. Apoi, pe nesimţite devin din ce în ce mai mici şi neînsemnate, pierzându-şi formele, culoarea şi mãreţia de altã datã. Devin nişte mormane de ruginã roşie ca malurile care le înconjoarã. Poveştile lor rãmân doar vorbe, locurile lor devin doar amintiri.

Nave abandonate

Nave abandonate

Dupã aterizare sosiserã câţiva funcţionari plictisiţi şi moleşiţi de cãldurã privind din spatele geamurilor slinoase şi neîngrijite ale ghişeelor spre oamenii gãlãgioşi şi proaspãt sosiţi. Nu-mi aduc aminte de vreun gard, ştiu doar cã mergeam direct la avion cerând permisiunea echipajului aeronavei pentru încãrcare. Erau şi câţiva soldaţi înarmaţi deobicei în jurul aeronavei dar cine oare nu avea armã în Africa? aşa cã nu mai reuşeau sã impresioneze pe nimeni dacã le pãstrau nefolosite.   Plecaserã câţiva oameni de la noi, nu mulţi şi veniserã tot câţiva, nava avea abia douã luni de când sosise din ţarã aşa cã nu aveam o treime întreagã la acel schimb. Navele cu licenţã plecaserã imediat a doua zi din radã, începând sã soseascã altele pentru al doilea schimb din urmãtoarea sãptãmânã sau pentru operaţiuni la nava colectoare.

Nava biruita de uitare

Nava biruita de uitare

În câteva zile trecuse şi al doilea schimb, când într-o dimineaţã barca a plecat în mare grabã la mal cu un marinar pescar ce fãcuse o crizã de apendicitã. Noi îi spuneam cuscru,… noi toţi îi spuneam aşa, fãrã sã fi aflat defapt niciodatã al cui cuscru era, dar cu siguranţã cã era doar aşa o glumã de pe vapor. L-au dus la spitalul de la Cansado şi ne lãsase vorbã sã mergem sã-l vizitãm, se temea cã nu ştia franceza şi nici araba şi cã nu-i erau familiare nici obiceiurile localnicilor. Defapt cred cã se temea mai mult de ce avea sã urmeze, de necunoscut şi de strãini şi cred cã avea mare nevoie de ceva încurajãri. Dupã amiazã când am terminat treaba la maşinã, ne-am fãcut o gaşcã şi sub pretextul ca mergem dupã pachetele sosite cu al doilea schimb, am pornit spre navele din radã. Eu ştiu c-am rãmas la Ciucas la un vechi prieten iar restul au plecat mai departe pe unde aveau de colindat. Nu mai ţin minte când au revenit dupã mine cu barca, între timp mã cam abţiguisem iar afarã se lãsase deja întunericul ceea ce nu însemna neaparat cã era foarte târziu pentru cã în vecinãtatea ecuatorului noaptea se lasã foarte repede şi este aproximativ egalã ca duratã cu lumina zilei. Cred ca toţi eram la fel de „frumoşi” şi cu chef de orice propunere când am hotãrât unanim sã mergem negreşit la spital. Am intrat cu mare vitezã pe ţãrm pentru a înfige prova cât mai bine în nisipul plajei de la Cansado şi pentru cã ţãrmul era pustiu, am lãsat-o acolo nepãzitã mergând direct la spital. Nu puteau fi mulţi români în spitalul acela aşa cã l-am gãsit repede, întâmpinându-ne cu un zâmbet jovial. Încã nu fusese operat, urma a doua zi sã se întâmple asta dar nu putusem sã nu observãm (chiar dacã noi bãrbaţii suntem setaţi din naştere sã observãm mai greu unele lucruri), cã era îmbrãcat într-o cãmaşã lungã pânã la cãlcâie aşa cum purtau localnicii, cu broderii la gât şi manşete şi asta ne amuzase extrem de tare, râzând cu gurile pânã la urechi. Majoritatea vorbelor noastre au fost de îmbãrbãtare deşi unul dintre noi tot insista sã-i povestescã cuscrului cum sunt înmormântãrile în islam. Cred cã dorea sã-l tachineze şi nu l-a bãgat nimeni în seamã chiar dacã cuscrul se strãduia sã fie atent la absolut tot ce i se spunea din toate pãrţile, mãcar cã erau doar baliverne de oameni „aghezmuiţi”. Probabil cã devenisem destul de gãlãgioşi reuşind sã captãm atenţia întregului personal sanitar din spital care ne-au invitat chiar vehement sã le lãsãm pacientul în linişte.  Bineînţeles cã ne-am conformat, luându-ne la revedere şi încurajându-ne suferindul.

Muscatura timpului

Muscatura timpului

Nu bãtusem atâta amar de drum pânã în Cansado pentru a ne întoarce imediat, eu eram pentru prima oarã acolo şi vroiam sã vãd mai mult, la fel şi colegii mei nu aveau chef sã plecãm imediat, aşa cã am mers într-un local(cred cã singurul vãzut în Mauritania), unde se putea consuma bere adevãratã. Nici mãcar nu auzisem de un astfel de loc, perplexitatea fiind cu atât mai mare. Aveau o bere rece de-mi clãnţãneau dinţii în gurã şi am înãdit câteva la rând sã ne rãcorim, oricum nu ne mai trebuiau multe sã ne recãpãtãm curajul care ne purtase pânã aici, fiecare bãusem înainte de aceste beri, tãrie pe sãturate pe la navele pe unde poposisem la început. Nu-mi mai amintesc dacã am plãtit cu ouguya sau pesetas sau cu ce bere fusesem seviţi şi nici cum se chema barul acela rãcoros cu tejghea lungã şi poate cã nici nu am ştiut toate aceste amãnunte vreodatã dar am plecat de acolo tare mulţumit şi plãcut surprins pentru tot ce ştiam şi pentru tot ce aveam sã mai aflu ulterior despre Mauritania. Ne pilisem zdravãn din nou când am ieşit din local, mergând alene în direcţia ţãrmului unde ne abandonasem barca. Spre mare nu mai exista iluminat stradal dar cerul era foarte senin şi o luna imensã ne lumina suficient împrejurimile desluşind pânã şi sclipirile ei în valurile ce se spãrgeau gãlãgioase pe plajã, ca un joc straniu al luminilor. Toţi am observat aproape în acelaşi timp sãrindu-ne inimile din piepturi cã barca nu mai exista acolo lângã apã unde o lãsasem. Tot acolo se mai gãseau ca şi la sosirea noastrã, câteva zeci de pirogi rãsturnate pe-o rânã, înfipte în nisipul fin al plajei dar n-o zãream însã şi pe a noastrã în locul în care o lãsasem cu câteva ore înainte, adicã chiar lângã apã acolo unde reuşea sã mai ajungã timid doar spuma albã a valurilor sfârşite. Ne-am mutat cãutãrile mai la stânga, apoi mai la dreapta de câteva puncte de reper pe care le bãnuiam noi în mod unanim cã erau corecte. Disperaţi, am luat ţãrmul la pas mãrunt dar oricum nu trebuia sã ne îndepãrtãm prea mult de locul în care ne aflam privind spre uscat. Privind uscatul însã am mai observat adânc în ţãrm siluetele mai multor pirogi. Am mers iute cu încã cineva încolo îndepãrtându-ne de ţãrm şi când credeam cã trebuia sã ne întoarcem ne-am zãrit cu mare bucurie barca ce ne aştepta cuminte şi liniştitã. Nu puteam sã cred deşi am realizat imediat ce se întâmplase în lipsa noastrã. Cred cã toţi ne dãdusem seama cã aici diferenţele între flux şi reflux erau foarte mari.

Cansado bay

Cansado bay

Atunci mi-a trecut prin minte imaginea scãrii cu treptele de piatrã de la dana pirogilor din Nouadhibou unde se vedeau când 3 trepte când foarte multe, în funcţie de atracţia lunii. Acum barca se afla poate la 15-20 de metri de apã dupã aprecierea noastre prin semiîntunericul nopţii. Am încercat din rãsputeri sã împingem cu ramele cãrora deja nu le mai puteam înţelege rostul în barcã, neputându-ne fi nici de aceastã datã de vreun folos. Am aşezat douã rame sub chila bãrcii pentru a aluneca mai uşor iar cu alte douã rame am fãcut pârghii (noi le spuneam mangealâcuri) pentru a le împinge dar eforturile noastre au rãmas fãrã nici o izbândã. Ne-am aşezat neputincioşi, înfranţi şi resemnaţi pe nisipul umed de lângã barcã, extenuaţi şi sãtui de plimbarea noastrã care acum ne ieşea pe nas. Nu ştiam cât putea sã fie ceasul, nu purtam aşa ceva pe mare nici eu şi nici colegii mei. Ni se fãcuse şi foame şi sete şi somn şi parcã şi buna dispoziţie ne dispãruse şi nici mãcar nu ştiam cât anume mai aveam de aşteptat afurisitul ãla de flux. Atmosfera devenise apãsãtoare şi plictisitoare şi încercam din rãsputeri sã readuc înapoi buna dispoziţie pierdutã, fãcând glume sau spunând tâmpenii care acum nu mai reuşeau sã scoatã nici mãcar un zâmbet forţat. N-am putut sã ma lupt mult cu apatia lor şi am devenit şi eu morocãnos şi fãrã chef,  aşezându-mã alãturi de ei în fund, rezemat cu spatele de barcã, cu fruntea pe dosul palmelor sprijinite pe genunchi. Buzele mi se uscaserã demult, capul îmi vâjâia, neputând sã mã concentrez la nimic, neputând sã mã gândesc la nimic frumos. Începusem sã moţãim în tãcerea întunectã a nopţii şi simţeam deja nisipul şi adierea mãrii reci şi inconfortabile. Probabil cã somnul nu se lipise nici o clipã de mine dar nici treaz pe deaîntregul nu fusesem pentru cã privirile îmi erau împãienjenite de rãstimpul petrecut cu ochii închişi iar acum încercam cu greu sã desluşesc nişte mişcãri nãzãrite pe mal. Erau doar câteva grupuri rãzleţe de câte douã-trei siluete ce discutau domol, cu volum minim şi egal, însã acoperite în mare parte de tumultul valurilor. Bãnuiam cã erau pescarii ce aveau pirogile acelea înşiruite pe plajã, ce veniserã sã se roage şi sã plece în larg. Un mic semn de bucurie la gândul cã şi ei aşteptau fluxul ca şi noi, adicã mai mult ca sigur cã ne aflam aproape de evadarea din captivitatea aceea. Aproape toţi s-au aşezat în genunchi începând sã se roage aşa cum o fãceau adesea.

Asfintit

Asfintit

Probabil cã era una din rugãciunile lor zilnice sau numai o rugãciune doar a lor a pescarilor fãcutã înainte de ieşirea în larg. Cred cã nu ne remarcase nimeni dintre cei prezenţi aşa ghemuiţi la umbra siluetei butucanoase a bãrcii noastre care şi ea mai mult ca sigur trecuse nevãzutã. Eu le dãdusem ghionturi colegilor şi ne holbam acum cu toţii încã de la început la tot ce se petrecea în preajma noastrã. Cred cã întreg Nouadhibou-ul cunoştea cã marinarii români le spuneau locuitorilor lor „Gogule’”, aşa cã şi lor ne-am adresat la fel când s-au apropiat de pirogile lor sã iasã în larg. Nu s-au arãtat surprinşi cã ne gãseam acolo deşi cred cã extrem de rar puteau gãsi bãrci româneşti la acea orã şi în acel loc şi dupã o discuţie gãlãgioasã, plictisitoare şi obositoare, i-am convins sã ne tragã în larg cu mult mai vioaiele lor ambarcaţiuni. Am bãtut palma ca pentru rãsplatã sã treacã dupã amiaza pe la nava noastrã sã le dãm doi saci cu ulei de motor. Am mers „aţã” direct la navã cu toatã viteza la primii zori ai zilei când pe timonerie oamenii îşi serveau cafeaua. Am gãsit scara de pisicã întinsã pe bordul tribord lângã generatorul de avarie şi am început sã urcãm pe rând. Scara de pisicã era împletitã din sfoarã (trei verticale) cu trepte din scândurã geluitã iar când coborai sau urcai, erai obligat sã priveşti tot timpul cu atenţie în jos spre unde urma sã pãşeşti şi spre cel mai bun loc de care sã te poţi prinde zdravãn cu mâinile de acel ţintebine înodat din loc în loc de pe mijlocul scãrii şi abia când ajungeai în culmea ei, când începea iar sã coboare, puteai ridica privirile în sus fãrã teamã, pentru a cuprinde cu privirile întreaga punte. Primul care trebuia sã urce era un moldovean de prin parţile Rãdãuţilor poreclit şi ȘAM-ȘAM sau ȘUȘURIGU (cã cicã aşa fãceau câinii şi cocoşii pe la ei), ce avea glume groase cu pescarii, fiind dealtfel şi vincierul lor. În timp ce urca, unul din pescarii cu care îşi fãcea farse, şi-a dat pantalonii jos pânã la genunchi şi s-a aşezat cu fundul gol la capãtul scãrii, unde ȘAM-ȘAM avea sã ridice capul. A fost un impact atât de puternic încât pescarul s-a dezechilibrat sã cadã atunci când ȘAM-ȘAM s-a împins cu faţa în fundul lui. A fost delir pe toatã puntea care vãzuse întâmplarea, s-a râs cu poftã atunci şi fãrã ocolişuri, s-a râs şi a doua zi şi sãptãmâna care a urmat şi voiajul urmãtor şi oridecâte ori ne aduceam aminte de isprava asta.  

Nouadhibou - cimitirul navelor

Nouadhibou – cimitirul navelor

   Am plecat dupã aproape o sãptãmânã de mers zinic la mal pentru licenţã, zile în care treceam de fiecare datã pe la mai toate tarabele din bazarul acela din port. Testam zilnic eşantioanele de parfumuri franţuzeşti, mai luam câte o Canada dry şi mã miştocãream toatã ziua cu precupeţii de la tarabe. Îmi permiteam cu câţiva dintre ei aproape orice glumã, o singurã datã cred ca am sãrit gardul pe când mã aflam cu Ţapul la mal iar ei începuserã sã se roage desculţi ca în fiecare zi pe preşuleţele lor minuscule, aplecându-se şi lipindu-şi frunţile de pãmânt în ritualul lor, moment în care Ţapu îi pipãi cu putere unuia dintre ei fundul şi îi zise „-muy buen!”, fãcând semnul de OK cu pumnul strâns şi degetul policar în sus. Nu era nimic în francezã dar el înţelese-se bine la ce ne refeream. Știu cã a fãcut tare urât atunci, cã ne privea încruntat si pizmas în timp ce zicea ceva în arabã poate, pentru cã noi nu pricepusem nici o buchie din toate vorbãraia lui. Am fãcut câteva încercãri neinspirate de a-l potoli, bãtându-i obrazul dar asta l-a înfuriat şi mai tare.  Ne-am ridicat şi noi de pe bordura pe care stãtusem pânã atunci scuturându-ne reflex praful de pe pantaloni şi cu gesturi expresive de lehamite fãcute din mâni, i-am strigat aproape într-un glas: „Du-te-n plm de magraon” şi multe alte cuvinte imposibil de scris. Am încercat sã pãşim mai des şi mai repede pentru cã deja mai mulţi magraoni se opriserã din rugãciunile lor urmãrindu-ne acum cu privirile.   Ne aflam deja în marş, cu toatã viteza înainte spre zona de pescuit, având la bord un nou controlor şi un marinar. Controlorul acesta era altfel decât toţi ceilalţi mauritanezi întâlniţi pânã atunci, mult mai atletic decât piperniciţii pe care-i vedeam zilnic la mal sau pe oriunde mai ajungeam eu deseori. Îl chema Mamadu, ãsta cel puţin avea un nume sau ştiuse sã şi-l facã cunoscut în comparaţie cu restul cãrora mã adresam ca de obicei cu apelativul general de „bã Gogule”. Din puţinele vorbe schimbate cu el înţelesesem cã era fiu de şef de trib şi cã fãcuse ceva şcoalã prin Franţa. Poate cã mã minţise fiindcã ar fi trebuit sã fi cunoascut mãcar sistemul francez de învãţãmânt, care nu avea doar trei-patru clase obligatorii cum credea el, totuşi se vedea clar cã era mai destupat la minte şi mai receptiv la nou decât restul de mauritanezi închişi şi conservatori şi foarte probabil cã trãise ceva timp în afara Mauritaniei. Lui nu-i venea sã creadã sau îi venea greu sã admitã cã pânã şi simplii marinari de la bordul navei noastre aveau 12 clase. La început o luase ca pe o glumã, apoi pentru a înţelege cumva logica celor afirmate de mine a început sã mã iscodeascã cu întrebãri sâcâitoare despre câte clase avea skeeper-ul, şeful mecanic, ofiţerii, arãtându-se în continuare destul de neîncrezãtor cu privire la ceea ce auzea de la mine. Începuse sã creadã cã era o strânsã legãturã între rangul, funcţia cuiva şi anii de şcoalã, pentru cã mã întrebase mai pe la sfârşit şi despre câte clase avea preşedintele României şi mã cam puse-se în încurcãturã, pentru cã eu ştiam cã Ceauşescu nu prea avea multe clase. De unde începuse discuţia noastrã şi unde ajunsesem acum… Învãţaseam o viaţã (pânã atunci) cã nu aveam voie sã vorbesc sau cã era mult mai „sãnãtos” sã tac despre anumite situaţii sau persoane iar acum Mamadu mã adusese în pragul de a discuta exact despre ele, despre subiectele tabu de pe vremea aceea. Ce sã-i fi rãspuns eu lui, cã preşedintele României avea doar patru clase? I-aş fi nãruit toatã logica lui firavã şi neghioabã pe care şi-o construise pânã atunci, dar pentru cã aveam chef sã-l epatez şi pentru cã îmi displacea sã mint gratuit, i-am şoptit privindu-l drept în ochi „- patru clase”. A fãcut la început ochii cât cepele  zâmbindu-mi strâmb şi neîncrezãtor, apoi vãzând cã nu aveam nici un gând sã rectific nimic din ceea ce spusesem, a luat o minã serioasã, a împins cu amândouã palmele aerul din faţa lui spre mine exclamând doar un „-Bleahhhh…” gâtuit de parcã ar fi vrut sã-şi şteargã chiar atunci din memorie întreaga discuţie cu mine.   

Reclame
Publicat în Vest Africa | 15 comentarii

17. ZILE DE PESCUIT (farse aproape nevinovate)


Toate trecuserã repede; şi sosirea şi acomodarea şi sãrbãtorile de iarnã în ajunul cãrora sosisem pe coastele Saharei mauritaneze. Crãciunul nu se sãrbãtorea pe atunci cã nu se cãdea sau mai bine zis pentru cã era interzis dar de revelion am tras nava la ancorã, am ornat careurile marinari şi ofiţeri cum ne-am priceput noi mai bine, bucãtarii au pregãtit mai multe feluri de mâncãruri festive, s-au scos câteva sticle de votcã şi vin din cambuzã împãrţindu-se la toatã lumea iar cei mai gospodari scoseserã şi sticlele dosite pânã atunci, aduse special din ţarã pentru acest eveniment. Eu mai aveam încã douã sticle de Black Label din Las Palmas pãstrate în cheson printre hainele de drum, pe prima desigilând-o chiar înainte de masa festivã, aşa… de încãlzire ca între colegi. Moşii mecanici se oferiserã ca de obicei sã ne acopere carturile de noapte începând de la opt seara dupã ce am bãut şi cu ei mai multe pahare. La masa de revelion s-a mâncat, s-a bãut, apoi dupã ce bãutura înghiţitã de fiecare n-a mai stat liniştitã ca în butoi, s-a dansat nebuneşte pentru a face loc altei bãuturi iar mai târziu toatã lumea mânatã de obosealã, a dispãrut rând pe rând în cabinele de sub punte, rãmânând în urma tuturor dezordinea fãcutã şi-un ocean de linişte. Se putea auzi fãrã mare greutate pe fundalul ţãcãnitului egal şi foarte îdepãrtat al motorului auxiliar, clipocitul valurilor ce curgeau mânate de vânt de la prova spre pupa. Nu dormisem mult, mã trezise liniştea sinistrã şi anormalã de dupã revelion, preferând sã mã tolãnesc sus pe puntea bãrcii din tribord, pe nişte pachete de cartoane pentru ambalat peştele, privind pe rând cu câte un ochi valurile.

Albatros

Albatros

Nu puteam privi strãlucirea lor cu ambii ochi deodatã, gãsind cã intensitatea luminii reflectate de spuma albã era prea puternicã, de parcã priveam spre lumina de sudurã. Mai aşteptam ca de sub ferestrele şefului mecanic unde mã aflam sã aud mişcare, semnul trezirii lui şi echivalentul unei invitaţii îndelung aşteptate pentru a ne drege. Gãseam la el tot timpul câte o sticlã pregãtitã şi pusã bine pe undeva pentru asta. Încercam sã nu-mi irosesc puterile, refuzându-mi pânã şi propriile gândurile. Decât priveam şi fãrã sã-mi dau seama începusem sã numãr de zor cam tot ce vedeam: câte valuri treceau pe sub balustrada luatã drept reper, câţi pescãruşi puteam vedea în zbor, mai întâi cu ochiul stâng, iar mai apoi şi cu cel drept, câţi peşti zburãtori se ridicau din apã numãrândule apoi secundele de plutire prin aer pânã-i pierdeam din priviri, de câte ori trosnea coasta ruptã din tribord când valurile prea mari forţau rezistenţa navei şi câte şi mai câte lucruri prosteşti şi total inutile nu gãseşti de fãcut când eşti înconjurat de atâta plictisealã… oricum, urma sã lansãm şi noi motorul principal pentru a ne continua pescuitul. Nu mai aveam mult pânã la primul full, urmând sã mergem la descãrcat la unul dintre polarele ce urmau sã soseascã din ţarã. Peste câteva zile am plecat dis de dimineaţã spre portul de care ne îndepãrtasem uşor uşor tot cãutând mereu „groapa cu peşte”. Aveam bunkerele pline, trebuind sã congelãm în cele câteva carturi pânã în radã. Polarul sosise dar se gãsea la descãrcat în Nouadhibou, cel mai probabil cã urma sã revinã în radã în cel mai scurt timp posibil. Nu se vorbea prea mult pe atunci, toatã lumea ferindu-se de  urechile indiscrete dar abia aflasem şi eu cã ţara noastrã exporta armament Mauritaniei.

La pescuit

La pescuit

Toatã lumea vorbea şoptit despre astfel de transporturi, ferindu-se de ceva sau cineva pe care niciodatã nu-l cunoscusem. Omul securitãţii despre care se „împãmântenise” cã ar exista pe oricare navã, însã nimeni nu-l dibuise vreodatã cu precizie, invocându-se însã cu orice prilej oferit de diversele situaţii ivite. Am descãrcat repede şi parţial, luând în acelaşi timp cartoane pentru ambalaje şi ceva motorinã. Peştele descãrcat fusese doar cel pentru piaţa românescã, restul fiind pentru export şi marcat cu ştampile mari „Made in R.I.M”, ce urma sã fie descãrcat mai târziu la un reefer cu pavilion strãin. Ne-am întors la pescuit repede, pentru încã douã sãptãmâni când aveam sã ne reîntoarcem dupã o nouã licenţã precum şi pentru a descãrca marfa de export şi foarte probabil cã urma sã prindem şi schimbul de echipaj tot în port.  La Polar fusesem traşi diblã în tribord iar în babord venise Bahluiul la descãrcat şi în cartul de noapte ne-a vizitat unul din mecanicii lor pe care nu-l cunoşteam personal dar se obişnuia sã ne mai vizitãm şi sã discutãm despre problemele de care ne tot loveam zi de zi . A fost o discuţie pe cinste, ne mergea doar un auxiliar şi deci nu era nevoie de prezenţa noastrã printre motoare, urmãrind totul de pe sinopticul din comanda maşini. A doua zi când am vrut sã pornim caldarina am gãsit curelele ventilatorului de focar lipsã şi am înţeles imediat cã ne vizitaserã defapt doi mecanici în noaptea precedentã, unul ţinându-ne de vorbã, iar al doilea având timp berechet sã ne lucreze, demontându-le şi luându-le, altcineva nu putea s-o fi fãcut.

Virare trawler

Virare trawler

Toţi mecanicii de pe zonã eram dezamãgiţi de calitatea proastã a curelelor primite, când rar puteai gãsi trei cu aceleaşi dimensiuni deşi reperele erau identice. Cãzusem de proşti acum, punând pânã la urmã doar o singurã curea în loc de trei, ajustându-i lungimea din întinzãtor, însã eu şi colegii mei ştiam precis ce aveam de fãcut cu prima ocazie care avea sã ni se iveascã de a ne mai afla în preajma altui superatlantic. Într-una din zile, moşii din cartul 8-12 descoperiserã cã nu-şi mai pot goli tancurile de fecale şi cã sunt prea greoi şi fãrã de vlagã din cauza vârstei lor pentru a mai putea sã intre în compartimentul cu ejectorul defect. Trebuiau ajutaţi, asta era clar cã doar şi ei ne fãcuserã atâtea şi atâtea carturi la revelioane, de câte ori fusese nevoie şi de câte ori avuseserã ocazia, aşa era camaradereşte şi echitabil. Toatã lumea vorbea la plural „sã-i ajutãm’’ dar nimeni nu se oferea. Eu rãmãsesem în continuare cel mai tânãr dintre mecanici şi m-am oferit voluntar, mi se pãrea mai uşor s-o fac de bunã voie decât sã mi se impunã aceasta. Intrasem şi mã târâsem prin labiriturile tancurilor de ulei, de motorinã, de apã, prin coferdamuri şi tot felul de cotloane ascunse şi neştiute ale navei dar în tancurile de fecale nu-mi închipuisem vreodatã cã voi intra. Colegii mã încurajau spunându-mi cã defapt nu trebuia sã intru pur şi simplu în tanc ci doar în coferdamul ce le despãrţea , pentru cã acolo se gãsea acel ejector. Rahat, totul era rahat, trebuia sã fi intrat ei daca tot li se pãruse cã era chiar aşa de floare la ureche, credeau ei cã dacã le rãspundeam cu amabilitate tuturor, eram chiar aşa de tâmpit sã le înghit toate vorbele? Uşor le venea sã tot dea sfaturi şi sã  exprime pãreri… Frigotehnistul din cartul meu, un om mãrunt şi tot timpul pe fugã ce vorbea grãbit din vârful limbii abia înţelegându-i toate vorbele, cãruia noi îi spuneam Fonea, începuse sã-şi batã „pl” de mine fãcând tot felul de miştouri. Mã pregãteam sã intru în compartimentul acela strâmt şi inundat, urât mirositor, îmbrãcându-mã în comanda maşini cu un costum cauciucat complet, iar el deja începuse sã comenteze la sanchi ţinându-se cu douã degete de nas pentru a-şi robotiza vocea, imitând dealtfel cu mult talent o transmisie NASA de asenelizare, amartizare sau mai ştiu eu ce naiba se tot strãduia el sã imite. Mã hotãrâsem în sinea mea sã i-o plãtesc cu

La pescuit

La pescuit

prima ocazie, cu siguranţã cã nu trebuia iertat.  Totul s-a terminat în scurt timp, mai mult duraserã toate pregãtirile şi înjurãturile cu care acompaniasem acele pregãtiri, şuruburile se desfãcuserã sau le tãiasem(nu mai ţin minte) dar a mers repede, gãsind ejectorul blocat cu brichete sau chei mari şi nichelate de cabinã de vapor, ceea ce m-a inspirat pentru o noua reprizã de înjurãturi cu gura bine închisã(pentru a nu aspira direct aerul acela infect de acolo) şi ochii abia mijiţi(usturându-mã de gazele înţepãtoare de amoniac ce se degajau). Poate ca ar trebui sã mã explic pentru cei ce n-au navigat niciodatã, miştourile acelea dintre noi, farsele ce se fãceau între noi, erau fãrã pic de urã, fãrã dispreţ, fãrã resentimente, fãrã supãrare, fiecãruia venindu-ne rândul la asta. Toţi oamenii, indiferent de sex (bãrbaţii un pic mai mult sau poate-i doar o pãrere), rãmân copii pe viaţã, undeva bine ascuns în sufletele noastre sãlãşuieşte copilul din noi. Când avem ocazia, lãsãm sã se joace slobod acest copil. Pe navã dacã nu ştiai sã fii de gaşcã, dacã nu ştiai sã ţii la glume, erai un om terminat, nu ai fi putut afla niciodatã ce înseamnã sã faci parte dintr-un echipaj, nu a-i fi reuşit sã guşti nimic din frumuseţea mirajului mãrii.  Marinari, mecanici, electricieni, pescari, telegrafişti, frigotehnişti, eram cu toţii navigatori iar navigator nu era o meserie ci un atribut al locuitorilor altui colţ de lume, era un alt stil de viaţã, poate o gintã, o familie mai mare în orice caz.

M-am spãlat cu multã apã fierbinte, chiar dacã la fel ca pe orice altã navã apa dulce era un lux, apoi am bãut vreo douã sonde cu whisky stând la taclale cu şeful mecanic iar când am ajuns în sfârşit în sala maşini, cartul meu tocmai era predat. Fonea continua sã-mi zâmbeascã larg, cu toţi dinţii la vedere şi cu subînţeles despre ceea ce tocmai terminasem de fãcut. Îmi reamintea prin asta cã nu trebuia iertat.

Peste numai câteva zile, Fonea avea ceva probleme cu unul dintre compresoare, alergând când jos în uzina frig, când sus la vaporizatoare sau înapoi în comanda maşini sã vadã ce erori mai afişa sinopticul lui. M-am gândit cã era un moment nemaipomenit de bun sã-l necãjesc şi eu un pic, pentru ca era tare concentrat la ceea ce fãcea.  Lângã sinopticul compartimentului maşini care mãsura cam 3-4 metri pe 1-1,5 metri înãlţime, se afla sinopticul uzinei frig înjumãtãţit ca dimensiune, pe care erau reprezentate compresoarele lor. Acestsinoptic era format din multe pãtrãţele vernil şi demontabile, pe care erau desenate porţiuni din diverse sisteme sau câte un subansamblu întreg cu beculeţele de semnalizare cu tot (unde era cazul) şi pe cel de la maşinã erau reprezentate şi tancurile de fecale pe care tocmai le rezolvasem cu câteva zile în urmã, ale cãror becuri roşii de preaplin acum stãteau stinse. Am scos pãtrãţelul ce reprezenta tankul de fecale (tank 61) şi l-am plantat în locul compresorului 2 cu care se tot lupta Fonea, vãzându-mi apoi de ale mele. Hazul fusese mare, eu nu reuşisem sã fiu de faţã când s-a sesizat schimbarea, mi s-a reletat mai târziu dar când am reintrat în comandã, Fonea era roşu ca un rac, tremura tot şi se bâlbâia de nervi, tot încercând sã mã întrebe ceva doar pe mine deşi eram trei persoane în cartul 0-4. Probabil cã-şi dãduse seama şi el c-o meritase din plin şi cã fusesem îndreptãţit sã i-o fac. Venise şi şeful frig în comanda maşini când au observat cã locul compresorului doi fusese luat de tancul acela de cãcat (cum îi ziceam noi), probabil şi de aceea se bâlbâia aşa de tare Fonea.  Altã datã, când mai aveam doar câteva zile pânã la reîntoarcerea în port pentru a descãrca exportul, pentru primul schimb de echipaj şi pentru prelungirea licenţei, iar lumea se comporta cu o detasare totalã faţã de tot programul navei, ca elevii la sfârşit de an şcolar când se încheiau mediile, Fonea a mai pãţit ceva: ne simţeam ca înaintea unei vacanţe. Mulţi fãceam plajã dupã ieşirea din cart, urcând pe puntea etalon, unde era multã linişte si nu puteai fi cãutat de nimeni. Noul meu „prieten” Fonea cu care începusem sã ne bãgãm în seamã cam des acum, nelãsând sã ne scape nici o ocazie de a ne şicana reciproc cu te miri ce tâmpenii, mergea şi el dupã fiecare cart la plajã acolo sus pe etalon şi dupã câteva zile era deja de un roşu frumos ca turiştii de pe litoral.  Într-o bunã zi, pe la prânz când am intrat în cart, n-am dat importanţã cã frigotehniştii nu erau acolo, de multe ori se întampla ca dacã nu era nimic de congelat, ei sã nu mai cobore în compartiment. Dupã vreo douã ore de cart a început virarea de trawller şi ieşind pe punte, m-am întâlnit cu frigotehnistul care fusese de dimineaţã, zicându-mi cã nu ştiuse de unde sã-l ia pe Fonea sã-i dea sfertul la prânz pentru a coborâ în maşinã. Nu eram sigur dar tocmai aveam o banuialã aşa cã m-am urcat imediat pe timonerie şi de acolo pe etalon, unde Fonea tocmai fuse-se trezit de zgomotul iagãrelor cu care începuse deja sã se tragã frâiele. Când m-a vãzut, mi-a spus cã adormise dar cã avea sã meargã sã se îmbrace şi sã vinã imediat în cart. Am ajuns dupã el în comanda maşini unde Fonea cred cã fãcuse un mic atac de panicã, spatele îi era ars tot şi se bãşicase de la arsurile provocate de soare. Avea nişte pungi imense pline cu lichid. Ne adunasem acolo toţi care ne aflam atunci în compartimentul tehnic, iar şeful de atelier pe care dacã nu l-ai fi cunoscut a-i fi zis cã era cel mai serios om posibil, i-a spus cã a mai vãzut aşa ceva şi cã neîntârziat trebuia sã se ungã cu nãmol de ancorã trimiţând repede pe cineva sã raşcheteze iute nişte pãmânt de pe lanţurile ancorelor şi sã-l înmoaie cu puţinã apã de mare. Pânã a termint expunerea despre binefacerile nãmolului de ancorã, ne-a şi fost adus acel leac cu care au început sã-l ungã cu mare grijã. Poate cã pe moment, rãcoarea datã de temperatura apei cu care fusese amestecat îi calmase durererile şi arsurile, pentru cã Fonea se mai liniştise, fãcând sã se împrãştie toatã lumea care nu mai avea treabã prin comanda maşini. Pentru el era primul voiaj împreunã cu nea’Nicu Sabaca(o poreclã ce în rusã însemna câine) şi nu-l cunoştea bine deloc. Eu care îl ştiam demult timp, încã din primul voiaj,  nu aveam încredere nici sã dau mâna cu el dacã îl vedeam zâmbind într-un fel anume aşa cum o fãcuse şi mai devreme când îl îmbrobodea pe Fonea despre beneficiile noroiului de ancorã. Bineînţeles cã Sabaca ştia bine ce fãcea şi ce avea sã se întâmple dacã îi erau ascultate poveţele(sau poate cã atunci experimenta doar), însã noi nu ştiam, doar bãnuiam cã putea fi o altã farsã ce purta marca lui şi eram nerãbdãtori sã-i aflãm hazul.  Pe navã întâlnind mereu aceleaşi feţe plictisite, vesele sau supãrate, viaţa devenea monotonã desfãşurându-se între odihna de la cabinã, sala maşini cu veşnic aceleaşi probleme ce reveneau la un interval aproape regulat, jocurile de conostas, filmele cãrora le memorasem replicile de cât de des le vizionasem sau cãrţile aceleiaşi biblioteci citite şi rãscitite de „n” ori la câte voiaje adunasem, ne gãseam prin aceste farse o evadare doritã şi necesarã din cotidian. Îmi pare şi acum sincer rãu cã nu am ţinut niciodatã un jurnal cu farsele care se fãceau pe navã în fiecare zi, acestea desfãşurându-se într-un ritm alergator, probabil cã nu aş fi reuşit sã le notez chiar pe toate dar mãcar o mare parte din ele, care ar fi fost o adevãratã comoarã acum când mã chinui sã-mi aduc aminte. Imaginaţia navigatorilor în acest sens nu avea nici un fel de hotare. Dupã nu ştiu cât timp, pe când ieşeam din cart şi deja uitasem de cele întâmplate, l-am gãsit pe Fonea la cabina sa, cu uşa deschisã si oblojit de ceilalţi frigotehnişti, orãcãind de ţi se rupea inima. Nici nu ştiam ce sã fac, sã râd sau sã plâng, nãmolul de ancorã acum se uscase şi crãpase odatã cu pielea de pe spatele ars, rãmanând o întinsurã cu rani hidoase. Electricienii din cabina vecinã care nu aveau nimic mai bun de fãcut şi dorind sã lungeascã gluma, au meşterit o cârpã neagrã cu nişte cruci pictate cu vopsea albã, a agãţat-o deasupra uşii si au scris caligrafic, cu un marker sau creion de tâmplãrie, „pastraţi liniştea, proaspãt mort!”. A doua zi a fãcut o colivã din orez pe care au aprins o lumânare sau un bãţ pe post de lumânare şi au intrat în cabinã cântând câtece bisericeşti, din care au fost alungaţi imediat cu ultimile puteri de Fonea care avea sã zacã câteva zile fãrã sã mai iasã la muncã. Nici nu ar mai fi avut cum. Parcã fusese totuşi o farsã prea durã, deşi lumea a râs cu poftã de ignoranţa acelei întâmplãri.

Piroga

Piroga

Trebuia sã ne întoarcem în port deja pentru operaţiunile de care amintisem mai înainte.  Urma sã descãrcãm mai întâi la un reefer cubanez peştele pentru export, iar apoi la ancorã pentru schimbul de echipaj şi aşteptarea licenţei. Cubanezii, alţi oropsiţi ai sorţii, pe care îi vedeam cu mintea mea de atunci ca pe nişte privilegiaţi ai sorţii numai şi pentru faptul cã aveau diurna de doi dolari faţã de noi cu doar 1,20 pe zi, pentru cã jucau biliard şi darts (care la noi nu se cunoşteau, parând prea americãneşti), chiar dacã pe o navã nu se puteau folosi bilele ci doar nişte puluri care alunecau bine pe suprafaţa de joc, pentru cã privindu-i atent mi se pãreau atât de relaxaţi şi de fãrã de griji. Dar nu poţi şti niciodatã ce vulcan de probleme mocneşte sub fruntea nimãnui. Probabil cã şi noi eram pentru ei doar nişte europeni destinşi, fãrã probleme şi veseli din cale afarã, ce râdem mai  mult de jumãtate din timpul nostru, dar atunci nu-mi dãdeam seama de aceste detalii. Am mers cu barca la mal sã-i duc pe mauritanezii de la bord (controlorul şi marinarul), cu care nu avusesem nimic de împãrţit decât venitul lor zilnic în cartul meu pentru a le da apã de câte un duş deşi apa dulce pe întreaga navã era restricţionatã drastic. În rest îşi vãzuserã liniştiţi de ale lor, de ţigãrile, pipele cu tutun special, ceaiurile şi mâncarea lor pe care şi-o pregãteau şi apoi o serveau cu mâinile goale fãcându-şi cocoloaşe de orez, slinindu-şi palmele pânã spre coate. Luasem cu mine şi un colet de thai sã-mi fac nişte bani de buzunar. L-am vândut repede dar nu dupã socoteala mea, neputând aştepta mai mult vãzându-l cât de repede se decongeleazã sub soarele nemilos. M-am salutat cu colegii de pe bãrcile celorlalte nave sosite şi ele în radã şi am plecat spre navã. Pirogile mauritaneze erau multe şi lipite de nava noastrã de parcã am fi fost vreun port turistic. Mai toţi urcaserã pe navã, negociind pe punte cu pescarii ce aveau exemplare mari de peşte pitite bine prin magazii. Era dupã masã şi eu eram în cart, aşa c-am mers în compartimentul meu. Şi aici erau trei mauritanezi care tocmai coborâserã fãcându-i capul mare colegului meu. Vroiau sã cumpere ulei de motor de parcã noi eram vreo benzinãrie. Adevarul cã nu ştiam nici preţuri şi nici obiceiurile locului şi nici ce vor zice şefii. Le-am spus sã revinã dupã apus. I-am zis şi şefului mai pe departe despre gândurile ce ne trecuserã prin cap. Nu era omul care sã se lãcomeascã la câteva mii de ouguiya mauritaneze, ne-a spus doar sã fim isteţi şi sã nu ne vadã toţi puntiştii. Aşa am şi fãcut, când au revenit mauritanezii cu care vorbiserãm, le-am spus sã tragã piroga lângã coşul din tribord unde aveam o ieşire din sala maşinilor, iar doi dintre ei care urcaserã pe navã au coborât cu noi sã le dãm uleiul. Nu aveau nici un bidon cu ei şi eram tare curios cum aveau s-o facã. Au scos din hainele lor largi arãbeşti un pachet cu saci de plastic în care ambalam noi într-o primã fazã peştele congelat. Au bãgat câte doi saci unul în altul şi i-am umplut cu ulei, legându-i apoi strâns la gurã. Nu mai ţin minte acum câţi luaserã dar ştiu cã începusem sã mã mir foarte, de unde puteau scoate atâţia saci transparenţi. Nu i-am umplut pe toţi fireşte, reuşiserã însã sã mã impresioneze caţi putuse sã care şi sã-i dea peste copastie. Încercam în gând, în timp ce numãram banii sã fac paritatea lor în coleţi de thai cum dusesem eu la mal. Ar fi fost prea mult şi bãtãtor la ochi. Urmãtoarele zile, dupã ce am primit vreo douã sute de butoaie de ulei din Las Palmas ce trebuiau bãgate cu o pompã portabilã cu clapeţi în tancurile de rezervã, trebuind sã stãm pentru aceasta pe punte aproape o zi şi-o noapte dacã nu poate chiar mai mult, am vorbit cu toţi mecanicii sã aruncãm patru butoaie în apele portului dupã ce am vorbit şi cu un traficant mauritanez în prealabil. Butoaiele pline cu ulei pluteau iar curenţii le scoteau fãrã greş, întotdeauna pe plaja francezã de la Cansado unde le aşteptau ei. Am semnalizat omului din comanda maşini fãcând sã se aprindã fals un senzor de la vinciurile hidraulice de la pupa pentru a stinge lumina de pe puntea de pescuit din TPD doar pentru 2-3 minute, apoi când a reaprins reflectoarele, butoaiele erau deja pe drumul lor, purtate pe crestele valurilor spre ţãrm. Era şi pe placul şefului, cãruia i-am spus totul la un pahar de tãrie cum se mai obişnuia deseori când nu erau probleme la maşinã, rar şi consistent. Nu ne simţeam sã fi luat nimic din ce nu ar fi fost al nostru. Şeful ştia cât munceam şi cât am fi meritat lãsându-ne sã ne rotunjim sumele infime primite prin porturi, puntiştii cred cã închideau ochii doar pentru a nu se isca vre-un scandal prin care nici ei nu şi-ar mai fi putut face toate treburile, plus cã conducerea din Tulcea a companiei ne prostea pe faţã. Cei care au fost acolo ştiu de planurile primite lunar, când se ajungea în a treia decadã a lunii cu ele depãşite cu 30-50 sau chiar şi cu 100-200 de procente şi cum se primeau apoi în regim de urgenţã alte planuri revizuite, mãrinte de fiecare datã, pentru a nu mai trebui sã ne plateascã salariile pe care muncisem din greu şi pe drept meritate. Eram convinşi cã îndreptam astfel aceastã inechitate a comunismului în care trãiam atunci şi în care nu aveai voie sã protestezi, spre deosebire de zilele de acum când o poti face fãrã sã-i pese nimãnui. Am uitat multe de atunci, de frãmântãrile şi problemele care nu-mi dãdeau pace şi pe care nu le împãrtãşeam niciodatã nimãnui, lãsându-mã mistuit pe interior. Uitarea cel mai înspãimântãtor sentiment. Le-am uitat, le simt îndepãrtate de mine, atât de îndepartate de parcã totul s-ar fi petrecut într-o altã viaţã sau chiar altã lume de tare de demult. 

 

Publicat în Vest Africa | 2 comentarii

16. MAURITANIA ŢARA DIN DEŞERT (prima întâlnire cu lumea arabã)


Reuşise sã mã cam sperie bruscheţea cu care nãvãliserã, ca nişte animale flãmânde pe prada lor, aruncându-se ca disperaţii pe copastia bãrcii, luându-mã total pe nepregãtite. Sãriserã toţi odatã de pe mal direct pe tribordul bãrcii aflat mai aproape de mal, înclinând-o ameninţãtor. Gãlãgioşi şi obraznici, tupeişti peste mãsurã, apucând, pipãind şi trãgând cam tot ce le ieşea în cale, rame, staţia radio, trusa de chei din braţele mele, hainele şi încãlţãrile cu care ajunsesem la mal întrebând pentru fiecare în parte ca un tonomat stricat, „combien, Gogulei?”. Doreau sã cumpere şi dupã cum se manifestau, cred cã ar fi fost în stare sã cumpere orice le-aş fi oferit.

Drum Nouadhibou

Drum Nouadhibou

Bruma de francezã cu care mã fãleam prin generalã, când conversam serile cu fratele meu înainte de culcare, se risipise. Acum auzeam cuvinte în francezã şi nu le mai ştiam corespondentul în romanã deşi îmi erau familiare dupã rezonanţã. Se mişcau repede, vorbind mult şi rãstit schimbându-şi des privirile dintr-un loc în altul de parcã se temeau cã s-ar putea sã le fi scãpat ceva, vre-un loc neinspectat de privirile lor agere. Erau greu de urmãrit, devenind obositori. S-au lãmurit într-un târziu cã barca era goalã şi cã nu aveam nimic de vânzare, plecând la fel de repede precum apãruserã. La mal erau mai multe bãrci de la navele româneşti aflate în zonã şi am mers la ei. Pe mai toate bãrcile mi-am regãsit colegi de şcoalã pe care nu-i mai vãzusem de la absolvire. Ei fuseserã tot timpul aici în vest, iar eu şi alţii fuseserãm doar în sud, astfel cã ne fusese evident imposibil sã ne fi întâlnit pânã acum. Am aflat de la ei cam cum stãteau treburile prin Nouadhibou şi zona mauritanezã de pescuit. Am povestit multe cu colegii aceia întâlniţi acolo, mã simţeam iar elev şi asta era plãcut. Soarele începuse sã ardã teribil uscându-ne buzele. Unul dintre colegi mi-a propus sã mergem pe la tarabele din port sã ne cumpãrãm câte ceva. I-am dat de înţeles cã eram lefter, rãspunzându-mi cã asta era ultima problemã şi cã în acest port banii se fãceau din aproape orice. Mi-a povestit cã garizii, sepia, caracatiţa sau calamarul erau pentru Las Palmas unde se puteau lua bani frumoşi dar cã pentru Nouadhibou puteai veni cu orice fel de peşte pentru a-l vinde şi nu numai. Tarabele aflate în apropiere semãnau prin aşezarea lor cu un mic bazar dar materialul din care erau construite, pentru mine era cu totul inedit. Tablã de butoi de ulei Mobil Gard  de la CEPSA,

Piata de peste Nouadhibou

Piata de peste Nouadhibou

îndreptatã şi îmbinate cu legãturi strânse de sârmã peste care unii aşezaserã şi rafie sinteticã de sac. Portul plin cu pirogi unde ne aflam, forfotea de oameni mulţi şi zoriţi de treburi ungente ce încercau sã-şi croiascã drum prin mulţimea de gurã cascã adunatã pe malul apei. Îmbrãcaţi cu rochiile lor arãbeşti, unii îşi vindeau peştele pescuit peste noapte sau alţii doar revindeau peştele cumpãrat de la pescadoarele din radã, etalându-şi marfa direct pe nisipul fierbinte ce începuse sã se usuce deja ca pe o plitã exagerat de fierbinte, stafidindu-se. Din cauza fierbiuntelii si uscaciunii, pestele nu intra in putrefactie ci se usca pur si simplu. Prin multimea de gurã cascã am remarcat ceva ieşit din comun, bãrbaţi în toatã firea ţinându-se nepasatori de mânã ca doi îndrãgostiţi şi asta mã nedumirise şi mã şocase în acelaşi timp. La mai toţi bãştinaşii vãzusem de când sosisem la mal, cã aveau obiceiul sã-şi frece dinţii cu nişte beţişoare ce se mãcinau pe mãsurã ce erau folosite. Ţineau acele beţişoare uitate în colţul gurii şi în fiecare respiro al zilei, începeau sã-şi lustruiascã cu multã râvnã toţi dinţii. Alţii fumau un fel de ţigaretã dupã un ritual anume. Fiecare ţinea la brâu un suport ce conţinea un anume tutun şi acea ţigaretã în care se îndesa acest tutun pentru trei-patru fumuri. Dupã ce erau consumate, urma ritualul de curãţire a instrumentului, cu o tijã metalicã ce-mi amintea de vergeaua pe care o foloseam în armatã la curãţarea armei, numai cã la o scarã mult mai micã. În incinta acelui ciudat bazar din tablã de butoaie, foarte multã lume alerga cu tãviţe pline cu pãhãruţe aburinde umplute cu ceai. Toatã lumea bea ceai fierbinte şi fuma, sau îşi şlefuiau dinţii cu beţişoarele lor speciale, chiar cã totul mi se pãrea ciudat. Era prima datã când vizitam o ţarã arabã şi tot ce vedeam mi se pãrea exagerat, nefiresc sau unele chestii de-a dreptul groteşti. Totuşi pe tarabele acelea inestetice sau mai degrabã pitoreşti pentru acel colţ de lume, erau pline cu extrem de multã marfã de cea mai bunã calitate. Aproape pe toate se  gãseau parfumuri de firmã fabricate în Franţa, sãpunuri şi fel de fel de cosmetice produse tot acolo, ţigãri de toate mãrcile special fabricate pentru

Pescar

Pescar

Mauritania, pentru cã scria clar pe ele „vente au RIM”(Republica Islamica Mauritania). Ţigãrile acelea erau îndoielnice, toate având acelaşi gust de papurã uscatã indiferent de marcã, doar cele autohtone frantuzeşti pãstrându-şi aromele consacrate. Totul era pe probate, aşa cã am testat multe din parfumurile ce ne-au atras atenţia de pe la mai multe tarabe. De la degete şi pânã la umeri mã tot parfumasem, comparându-le mai apoi pe toate mirosindu-le pe îndelete, încercând totodatã sã stabilesc o ierarhie în preferinţele mele. Ne luasem şi câteva napolitane etichetate doar în arabã şi douã Canada Dry de la frigider.  Ne-am întors la barcã ocolind printr-o halã (improprie în accepţiunea europenilor), în care se vindea carne proaspãtã. Nu pe tarabe, sau nu numai pe tarabe ci şi dea dreptul pe jos, într-un aer îmbâcsit, plin de mirosul lânced de sânge şi de carne crudã, dar cel mai greu era de suportat roiul sâcâitor de muşte mari cât albinele, ce zburau nestingherite de la grãmada de carne a unui precupeţ la alta, printre zulufii de plastic ai muscarelor improvizate din fâşii lungi si neuniform tãiate din pungi colorate, legate maldãr la capãtul unei nuiele, cu care erau alungate de mai toţi tarabagii agitându-le prin aer. Prin toatã acea vânzolealã, în afarã de noi curioşii, care nu avusesem de gând nici mãcar o singurã clipã sã cumpãrãm vreo fãrâmã din carnea aceea, erau şi mulţi muşterii locanlnici ce se tocmeau sau care îşi umpluserã deja sacoşile cu bucãţile ochite. Urmãream cu privirea mulţimea ce se înghesuia prin faţa tarabelor din piaţã, remarcând diferenţe clare de calitate a ţesãturilor şi prestanţa cu care ştiau sã-şi poarte straiele unii şi alţii. O parte aveau haine din materiale fine şi frumos brodate, pe când cealaltã parte purta haine modeste, ponosite şi deseori murdare. Atunci nici nu

Copile indopate pentru a se ingrasa

Copile indopate pentru a se ingrasa

bãnuiam mãcar şi mult mai târziu am aflat, fãcând legãtura între acei sãrmani îmbrãcaţi precar şi privirile lor piedute în care puteai citi uneori agresivitatea animalului captiv şi speriat. Mauritania este (sau cel puţin era), una dintre ultimile ţãri în care se mai practica o formã de sclavagism. Femeile mauritaneze îşi ţineau de obicei mâinile înmãnuşate, însã cele ce şi le ţineau descoperite, lãsau sã se vadã pe palmele lor, ciudate ornamente florale pictate direct pe palme şi degete iar feţele şi le acopereau destul de rar cu ferigele, (probabil cã doar cele puternic îndoctrinate de islam practicau asta), dar am mai observat tot atunci şi mã umflase râsul cu gura pânã la urechi neputând sã mã abţin, seriozitatea unora dintre ele cu haine alese şi frumos brodate şi peste mãsurã de înţepate în gesturi, care aveau de departe cel puţin 110 Kg, purtându-se fãrã nici un fel de complexe (cu graţia ursului Baloo), ba chiar cu o anumitã mândrie a gesturilor. Am aflat mai apoi cu stupoare de la localnici, cã în Mauritania frumuseţea feminina era mãsuratã în kilograme, (cu cât erau mai grase, cu atât erau considerate mai frumoase). Chiar nu înţelegeam legãtura dintre douã atribute(fãrã nici un fel de punct comun) şi total diferite: estetica şi greutatea. Era greu de înţeles cum se puteau amesteca douã lucruri atât de diferite, era ca şi cum aş fi adunat mere cu pere, cu prune şi gutui, pentru ca toate la un loc sã-mi dea doar o chisãliţã şi nimic mai mult. Femeile cu stare materialã, erau practic îndopate de mici copile pentru a ajunge la acea bizarã frumuseţe, pe când cele sãrace, îmbrãcate în aceleaşi croieli arãbeşti dar din ţesãturi mult mai modeste şi fãrã broderii, ponosite sau de culori spãlãcite, nu-şi puteau permite standardele acelei frumuseţi groteşti şi ciudate a snobilor bogaţi de a se îngrãşa ca godacii de Ignat şi în general nepermiţându-şi prea multe. Mai toţi bãrbaţii purtau aceleaşi cãmãşi lungi sau doar nişte fuste la fel de lungi iar în partea de sus camãşi clasice de culori deschise(alb şi crem sau bleo), însã aproape jumãtate dintre ei (mai ales cei care munceau), purtau pantaloni dar toţi cu nelipsitele lor turbane ce-i fereau de nisipul fin al Saharei.  Am mai observat cã femeile indiferent de statutul lor social pe care îl aveau, se opreau uneori şi se aşezau pe vine cu coatele pe genunchi iar eu credeam ca orice neştiitor cã obosind sub arşiţa soarelui fierbinte al deşertului se opreau de zãbavã şi l-am întrebat pe unul din însoţitorii mei ce mã familiariza cu portul, de ce fãceau asta, rãspunzându-mi ceva incredibil:  „se pişã mã, dã-le nabii!”. Dacã

Palme pictate

Palme pictate

prin alte porturi nu trebuia sã mã obişnuiesc decât cu limba vorbitã, (portughezã, afrikans sau araba de exemplu), circulaţia pe stânga, sau mici şi neînsemnate alte ciudãţenii, aici îmi fusese servitã o adevãratã lecţie de o jumãtate de zi despre lucruri, gesturi şi obiceiuri greu de înţeles, sau dacã ar fi fost de înţeles, oricum ar fi fost greu de explicat şi imposibil de argumentat.  Trecuse demultişor ora prânzului când comandanţii începuserã sã revinã la bãrci pentru reîntoarcerea la nave. Doar skipper-ul nostru Gâlcã încã întârzia, probabil pe undeva pe la tarabele din port. Îi ziceam Gâlcã (nefiind numele sãu), ci pentru cã la nervi i se umflau venele de la gât (mai ales una ce ieşea mult în evidenţã) înroşindu-se pe toatã faţa. Am ajuns pânã la urmã la navã şi sincer mã sãturasem de Nouadhibou şi ţigãneala de acolo dar sã renunţ la barcã dupã chiar prima zi, ar fi însemnat sã mã recunosc înfrânt şi sã fiu ţinta miştourilor dupã ce tot drumul din ţarã şi pânã aici îi bãtusem la cap cã exact asta fusese dorinţa mea. Trebuia sã aştept momentul prielnic pentru a putea sã rezolv aceastã situaţie creatã. Învãţasem pe pielea mea vorba înţeleaptã cu „ai grijã ce-ţi doreşti!”. Oricum, singurul lucru care mã mai atrãgea la mal erau colegii pe care îi puteam întâlni pe acolo. Cred cã s-a mers la mal zi de zi încã vreo douã sãptãmâni pânã am obţinut licenţa de pescuit, apoi am mai aşteptat altã zi sã ne vinã mãcar un controlor mauritanez la bord, ce urma sã ne însoţeascã pe întreaga perioadã a pescuitului, schimbându-se(sau nu), la fiecare full de navã. De multe ori, pe lângã acest controlor care ar fi avut probabil rolul de a veghea la respectarea condiţiilor prevãzute de licenţele acordate, mai erau trimişi şi

Strada Mauritania

Strada Mauritania

câţiva marinari care teoretic ar fi trebuit sã munceascã mãcar la sortarea peştelui în compartimentul de prelucrare dar… erau de o comoditate mult exageratã. Toatã ziua se rugau temeinic, beau ceaiuri firbinţi şi fumau acele ciudate ţigarete de 3-4 fumuri, stând mai apoi liniştiţi şi visãtori ca oile la amiazã. Am ridicat ancora mult dupã prânz, imediat dupã ieşirea mea din cartul 0-4, lansase şeful mecanic şi nu ne mai chemase nimeni la maşinã pentru asta. Auzeam lanţul de ancorã cum lovea rar şi sacadat frâna deschisã cu fiecare za ridicatã, în timp ce cabestanul îl recupera din adâncimi. Motorul proaspãt lansat fãcea sã se cutremure uşor întreaga navã. Se puteau auzi de pe punte închiderea randuitã a purjelelor din capul cilindrilor în timp ce motorul duduia uşor, semn ca încã nu fusese adus la turaţia lui nominalã de 214 rpm. Puţin mai târziu s-a auzit un fluierat uşor cu tonalitate crescãtoare(eu ştiind bine cã turbina era cea care fãcea aşa), dându-mi de înţeles cã principalul ajunsese la turaţia de lucru, iar trepidaţiile de la început se transformaserã pe nesimţite într-o vibraţie obişnuitã, normalã şi greu de delimitat. Eram gata de marş şi n-am mai zãbovit nici un minut. Zona de pescuit era mare, fiind aproape oriunde imediat dupã ieşirea din radã şi trecerea de Cap Blanc, netrebuind sã mergem ca pe sud câteva carturi pânã în zona de activitate. Venise momentul sã rezolvãm şi problema care ni se ivise de ceva zile nouã mecanicilor. Gãsisem pur şi simplu întâmplãtor proviziile bucãtarilor ce constau din cantitãţi apreciabile de apã mineralã, vin, compoturi, gemuri şi alte chestii mai puţin interesante. În ţarã, nava fusese aprovizionatã cu cantitãţi mari din toate acestea, pentru navele din Mauritania, iar bucãtarii avuseserã grijã sã-şi facã provizii din fiecare. Imediat sub puntea bãrcii din babord, pe toate superele, exista o uşã ce dãdea într-un vestiar, o altã uşã spre nişte duşuri, pentru ca ultima uşã sã dea în holul careului marinari, era defapt un compartiment care se chema „decontaminare”. Pe toate superele pe care am fost, acea primã încãpere nu era funcţionalã, servind ca magazie de piese ale mecanicilor sau depozit de materiale pentru strung. Uşa dintre cele douã magazii improvizate, era legatã pe partea mecanicilor cu un fier beton de 5mm rãsucit şi cineva din curiozitate a deschis respectiva uşã gãsind toate acele rezerve. Nu puteam cãra cu navetele, aşa cã în fiecare cart de noapte dar chiar şi de zi, am cãrat în vãzul tuturor acele sticle şi borcane, aşezate în genţi de voiaj, fãrã sã dãm de bãnuit nimãnui. Am blindat atunci toate cabinele mecanicilor(pe sub cuşete, pe sub canapele, prin chesoane şi prin orice locuşor gãsit liber, cu tot ce ne pricopsisem). Abia dupã vreo douã zile au descoperit cei de la bucãtãrie magazia golitã. Se certau între ei pe înfundate, aruncându-şi înjurãturile pe ascuns, stând îmbufnaţi, bãnuindu-se reciproc pentru ca dupã un timp sã realizeze cã noi, personalul tehnic  am fi putu şti, adresându-ne în acest sens şi o întrebare mai pe ocolite.  Cred cã le-a fost tare greu sã-şi gãseascã cuvintele potrivite şi sã ne adreseze întrebarea aceea tâmpitã despre ceva ce oficial nu exista pe navã şi care nici nu ar prea avut ce sã caute pe acolo. Ce era sã le fi rãspus la o aşa întrebare??? Le-am zâmbit larg, acuzându-i cã beau prea mult şi cã uitã ce fac. Discuţia a rãmas cu siguranţã neterminatã, simţitind imediat cum interlocutorii îşi înghit toate vorbele pregãtite cu atâta grijã, nemairostindu-le, dându-şi seama probabil cã defapt întrebarea iniţialã nu avusese nici un rost. În câteva zile am repus în funcţiune duşurile acelea ce fuseserã folosite ca magazie de bucãtari, iar tot gemul şi o parte din compoturi le-am dus în magazia din sala maşini pentru a le pãstra pânã când aveam sã facem ţuicã din ele. Nu mai pescuisem niciodatã în vest dar tot auzisem cã pe aici capturile erau mult mai diversificate decât în sud.  Dupã câteva traulãri de probã, am început sã pescuim într-un ritm normal. Aici nu mai exista merluciu, peştele rândunicã, macroul acela mare pe care îl decapitam, sardina, focile, caşaloţii, meduza dar erau specii noi pe care nu le mai pescuisem.  Se captura acum mult thai, pagel, lufar, laban, lupinã, sabie, ştiucã de senegal, dar şi specialitãţi multe, caracatiţã, sepie, calamar, garizi, spadã şi pe lângã toate acestea se mai scoteau pe punte rechini adevaraţi, adicã lungi de aproape sau peste doi metri de tot felul de specii, eu cunoscând doar rechinul ciocan dupã forma capului.  De când sosisem în Afrika de vest, nu mã mai sãturam sã privesc şi sã admir zborul lung, lung de tot al peştilor zburãtori. Era un adevãrat spectacol acest zbor al lor. Îi vedeai ieşind dintre valurile albastre bãtând aerul într-un ritm alert cu aripile lor scurte ca nişte pãsãri colibri, urmãrind în plutirea lor toate formele valurilor pânã foarte departe şi nu unul, ci zeci, poate chiar sute deodatã.  Cam asta urma sã fie tabloul în care trebuia sã-mi desfãşor activitatea, însã eram abia la început şi nu le cunoşteam pe toate. La prima vedere nu se deosebea prea mult de sud, era acelaşi ocean, tot la pescuit dar totuşi pentru cine cunoaşte, totul era mult diferit. Nu era mai rãu sau mai bine, era doar altfel. Pânã şi marea era schimbatã, aici nu mai existau furtunile sau hulele din sud cu care ne obişnuisem dealtfel, ce puteau dura cu uşurinţã şi câteva sãptãmâni, marea era calmã şi frumoasã însã uneori liniştea ei se putea spulbera în doar câteva ore, devenind extrem de capricioasã. Liniştea şi platitudinea cu care ne amãgea mai tot timpul, ne speria pentru cã ştiam bine cã putea deveni lesne şi oricând un adevãrat coşmar. Ne bucuram tot timpul ca nişte copii de prezentul fiecãrei clipe trãite, vorbind des despre trecut, despre furtunile şi peripeţiile trãite pe mare dar niciodatã mãcar nu ne-am pus întrebãri despre temerile noastre, nu ne era cunoscut pe atunci acest sentiment. Oricum rãspunsurile nu ar fi putut fi niciodatã aceleaşi, viaţa bunã sau rea se schimbã mereu, ce-i bun acum nu va mai fi peste un timp, având nevoie de alte rãspunsuri la noile întrebãri. Marinarii ce trãiesc în larg cu fricã de mare, nu vor reuşi sã reziste mult, se vor minţi singuri o perioadã iar apoi nimic nu i-ar mai putea ţine acolo. Nu vor rãmâne în urma lor nici nostalgii nici amintiri frumoase, absolut nimic. Pe uscat poţi practica orice meserie cu plãcere sau nu, dar ai certitudinea cã mai devreme sau mai târziu programul se va sfârşi, putând sã mergi imediat acasã la tot ce-ţi este mai drag. Este o pauzã binevenitã pânã a doua zi. În navigaţie nu existã pauzã, navigi tot timpul şi când eşti la ancorã şi când dormi şi când mergi la masã şi când faci duş, este practic un alt mod de viaţã. Am cunoscut oameni veniţi pe mare din curiozitate,sau  pentru a vizita porturi strãine, ţãri strãine, ori pentru bani. Cred ca acestea nu pot fi suficiente motive pentru a naviga, vei merge pe mare fãrã  a putea s-o vazi cu adevãrat. Dacã n-o iubesti, nu vei putea niciodatã sã-i vezi adevãrata frumuseţe, nu vei reuşi nicicând s-o înţelegi şi nu vei putea sã-i rezişti. Totul devenind un chin teribil.

Peste zburator

Peste zburator

Publicat în Vest Africa | 11 comentarii

15.Spre Nouadhibou, oraşul dintre dune (o noapte prin Las Palmas)


Aveam nevoie de timp şi rãbdare pentru a mã putea obişnui cu toate acele lucruri nemaivãzute şi nemaiîntâlnite. Adunasem în mine atâtea noutãţi, încât pur şi simplu îmi aglomeraserã rutina tot încercând din rãsputeri sã mi le însuşesc. Îmi dãdeam silinţa cât puteam de mult sã nu-mi scape nimic neobservat, dar când eram bombardat clipã de clipã de pretutindeni de noianele de noutãţi, mã zãpãceam, simţindu-mã stângaci şi stingher. Ajunsesem sã nu mai pot vedea tot ceea ce priveam, adicã pe toate acele lucruri nemaivazute sã le percep ca pe prea multele imagini ce ni deruleazã cu repeziciune pe ferestrele trenurilor. Le priveam, rãmâneam încântat de ele, unele chiar mã fascinau dar le uitam imediat la ivirea urmãtoarelor imagini, altele, mereu altele (sau cel puţin aşa avem eu impresia). În urmã cu douã zile eram în Gibraltar iar imaginile strâmtorii deveniserã în prezent doar amintiri frumoase aşezate cu grijã printre celelalte amintiri.

Insula Gran Canaria

Insula Gran Canaria

Acum mã aşteptau alte lucruri noi ce aveau sã se petreacã foarte curând. Deja ştiam cum avea sã fie întâlnirea cu uscatul, mai trãisem de multe ori astfel de experienţe apropiindu-mã de continent, cu ţãrmurile largi cât zãrile, la început vag ca o dârã timid iţitã dintre apele vãlurite ale orizonturilor, pentru ca mai apoi sã creascã încet-încet dezvãluindu-şi clar într-un târziu formele de relief sau siluetele unor oraşe strãine. Însã acum ar fi trebuit sã ne aparã la orizont doar o insulã, o insulã micã între alte insule mici cât vârful unui creion bine ascuţit, dar pe care trebuia musai sã încapã lumea aceea frumoasã înconjuratã de ocean, pe care o ştiam de atâta vreme. Mi le şi notasem cu litere de tipar pe un petec de hârtie copiind numele lor de pe o hartã turisticã canariotã: La Palma, El Hiero, La Gomera, Tenerife, Lanzarote, Fuerteventura şi cea dupã care mã chioram atunci, Gran Canaria. Îmi închipuiam râzând de prostia care îmi trecea atunci prin minte, o insulã pe care o tot desenam aproape obsesiv în liceu, prin care îi reprezentam singurãtatea lui Robinson Crusoe stând în şezut la umbra a doi palmieri încrucişaţi ce abia încãpeau pe insuliţa aceea de mãrimea unui blat de masã. Eram aşadar doar ochi, privind dupã acea insuliţã. Cunoşteam destul de bine Las Palmasul, începusem sã cunosc mermenghezii din ambele bazare de la care îmi fãceam grosul cumpãrãturilor, unii dintre ei îmi cunoşteau şi navele de pe care revenisem în ultimile voiaje, ştiau ei sã te facã sã-i simţi într-un fel anume, ca pe nişte vechi cunoştinţe, sã-ţi cucereascã încrederea şi sã-ţi amorţeascã suspiciunile. Cunosteam atmosfera creatã la schimburile de echipaje pe care le fãceam cu avioanele dar acum muream de curiozitate sã cunosc oraşul în zilele lui normale, abia aşteptam sã rãmân pentru prima datã noaptea pe strãzile lui. Aşa nu-l mai vãzusem niciodatã şi eram nerãbdãtor deci. Mi se pãrea cã mergem mai repede, din ce în ce mai repede, privind în joacã spre bordul navei tapetat cu un strat subţire de scoicã ce aluneca cu iuţealã prin apa albãstrie. Existã multe lucruri în lumea asta greu de descris prin cuvintele simple pe care le avem la îndemânã, probabil cã lucrurile acestea greu de descris trebuiesc mai întâi trãite pentru a le putea simţi şi înţelege cu adevãrat. Acum îmi este greu, dacã nu chiar imposibil, sã descriu cum era marea atunci, poate cã ceea ce ar trebui sã descriu cu adevãrat ar putea fi starea pe care o trãiam intens şi pentru care concurau toate motivele de care eram înconjurat. Era un soare puternic, o luminã orbitoare amplificatã de sclipirea şi oglindirea ei în crestele albe ale valurilor. Pe mare nu te poţi sufoca de cald, adie mereu o boare de vânt rãcoritoare şi reconfortantã. Atmosfera era curatã, vizibilitatea maxima iar mie mi se pãrea totul limpede şi perfect, nu ştiu ce anume mi se pãrea atât de limpede şi de perfect dar aveam senzaţia de claritate absolutã a tuturor lucrurilor pe care le aveam în cap, simţeam o ordine desãvârşitã a tuturor gândurilor pe care nu o avusesem niciodatã de când mã ştiam eu, dar atunci asta credeam cu convingere. Insula probabil cã apãruse demult în depãrtare dar eu nu reuşisem s-o zãresc de la început, pierdut în gândurile puerile şi inutile cu care îmi omoram plictiseala. Cred cã nici nu aş fi reuşit s-o zãresc de la început, pãrând mai degrabã o dârã mai groasã a orizontului şi de acelaşi albastru ca şi el. Nu, nici vorbã de insula aceea cu doi palmieri în cruce, totul era altfel, chiar şi decât gândurile mele cele mai realiste. Aveam sentimentul ca intram pe banda de accelerare ce te lasã sã patrunzi pe autostradã, ne aflam pe un şenal de navigaţie aglomerat cu multe nave. Las Palmas era şi este un nod important pentru orice navã care porneşte în traversarea Atlanticului sau care coboarã spre sudul Africii şi pentru toate cele care se întorc dinspre aceleaşi destinaţii. Este ultimul bastion al civilizaţiei europenilor înfipt în coasta continentului african. Am fost anunţaţi cã urma sã rãmânem câteva zile în port, pentru o problemã ce se dorea urgentã în telegramele cãtre companie. Trebuia sã umblãm la bucşa etambou a navei unde se pierdeau cantitãţi mari de ulei.

Santier Astican

Santier Astican

În general mai toate navele în situaţia noastrã raportau astfel de probleme cãtre ţarã pentru a prelungi staţionarea în port şi nu numai pentru asta. Am intrat direct în şantierul canariot Astican, care avea şi cavaleţii pregãtiţi pe sincroliftul cu care urma sã urcãm nava. Am primit diurna pentru douã sãptãmâni de deplasare şi am ieşit o singurã datã în oraş, şantierul era prea departe, preferând sã aştept mutarea noastrã mai aproape de el dupã andocare. În douã zile terminasem şi ne mutasem mai aproape de oraş, la un cheu pe care toatã lumea-l ştia de „granero” dar eu nu am vãzut nici atunci şi nici urmatoarele multe alte dãţi când am mai ajuns pe acolo grâne, am vãzut în schimb conducte ce mã fãceau sã cred cã eram la un terminal petrolier. La capãtul dinspre mal al danei era un bar cu fastfood, de formã rotundã, cu tejgheaua la fel de rotundã şi ea, iar scaunele tapiţate cu vinilin, cu marginile din ţeavã nichelatã, aşezate de jur împrejur sub umbra ademenitoare a obloanelor ce se deschideau în sus, pentru a mãri suprafaţa umbroasã oferitã şi pentru o micã economie de spaţiu. Pe scaunele înalte ce se roteau în toate pãrţile se opreau în general oamenii ce lucrau în apropiere sau marinarii de pe navele din vecinãtate pentru a-şi astâmpãra foamea sau pofta cu câte un hot dog preparat în grabã pe plita pãtratã şi încinsã în permanenenţã de lângã tejghea, ori sã-şi astâmpere setea cu câte o bere rece din vitrinele frigorifice. O singurã bere, doar atât, chibzuiţi şi conştiincioşi cã atât era suficient. Nu se fereau niciodatã de nimeni sã-şi savureze berea de la pauza de masã ca pe un drept al lor firesc, în timp ce-şi fumau linistiţi ţigara. Le admiram tãria de a şti sã se opreascã. La noi, pe vremea aceea era interzis alcoolul cu desãvârşire în timpul programului de lucru deşi cam toţi se foloseau de imaginaţie şi de tot ce le stãtea la îndemânã pentru a-şi procura cele necesare pentru o bãutã. Noi fãceam ţuicã din tot ce conţinea zahãr, din fructe, din gemuri, din ceaiul turelor de noapte sau din zahãrul pe care reuşeam sã-l procurãm de pe la bucãtãrie. Nici cei de la uscat nu se lãsau mai prejos, auzisem de unii de la o anumitã fabricã tulceanã ce-şi amestecau laptele primit ca antidot cu alcoolul folosit la diferite procese tehnologice. În societatea de atunci, oamenii(nu toţi ci majoritatea) se purtau ca nişte copii idioţi ce se strãduiau din rãsputeri sã-şi satisfacã cele mai interzise dorinţe.

Puerto La Luz

Puerto La Luz

Probabil faptul cã nu putea rãmâne nimeni fãrã loc de muncã indiferent de abaterea comisã, era ceea ce le dãdea oamenilor nebunia de a-şi permite orice. A bea o bere, pe atunci se confunda cel mai adesea cu o beţie în toatã regula, (diferenţe fundamentale de mentalitaţi între trecut si prezent). La capãtul danelor urmau curtea portului cu containere descãrcate şi stivuite, clãdiri de birouri şi fel de fel de nave. Noi mecanicii eram liberi sã mergem când doream în oraş, nu aveam mare lucru de fãcut la navã, veneam dupã reparaţii, iar carturile erau acoperite de bãtrâni în frunte cu nea Gicã pizdaru care pentru douã beri reci era în stare sã şi doarmã în sala maşini. Defapt mergea un singur auxiliar cãruia trebuia ca mãcar de trei ori pe zi sã-i verifice nivelurile şi sã purjeze tancurile de motorinã. Marinarii aveau sã încarce nava cu lubrefianţii şi alimentele din port, adicã vreo câteva sute de butoaie a cate 200 litri fiecare cu uleiuri hidraulice şi de motor, precum şi fructele şi alte chestii pe care nu le luam niciodatã din ţarã iar lemnarul care pe toate navele era poreclit „surcicã” împreunã cu bãtrânii mecanici rãmaşi la bord aveau sã facã plinul tancurilor de apã potabilã. Banii puţini pe care-i luasem pe zilele de marş mã fãcuse-rã sã-mi amân escapadele la care le visasem pânã la sosirea în port. Oamenii mai vechi şi ştiitori care cunoşteau zona de vest a Africii veniserã blindaţi cu marfã ce se vindea repede şi bine în Las Palmas, şi cu marfã pentru Nouadhibou. Adicã ce ştiam eu cã mergea în sud, nu se potrivea de nici un fel cu ceea ce se cãuta pe aici, plus cã eu plecasem cu gândul spre Anglia şi abia mai târziu Mauritania. În Las Palmas puteai sã faci treabã ca oriunde în lume cu dolari americani dar şi cu bancnotele de 100 de lei, ascunse în cele mai nãstruşnice locuri şi cu cele mai inventive metode. Unii îi rulau sul, îi acopereau cu plastic şi bãga acel sul în tuburile de pasta de dinţi (Supercristal) din aluminiu, pe care le desfãceau şi le rearanjau cu mare dibãcie. Acolo era o afacere bunã sã mergi cu pastile de Gerovital, icoane vechi, etc, sau sã aduci la comandã la înţelegere cu cineva, ceva ce şi-ar fi dorit foarte mult. În Mauritania se cãutau multe dar cel mai bine mergeau ceainicele obişnuite de tablã smãlţuitã sau carburatoarele de Dacia 1300, însã nu ai fi reuşit sã vinzi în ruptul capului ciorapi flauşaţi şi parfumurile ordinare şi ieftine pe care le dãdeam în sud. Era ultima searã şi ca deobicei mã pregãteam sã ies la o plimbare cu bãieţii( încã vreo doi mecanici), când m-a sunat şeful sã urc la cabina lui. Nu ne vãzusem zilele de când sosisem în port, el cu treaburile lui, noi cu ale noastre.

Puerto La Luz

Puerto La Luz

Realizez acum cã el a fost printre prea puţinii superiori pe care i-am stimat din convingere, fãrã sã fi încercat vreodatã mãcar sã inducã starea de teamã în relaţiile cu noi, care se fãcea deosebit de respectat de toatã lumea, mai ales pentru cã în primul rând el era cel care ştia sã ne respecte pe noi şi munca noastrã. Deşi om citit si doxat, el nu punea bazã pe numãrul de clase şi şcoli absolvite de nimeni, în schimb punea mare preţ pe capacitatea de bun meseriaş şi pe îndemânarea fiecãruia de a-şi transpune ideile în fapte. Prefera de mii de ori sã stea la o şuetã cu un mecanic bun şi neşcolit şi sã vorbeascã despre motoare şi pescuit decât cu un ofiţer care nu cunoştea decât modã şi muzicã şi ceva fiţe. Pentru el nu existau mecanici şi ofiţeri mecanici, ci meseriaşi si nemeseriaşi. Nu minimaliza rolul şcolii în educaţie dar în convingerea lui conta foarte mult cine o fãcea şi credea cã prea mulţi oameni nepotriviţi o fãcuserã deja. Atunci când nu era sigur pe ceva, nu ezita sã se sfãtuiascã cu noi şi sã aleagã din pãrerile noastre ceea ce credea el cã putea fi folosit. Ştiu, unii vor spune cã aşa ceva nu existã dar vã voi contrazice, existã şi am fãcut multe voiaje cu el. El organiza chindii şi beţii când maşina mergea şi tot el era primul la muncã, şi pentru exemplul pe care ni-l dãdea, rãmâneam şi noi oricât dupã program, uneori zile întregi din convingere, la orice avarie ivitã. Ştia el cum sã nu rãmânã dator nimãnui, niciodatã pentru dãruirea cu care acţionam în momentele dificile care se iveau deseori. Trebuie sã te desparţi de cineva pentru a-ţi da seama cât de bun era acel cineva şi cât de mult îţi lipseşte acum uneori, dar despre el ştiam încã de pe atunci cã era cel mai bun. Am intrat deci fãrã reţineri în cabina lui şi râzând m-a întrebat ce program aveam pentru seara care urma. Am recunoscut cã avusesem în program o beţie straşnicã înainte de Nouadhibou dar cã banii pe care îi aveam (câteva sute de pesetas de fiecare)nu ne-ar fi ajuns sã ne ameţim nici mãcar în cârciuma ieftinã a lui don Antonio. A început sã rânjeascã ştrengãreşte dezvelindu-şi dinţii din faţã ce contrastau cu barba lui roşie şi creaţã. S-a dus în dormitor şi s-a întors cu un sul de bani întinzându-mi-i. Erau vreo 10.000 de pesetas doar pentru noi, sã ne putem face de cap. Ştiu cã avea acest obicei prin mai toate porturile, dându-ne de câte ori îi prisoseau sau uneori atunci când îi ceream noi. Banii aceia reuşiserã sã aducã altfel de zâmbete pe feţele noastre. Acum ne gândeam salivând în neştire, la mult mai multe pofte de astâmpãrat prin locuri mult mai selecte decât barurile lui don Antonio, don Alberto, Manolo sau super mercdo Huan Sanchez de unde ne luam câte ceva la pachet şi pe unde avusesem noi de gând sã ne înfundãm. Unul dintre noi a plecat în fugã la unul din multele magazine din Muelle La Luz sã ia câteva cartoane de ţigãri şi câte o sticlã de wisky pentru a doua zi, în timp ce noi ne pregãteam sã ieşim aşteptându-l sã se întoarcã. Am plecat direct pe Las Canteras sã ne zgâim ochii la turistele întârziate pe plajã, sorbind câte ceva din puzderia de baruri de pe promenadã. Eram în perioada în care nu mai puteam sã mã ating de bere, pentru cã-mi creea aciditate mare producându-mi arsuri îngrozitoare, aşa cã mã învãţasem sã beau votcã. Îmi luasem şi vre-un metru şi jumate de pastile ulcerotrat filmate cum se ambalau medicamentele autohtone în anii aceia, pe care le pãstram pentru dupã ce avea sã se termine bãutura de pe navã. „Învãţasem” este un fel de a spune pentru cã în ţarã tot asta consumam, dar prin porturi îmi plãcea sã beau bere. Acum nu se mai putea, aşa cã încercam gusturi şi senzaţii tari. Dupã aproape douã ceasuri de petrecut prin barurile de la ţãrmul oceanului, marea abia se mai zãrea ascunsã la umbra întunericului ce pusese stãpânire, simţindu-i prezenţa doar auzind zbuciumul necontenit al valurilor ce sfârşeau înspumate pe nisipul fin al plajei. Oamenii începuserã sã iasã la plimbarea de searã la lumina felinarelor electrice cu luminã roş-gãlbuie de pe promenadã, în timp ce lumea mea începea sã se coloreze încet-încet şi sã mi se parã tot mai vesela. Unul dintre noi cunoştea un local modest pentru cei cu pretenţii dar numai bun pentru turişti şi pentru noi la fel, la care se plãtea o suma fixã la intrare şi mâncai ce doreai, pe alese şi pe sãturate, un fel de all inclusiv de azi, aşa cã am plecat sã mâncãm ceva deşi ora ne arãta o cinã puţin mai întârziatã. Pe atunci nu se ştia de Ms.Bean, dar noi reuşeam sã privim cu superioritatea lui binecunoscutã spre „fraierii” aceia care serveau deja masa, pentru cã-şi luaserã doar nişte porţii infime de fructe de mare sau tot felul de salate care nu mã pasionau deloc, deşi plãtiserã la fel ca şi noi. La timpul respectiv îmi era imposibil sã înţeleg de ce sau cum se putea sã plãteascã toţi la fel şi sã mãnânce toţi atât de diferit. Ne-am umplut aşadar tãvile cu foarte multã carne şi cu toate preparatele din carne, cu porţiile cele mai grase pentru a putea simţi cu adevarat cã mâncãm şi nu oricât, ci cât am putut. De desert nici nu mai putea fi vorba, deja cu apetitul nostru îi impresionasem pe mai toţi angajaţii restaurantului şi pe câteva vecine de masã ce ne priveau pe furiş hlizindu-se apoi cu nasurile adânc înfipte în farfuriile lor, iar la pachet nu aveam voie şi oricât de îndrãzneţi sau bãuţi am fi fost, eram totuşi nişte bãieţi cu bun simţ şi nu am fi dorit sã facem niciodatã bravade de prost gust sau sã epatãm dezgustator. Eram tineri, eram îndrãzneţi, eram nebuni dar cu bun simţ, încercând sã nu ne dãm în petec. Aburii alcoolului se risipiserã şi aveam şi eu şi colegii mei un chef nebun sã mergem prin Santa Catalina. Nu doream sã facem nimic deosebit pe acolo ci doar ceea ce ne-ar fi îndemnat soarta sã facem. În Santa Catalina se pierdea ideea de înghesuialã, terasele fiind mai largi, mai spaţioase, locul mai degajat, însã toate aceste senzaţii şi observaţiile despre lucrurile mãrunte depind foarte mult mai ales de starea de moment. Nu am reuşit sã rãmânem pentru mult timp la mesele acelor terase dintre palmierii înalţi şi bãtrãni, ori noi ne trezisem prea mult la realitate ori vântul era într-adevar rece precum simţisem, alungându-ne în interiorul barului. La urma urmei şi acolo era tot iarna, chiar dacã la altã latitudine, dar ne gãseam în emisfera nordicã în care era prag de iarna. Am continuat acolo cu votcã şi wisky, cãruia îi descoperisem plãcerea de a-l bea amestecat cu cola. Poate cã aşa mã pãcãlisem. Îi ziceam noi wisky-cola şi ne amãgeam cã nu bem tãrie. În Afrika de sud sau în Namibia unde erau mulţi europeni de sorginte germanicã, în baruri ţi se turna cu mãsuri foarte exacte, sticlele rãsturnate cu gura în jos şi înfipte în nişte mãsurãtori automate, barmanului rãmânându-i doar sã împingã paharul în sus de câte ori i se cerea. O mãsurã avea 25ml iar una mare 50 ml, adicã înjumãtãţite faţã de ţara noastrã. Aici la spanioli în orice local te-ai fi dus, nu-şi pierdeau timpul cu mãsuratul, ci îţi umpleau paharul sãnãtos turnând direct din sticlã şi dacã l-aş fi mãsurat sunt convins cã ar fi avut mai mult decât se dorea sã fie. Aşa bine a fost în acea searã cã nu mai ştiu cum naiba s-a terminat totul, îmi mai amintesc numai cã am tot bãut când votcã, când wisky simţind cã totul era în zadar pentru cã nu mã puteam îmbãta deloc, apoi totul s-a rupt brusc. O porţiune de memorie s-a şters definitiv. Mã tot gândeam la rãpirile cu OZN-uri în care memoriile oamenilor erau şterse dar cred cã pentru tot ceea ce nu ne putem explica nu trebuie sã învinuim pe nimeni inventând tot felul de bazaconii. M-am trezit la vapor, încã nu plecasem. Bine mãcar cã vaporul era stabil şi nu se legãna pe valuri. Era defap chiar foarte dimineaţa şi eu mã trezisem singur la o ora când dupã programul meu zilnic ar fi trebuit sã dorm buştean. M-am simţit uimitor de perfect, pânã mi-a venit ideea neinspiratã de a mã ridica în douã picioare.

Localnici mauritanezi

Localnici mauritanezi

M-am trântit iar pe pat şi-am adormit la loc şi imediat. Mi s-a dat sfertul la 11.15, intrasem în carturi de mare şi probabil cã foarte curând urma sã plecãm. Acum mã simţeam groznic chiar dacã nu mai bãusem nimic între timp sau poate cã tocmai de aceea. Nu puteam mânca, aşa cã am cãutat sticlele cumpãrate de cu seara, dând de duşcã una micã. Circula şi mã ghidam dupã el, un proverb care zicea:”cui pe cui se scoate”. Începusem sã cred în el pânã într-o zi de peste mulţi ani când n-a mai mers, proverbul ţine doar cât eşti tânãr şi viguros, iar acum m-am convins cã mulţi ani m-am ghidat dupã o prostie idioatã şi nesãnãtoasã, scornitã de minţile însetate de alcool. Chiar nu ai cum sã-ţi revii, doar te îmbeţi cu siguranţã la loc. Chestie verificatã, vã spun eu. Vaporul putea merge şi cu mecanici mahmuri, toţi ştiam precis ce aveam de fãcut la orice orã din zi sau din noapte şi chiar dacã executam manevrele necesare anevoios şi cu greutate decât alte dãţi, compartimentul maşinilor rãspundea promt, solicitãrilor venite de la timonerie. Aproape cã mã simţeam în regulã, nu mã deranja nici legãnatul valurilor, nici mirosul de motorinã din sala maşinilor, nici cãldura de lângã galeriile de evacuare ale motoarelor pe care le verificam, ci gustul rãu pe care îl aveam şi efortul pe care-l fãcusem de a mã apleca sã închid purjele motorului principal dupã lansarea lui, prin fumul greu şi înecãcios ce se adunase în pocnetele asurzitoare ale purjelor rãmase încã deschise. Mã mişcasem mult mai încet decât eram învãţat, dar totul era ok. Odatã stabilizaţi toţi parametrii motoarelor, noi mecanicii devenam aproape de prisos. Mereu ne ziceam când fãceam marşuri aşa de lungi, cã era boierie sã fii mecanic pe cargourile de la Navrom, faţã de viaţa mecanicilor de pe pescadoare în care navei i se schimbau extrem de des regimurile de vitezã şi de sarcina pe motorul de propulsie. Am avut un marş liniştit cãtre Nouadhibou, nimic nu ne-a tulburat ritmul autoimpus la începutul lui. În ultima zi de marş ne-am apropiat tot mai mult de ţãrmul roşu-gãlbui al Saharei mauritaneze. La intrarea în cartul de la amiazã, Cãlimanul se strecura leneş printre mai multe nave ancorate în rada mare a portului. Multe nave romaneşti, tot ale companiei noastre, cu ancorele fundarisite în apa puţin adâncã a radei, nave ruseşti, irakiene, şi tot felul de pavilioane de ţãri asiatice. Cei bãtrâni care mai fuseserã, ne arãtau ţãrmul zicând cã acela era Cansado. Mi se pãrea un termen cunoscut, ceva ce mai auzisem parcã şi altãdatã deşi nu aş fi ştiut sã precizez de unde şi nu-mi era clar de ce mama mãsii era aşa important acel mal nisipos pe lângã care treceam de trebuia sã aibã un nume cu o rezonanţã aşa de pompoasã.

Tren Nouadhibou

Tren Nouadhibou

Ne-am apropiat mult de mal şi am desluşit clar în depãrtare şirul impresionant de vagoane al unui tren de marfã şi din curiozitate şi din obisnuinţa de a numãra mai tot ce vedeam, am avut rãbdarea sã numar pânã la 80 de vagoane, apoi mi-am pierdut-o, obosindu-mi şi vederea. Nu-mi venea sã cred, nu mai vãzusem şi nici nu credeam cã putea exista un tren atât de lung. Printre vagoanele numãrate vãzusem intercalate încã vreo douã locomotive dupã forma diferitã pe care o puteam vedea. Ce ştiam eu, era ca Mauritania exporta minereul de fier, acelea probabil cã erau vagoanele cu care transportau minereul pânã în port, pentru încãrcarea în mineralierele ce acostau la cheu. Mai existau şi câteva nave care dupã cum arãtau, erau abandonate, rãmânând repere fixe pentru toţi din rada acelui port, iar undeva mult mai departe dupã cum încerca sã ne arate un marinar bãtrân, se scufundase avionul tarom în 1980 cu un schimb de echipaj sosit din ţarã. Eu ştiam, auzisem despre aceastã ispravã pe când eram elev de liceu, şi abia acum dupã şapte ani puteam privi aceste locuri. Nava aproape cã se oprise-n loc întorcându-se dupã vânt, când s-a auzit huruitul puternic al lanţului de ancorã ce se lovea cu vitezã în alunecarea lui spre adânc, de cabestanul de ridicare. Înţelesesem eu cã la mal se mergea doar cu barca, însã bãrcile nu fãceau parte din agregatele cartului meu. Tot marşul din ţarã, vorbisem cu şeful mecanic şi cu cartul 4-8 care avea bãrcile în exploatare, rugându-i sã-mi permitã sã fac eu serviciu la barcã în port şi cu toţii fuseserã de acord. Îl bãtusem la cap pe şeful mecanic, cu nesãbuinţa necunoscãtorului sã mã lase pe mine cu barca la mal atunci când aveam sã ajungem în port. Rãspundea de fiecare datã râzând: „tu chiar o sã vrei sã mergi mereu la Nouadhibou?”.
Am ajuns la mal unde comandantul a coborât repede, rugându-ne sã-l aşteptãm pânã avea sã revinã. Era ceva legat de licenţa noastrã de pescuit. Imediat în urma lui, o sleathã de tineri localnici cu dinţii mari şi galbeni orientaţi înspre afarã, au sãrit pe copastia bãrcii ca la un adevãrat abordaj, înclinând barca mult spre bordul tribord aflat spre mal. Nu aveam nimic de valoare cu mine, decât trusa de chei pe care o strângeam în braţe, iar marinarii o staţie rudimentarã UKV cu care aveam permanent impresia cã puteam pãstra legatura cu nava rãmasã în rada portului.

Publicat în Vest Africa | Etichetat , , , | 4 comentarii

O IUBIRE NESFÂRŞITÃ (de ziua soţiei mele)


M-am cãsãtorit cu cea mai mare şi adevãratã dragoste din câte am ştiut. Nu una platonicã şi nedeclaratã, nici una neîmpãrtãşitã şi nici virtualã, ci una cât se poate de palpabilã şi de realã în care trebuia doar sã întind mâna pentru a gãsi oceanul de iubire cu care m-a înconjurat. Totalã şi neţãrmuritã, voluptoasã şi înflãcãratã în care am crezut de la începuturile ei firave. Nu a fost iubire la prima vedere, ci una luptatã şi chinuitã, suferitã şi cuceritã, aşteptatã şi…într-un târziu izbânditã. Ne ştiam şi cam atât, nu ne gândisem niciodatã unul la celalalt decât ca la nişte cunoştinte comune, fãceam parte din douã lumi strãine şi total diferite pentru a mai fi îndrãznit chiar şi numai cu gândul sã ajungem mai departe.  Nu-mi trecuse niciodatã prin cap o astfel de eventualitate zicându-mi cã ar fi fost prea mult pentru mine ca o puştoaicã perfectã şi atât de încântãtoare ca tine sã vinã într-o bunã zi şi sã se aşeze cu atâta hotãrâre şi dragoste alãturi de mine pentru tot restul vieţii. Îmi pãrea un vis prea îndepãrtat şi ireal de frumos şi poate de aceea nici nu speram, pentru cã nu-mi permiteam sã visez la ceva atât de fantastic. Pentru tine, aceastã apropiere ar fi fost în cea mai elegantã exprimare doar o glumã nereuşitã dupã ce mã cunoscusei cronologic vorbind, pentru prima oarã. Veneam dupã o escalã de douãzeci de ore dintre douã zboruri lungi şi obositoare şi dupã încã o noapte, o zi şi pragul nopţii care abia începuse de nesomn, doar şpriţuite din abundenţã cu amicii din ţarã, cu siguranţã cã prima impresie nu putea sã fie în nici un caz grozavã. Ne-am reîntâlnit deci dupã mult timp (aşa îmi pãrea mie atunci) pe falezã şi m-ai pupat scurt şi banal de bun venit pe obraji, aşa cum o fac mai toţi oamenii obişnuiţi când se revãd, un gest frecvent şi lumesc dar suficient cât sã poatã aprinde flacãra speranţei în inima mea. E greu, dacã nu chiar imposibil de explicat de ce atunci şi de ce acolo, pentru cã nu era prima oarã când ne întâlneam dar atunci s-a declanşat ceva în inima mea. O fi fost atâta pasiune în acel gest obişnuit sau poate cã n-o fi fost dar mie mi-a trezit sentimente nemaitrãite pânã atunci, mã fãcusei sã visez şi sã sper în toate nesperanţele mele, îmi dãrâmasei toate planurile, îmi rãvãşisei toate prioritãţile mele de pânã atunci şi îmi invadasei toatã fiinţa, gândurile şi preocupãrile mele. Practic atunci, fãrã sã ştii, îmi tulburasei întreaga existenţã, îmi nãruisei toate ordinile vieţii mele haotice pe care o trãisem, care-mi serveau ca echilibru şi încercam atunci cu disperare sã-mi reclãdesc un plãpând punct de stabilitate în furtuna pe care o declanşasei. Aveam sentimentul cã tocmai îmi ştersesem cu buretele întreaga existenţã, simţind puternic pânã şi mirosul prafului de cretã amestecat cu aroma înţepãtoare de oţet îmbibat, şi cã venise momentul sã încep degrabã una nouã, cu majusculã şi aliniat din coltul din stânga sus. Mi-a rãmas de atunci imaginea unei table mari, negre şi proaspãt şterse ce-şi aşteaptã cu nerãbdare poveştile. Ne-am dat întâlnire peste numai câteva zile pe care însã nu am reuşit sã le supravieţuesc aşa cum stabilisem noi, şi a doua zi am ciocãnit ca un nãtâng timid la uşa ta, cu un motiv ridicol şi neimportant, ţin minte cã ai râs atunci de întreaga situaţie, am râs şi eu şi nimic nu mai conta pentru cã râdeam amândoi.  Era motivul care fãcuse posibil sã te revãd, ce mã salvase din disperarea de care mã lãsasem copleşit pentru teama cumplitã cã nu aş mai fi putut trãi atâta amar de vreme departe de tine. Râdeai când ţi-am spus toate balivernele alea care nu mai aveau importanţã, râdeai copilãros şi-mi pãrea cã erai fericitã şi nu-mi mai pãsa de nimic, ştiindu-te alãturi de mine. Fiecare pas, fiecare respiraţie fiecare gest erau cu gândul numai la tine… era obositor de plãcut!  Lacrimile tale rãscolitoare şi sincere, aerul tãu candid şi neprihãnit, tinereţea şi frumuseţea ta nemãsurate, gingãşia ta, m-au cucerit definitiv, transformându-mã în sclavul propriei mele pasiuni. Mã îndrãgostisem de tine nebuneşte şi iremediabil.  Nu ştiam sã te zugravesc în cuvinte şi nici în pasteluri de culori, te pãstram proaspãtã în sufletul meu tulburat de tine, ştiam sigur cã erai cea mai frumoasã , cu sufletul cel mai sincer şi mai curat pe care-l cunoscusem pânã atunci. Ne-am promis atunci sã rãmânem tineri mereu şi ne-am ţinut promisiunile amândoi, doar timpul ne-a trãdat rãpindu-ne scânteia privirilor tinereşti, scrijelindu-şi nedrept şi adânc, urmele trecerii lui pe frunţile noastre  împovãrate de griji. Uneori cred ca neîplinindu-mi visele frumoase izvorâte alãturi de tine, am fost doar stãvilarul tãu spre ceva mai bun, toatã viaţa suntem datori sã facem alegeri şi mereu vor exista acei mulţi de “dacã”, indiferent de ce hotãrâri am fi luat. Mereu mã gândesc cã atunci demult pe faleza Dunãrii când ne-am întâlnit şi sãrutat scurt pe obraji, dacã unul dintre noi ar mai fi zãbovit câteva secunde sau zeci de secunde, sau dacã privirile nu ni s-ar fi întâlnit întâmplãtor, nu am mai fi aprins acea flacãrã numai a noastrã şi poate cã toatã viaţa noastrã ar fi decurs altfel şi cã poate nici mãcar nu am mai fi fãcut parte unul din viaţa celuilalt…. Ma cutremur cât de aproape am fost sã trec pe lângã fericire, fãrã s-o fi aflat vreodatã. Cum este viaţa asta… cãile ei sunt mai întortocheate decât orice labirint…. . Viaţa asta este ca o mare garã unde trenurile vieţii vin şi pleacã în treaba lor iar noi trebuie sã fim pregãtiţi şi sã ştim sã ne urcãm în cel potrivit şi sã avem priceperea de a coborâ ocolo unde trebuie, altminteri vom rãmâne doar cu senzaţia de rãtãcitor fãrã rost prin viaţã şi cu un gust ciudat de neîmplinire… Am trãit amândoi clipe frumoase şi pline de dragoste dar nimic nu se poate compara cu neţãrmurirea iubirii revãrsate dupã venirea pe lume a „gâgâlicei” noastre.la chindie

Deşi ordinea iubirilor şi prioritãţilor noastre s-a schimbat de atunci, continuãm sã ne iubim cu înţelepciunea minţilor de acum. Respectul reciproc nu ne-a pãrãsit niciodatã în toţi anii scurşi şi trãiţi împreunã(şi s-au adunat câţiva) petrecând perioade grele care ne-au unit şi mai mult, şi dupã rãtãcirile mele inconştiente, ai avut tãria de a mã readuce pe drumul cel bun ca pãstorii cei pricepuţi, oile rãtãcite. Şi dacã mama mea m-a nãscut în ultima zi al unui ianuarie geros de demult, tu m-ai renãscut la 40 de ani prin ambiţia, stãruinţa, încãpãţânarea ta de a nu te da bãtutã cu nici un chip şi de a te opune tuturor pãrerilor potrivnice şi neîntrbate de a crede în acest „noi”doar al nostru cu toatã fiinţa ta.. Şi pentru aceastã readucere în simţiri, înapoi la viaţã defapt, îţi voi rãmâne recunoscãtor mereu. Acolo unde toatã lumea declara fãrã sã le-o fi cearut careva cã nu ar fi fãcut atâta risipã de energie pentru jumãtatea sa, tu te-ai încãpãţânat sã gândeşti ca tine şi sã faci ca tine, şi sã crezi cu stãruinţa omului încãpãţânat cã e drumul cel bun şi ai reuşit.  Dragostea ta pentru Dumnezeu te-a îndemnat mereu sã faci bine celor din jur, sinceritatea şi dragostea ta pentru adevãr şi a lucrurilor clare ţi-a dat uşurinţa sã priveşti pe oricine în ochi, iar pasiunea cu care îţi iubeşti familia  şi apropiaţii ţi-a clãdit sufletul curat, desãvârşind omul extraordinar din tine.  Tu eşti dintotdeauna insula mea de stabilitate şi înţelepciune, mintea ce mã ajutã mereu sã vãd orice lucru mai limpede decât aş fi fost în stare s-o fac singur, eşti sfatul matur de care am nevoie uneori. Pentru tine aş inventa un nou „te iubesc” cu care sã-ţi spun doar ţie cât de mult te iubesc. Sã fie un cuvânt  doar de noi ştiut şi doar de noi pãstrat  şi de neîmprumutat, sã-l înţelegem doar noi. Ar fi trebuit ca acum de ziua ta, sã-ţi scriu o bibliotecã de cuvinte frumoase despre dragostea mea pentru tine dar nu aş mai fi avut timp sã te iubesc şi sã trãiesc, aşa cã doar te-am iubit zi şi noapte, clipã de clipã, reuşind doar la aniversãrile vieţii sã-ţi scriu ca şi acum doar câteva mici frânturi din ceea ce simt. Pentru tot ceea ce faci şi ceea ce eşti pentru noi, eu şi fiica noatrã, îţi urãm cu multã iubire: La mulţi ani „mamii” a noastrã!Golden sands

Publicat în Popasuri in suflet | 10 comentarii

UNIVERSUL CU UN SINGUR SOARE / Scrisoare catre fiica noastra:


(Retrãiesc prin tine toate clipele tinereţii mele de la care am lipsit nemotivat şi încerc sã mã bucur alãturi de tine pentru toate plãcerile lumii, strãduindu-mã sã nu-ţi stau în cale.)Andree cu barza

Cu fiecare prilej în care te întâlnesc, mã abţin cu greu sã nu te îmbrãţisez şi sã nu-ţi spun insistent toate lucrurile ştiute de noi amândoi şi de mai toatã lumea care ne cunoaşte bine, sã nu devin picãtura ta chinezeascã şi atât de personalã care sã-ţi sfredeleascã crusta rãbdãrii cu stãruitorul şi lumescul „te iubesc” şi cu multe alte cuvinte de felul acesta, la fel de frumoase şi de banale, care repetate la nesfârşit ar putea sã-ţi punã calmul la grea încercare. Nu ştiu cum aş putea altfel sã descriu necuprinsa dragoste ce ţi-o port, prin cuvintele sãrace şi limitate cu care o fac toţi oamenii obişnuiţi.  Tu ştii foarte bine cã te iubesc dar vei reuşi sã înţelegi toatã intensitatea acestui sentiment înalt pe care-l nutresc pentru tine, atunci când îţi vei tine cu drag viitorul gânguritor în braţe şi vei învaţa tot atunci ce înseamnã sã iubeşti aşa cum o facem acum noi (eu şi cu mami), adicã cu disperare, cu statornicie, cu speranţe, cu lãcomie, cu neţãrmurire, cu nechibzuinţã, cu înţelepciune, cu toatã forţa şi puterea de a iubi ale unui om iubitor, plângând, râzând, visând, de la departare şi pe furiş.  Îmi frâng mâinile de neputinţa de a-ţi arãta toatã dragostea şi pentru cã te iubesc atât de mult încât nu vreau sã bagatelizez lucrurile frumoase din familia noastrã, mã voi mulţumi doar cu a-ţi zâmbi banal şi comun ca de fiecare datã când ne întâlnim şi sã te pup pe nãsuc, iar furtuna sentimentelor de nestãvilit sã rãmânã închisã cu strãşnicie doar înlãuntrul meu. Am crezut copil fiind cã cele mai mari bogaţii care pot exista pe lume sunt palatele de cleştar din poveşti şi ţesãturile cu fir de aur, sau mãtãsurile scumpe şi rare aduse cu sacrificii şi trudã de caravanele negustorilor sosiţi din orient, munţii de aur fãrã seamãn şi comorile piraţilor, avuţiile fãrã mãsurã ale împãraţilor din poveştile nemuritoare, tot aurul şi toate diamantele lumii strânse laolaltã cu toate safirele şi rubinele şi smaraldele care au existat vreodatã, dar am înţeles degrabã cã toate avuţiile lumii erau doar amãgiri şi înşelãciuni ieftine şi cã nimic nu se putea compara cu singura, unica şi nepreţuita noastrã comoarã de acasã. Sosirea ta pe lume ne-a învãţat cu adevãrat valorile vieţii şi ne-a mai învãţat adevaratul înţeles al cuvântului comoarãşi ceea ce poate reprezenta el. De atunci, tu ne eşti comoarã, şi zânã, şi crãiasã, şi nestematã, şi viaţã, şi speranţã, şi luminã, şi aerul respirat de noi, si dragostea noastrã, şi tot ce mai poate fi frumos în viaţa noastrã. Copiii învaţã foarte mult imitând adulţii şi pentru asta au nevoie sã urmeze un model în viaţa lor, iar primele şi cele mai la îndemânã modele le sunt proprii pãrinţi. Mai târziu aceste modele se schimbã, fiind înlocuite cu eroii din cãrţile citite, din filmele vizionate, din sporturile preferate, din muzica favoritãşi mai din oricare alt domeniu care-i fascineazã sau cu modele compuse şi izvorâte din imaginaţia lor dezinvoltã. Aceastã imitare de modele nu este o competiţie, se petrece fãrãştirea nimanui, inconştient,  pentru cã aşa este în firea lucrurilor sã fie. Toţi încearcã sãşi copieze cât mai fidel modelul ales şi chiar sã mai completeze şi sã adauge dupã imaginaţia fiecãruia cam tot ceea ce cred ei cã ar mai fi necesar pentru a ajunge sã se identifice cu modelul visat. Am fost şi eu pe rând Prâslea cel voinic, şi  Harap Alb, şi Fãt Frumos,  şi Robin Hood, şi corsar neînfricat şi drept, m-am visat printre eroii lui Jules Verne,  sau în rolurile lui John Wayne sau ale lui Fred Aistaire pentru cã-mi plãceau mult muzicalurile, iar când fumurile adolescenţei mi-au pierit, am încetat sã mai visez egoist doar pentru mine, si sã-mi doresc foarte mult o familie doar a mea. Nu ştiam cum trebuia sã arate aceastã familie mult visatã dar îmi doream limpede şi nespus de mult sã am o fiicã. Aşa am visat din totdeauna. La varsta mea nu mai pot urma nici un model, toate modelele pe care le-am avut în viaţã au îmbãtrânit odatã cu mine, însã acum dacã  ar trebui sã-mi aleg un model, fãrã ezitare te-aş alege pe tine.  Cunosc cã din modestia ta care te caracterizeazã, vei refuza sã mã iei în serios şi totuşi sufletul tãu mare, curat şi frumos, ataşamentul tãu faţã de cei dragi, voluntarismul tãu în sprijinul semenilor, ajutorul tãu total şi dezinteresat cu care îţi întâmpini prietenii ajunşi la nevoi, pot fi doar câteva recomandãri care fac din tine un model fãrã egal. Uneori mãşi oftic cã eşti atât de bunã cu toţi ceilalţi, cãţi gãseşti loc în inima ta sã  iubeşti toţi prietenii şi colegii, şi pe cei care îţi meritã dragostea, şi pe cei care nu meritã absolut nimic de la tine, care te-au fãcut uneori sã suferi cu rãutãţile lor. Nu ţi-am spus niciodatã nimic, am preferat sã sufãr odatã cu tine şi la fel ca şi tine în tãcere şi demnitate, pentru toate supãrãrile tale. Am încercat sã nu-ţi dau sfaturi sau îndrumãri pentru cãştiam cã nu mã vei asculta, şi pentru cã altfel nu ai mai fi fost tu însi, aşa cum te ştim cu toţii şi te iubim cu adevarat pentru asta, cu neţãrmurire şi necondiţionare. Tu eşti lumina ochilor nostri, eşti întâmplarea noastrã nesperat de frumoasã, eşti întruchiparea tuturor viselor noastre frumoase din tinereţe, eşti aerul pe care-l respirãm cu nesaţ fãrã a ne satura, eşti bucuria sufletelor noastre încercate de vreme, eşti raţiunea noastrã de a fi. Tu ne-ai fãcut sã avem douã copilãrii şi douã adolescenţe, retrãind fiecare clipã ale acestor anotimpuri împreunã cu tine. Am redescoperit lumea pas cu pas laolaltã de tine, bucurându-ne împreunã de toate lucrurile banale de parcã ar fi fost cele mai mari taine ale omenirii, am râs şi am plâns împreunã cu tine de câte ori soarta ne-a nevoit, ne-am îndrãgostit şi am suferit alãturi de tine, ne-am clãdit vise pe furiş lângã visele tale frumoase şi ne-am ascuns fiecare deziluzie unul de altul protejându-ne liniştile reciproc, cãlindu-ne pentru încercãrile urmatoare. A fost pentru prima oarã când nu am ştiut cum sã te iubim, când ne-am temut sã nu o facem greşit,  şi am învãţat din mers şi cu multã grijãşi rãbdare sã te iubim aşa de total, sincer, nebuneşte şi fãrã mãsurã. La multi ani comoara noastra!!!   

petrecerile de altadata

petrecerile de altadata

petrecerile de altadata

petrecerile de altadata

 

Publicat în Popasuri in suflet | 5 comentarii

14. DESTINAŢIE RÃTÃCITÃ (locuri noi)


Despre dorul meu pentru depãrtãri, mãrturisesc cã nu l-am conştientizat chiar de la începuturi, dar am trãit mereu cu convingerea fermã cã el existã sãdit acolo în fiecare dintre noi încã de la naştere iar când acesta începe sã ne roadã, abia atunci, înţelegem cã este la fel de greu de trãit cu el ca şi cu dorul de casã. Trebuie doar sã ne strãduim sã pãstrãm un echilibru între cele douã şi oricât de perfect ar fi acest echilibru, amândouã ne vor chinui teribil de mult. Trãim constrânşi şi legaţi puternic de cutume şi legi scrise ale locurilor noastre, eliberâdu-ne cu greu de ele, putând ca doar în visele noastre sã aflãm unele rãspunsuri despre „cum ar fi fost dacã?….” Uneori viaţa ne oferã aceste şanse care nu ne mulţumesc pe deplin atunci când ni se ivesc, existã tot timpul ceva acolo care ne împinge înainte şi ne îndeamnã sã fim nemulţumiţi de ceea reuşim. Este un soi de ambiţie care ne împinge mereu de la spate pe treptele cuceririi a ceva sau a cuiva… este ciudat şi greu de explicat de ce trebuie mereu sã ne dorim altceva, poate teama de plafonare, poate teama cã în lipsa unui ţel precis dispare rostul de a mai fi sau poate pentru cã amândouã motivele însumate ne dau curajul de-a spera. Este musai sã avem tãria de a spera în situaţiile cele mai disperate, este scânteia ce înflãcãreazã şi încurajeazã toţi oamenii, este crâmpeiul necesar ce ne dã mãsura curajului de care avem nevoie. Nu ne putem opri niciodatã pentru a ne plânge necazurile, tristeţile şi nereuşitele iar apoi  sã spunem împãcându-ne cu soarta, „GATA!”, sã ne ştergem lacrimile cu dosul palmelor şi sã ne reluãm toate câte le aveam de unde le lãsasem. Va trebui sã facem totul din mers. Nu putem opri timpul în loc pentru a ne croi vieţile dupã mãsura care ne încape cel mai bine, trebuie sã ne aranjãm totul din inerţie, este al naibii de dificil,… ca şi cum un croitor ar încerca sã ne coase un costum de haine direct pe noi, din mişcare, fãrã a mai trebui sã-l dam jos pentru probe.…şi el ar trebui sã ne vinã şi aproape perfect. Abia sosisem în ţarã de vreo douã sãptãmâni şi deja mã sãturasem. Nu de oameni, nu de familie care nu ştiau ce sã mai facã sã-mi intre în voie. Timpurile erau altele atunci, eram în prag de iarnã,  fãrã cãldurã în tot oraşul, fãrã apã caldã, fãrã emisiune tv, fãrã curent electric cel mai adesea, iar când îngheţa pãmântul de frig, ne îngheţau şi sufletele, neavând practic nimic de fãcut prin ţarã, decât sã ne fi dorit cu tãrie s-o pãrãsim cât mai iute şi de neântârziat. Dupã ora 22:00 nu mai rãmânea nimic deschis, poate decât secţiile de miliţie. Îmi vãzusem rudele, amicii, ce-ar mai fi fost de fãcut dacã nu aveam la dispoziţie nici mãcar zilele lungi de varã în care treceam cu mai mare uşurinţã peste toate acele privaţiuni?  Era o zi târzie de toamnã, mult timp s-a scurs de atunci dar eu aşa îmi aduc aminte cã era aceea, o zi de sfârşit de octombrie însorit, când mã aflam la o masã a terasei hotelului Delta ca deobicei, cu o gaşcã mare de amici, bând vodka cu suc de roşii, râzând cu toţii sãnãtos la bancurile politice spuse în şoaptã, ferindu-ne murmurul buzelor cu dosurile palmelor ţinute inutil paravan la gurã de cãtre fiecare dintre noi, pe rând (printre singurile distracţii de pe atunci), când din tot zgomotul provenit de la forfota continuã a ambarcaţiunilor portuare am distins clar duduitul lent al unui

Superatlantic pe Dunare

Superatlantic pe Dunare

motor în doi timpi de superatlantic. Am tresãrit şi am sãrit în picioare recunoscând şi arãtând bucuros şi expresiv tuturor celor prezenţi ca un copil neastâmpãrat, cu mâna întinsã în direcţia aceea spre nava care tocmai cobora şi în care recunoscusem Cãlimanul. Cred cã amicii nu-mi înţeleseserã euforia de care mã umplusem la vederea navei, zicând ceva de genul: „n-aş sta pe jaful ãla de navã ruginitã nici dacã mi-ar da cineva milioane…” . Ei vedeau exteriorul vasului,  rugina ce-i nãpãdise bordurile, mizeria, fumul negru impregnat adânc în albul de odinioarã al coşurilor pe care se mai puteau zãri încã iniţialele „NR”(Navigaţia Românã), aparându-le ca o epava plutitoare. Eu vedeam în ea interioarele, colegii şi toate amintirile cu ei, amicii mei, care acum se gãseau acolo ticsiţi umãr la umãr la copastia aia ruginitã holbându-se la noi, însã prea îndepãrtaţi pentru a ne putea distingte. Nava abia pãrãsise şantierul naval din Galaţi unde fãcuse reparaţiile, îndreptându-se acum spre portul Constanţa pentru alimentare, vamã şi plecare. Cu toţii ştiam cã urma sã plece la congelat în Anglia şi eram nerabdãtor sã treacã cele cinci-şase sãptãmâni pânã aveam sã plec şi eu într-acolo. Doar acest gând mã putea ţine într-o stare de bunã dispoziţie permanentã, în orice parte a zilei, în orice moment.

 Într-una dintre serile acelea, pe când inexplicabil de ce şi cum dar reuşisem sã mã întorc  mai devreme acasã, mi-a fost înmânatã de cãtre pãrinţi o telegramã sositã în ajun, identicã cu cele care îmi anunţau plecãrile obişnuite în voiaj.  Eram înştiinţat sã mã prezint de urgenţã la companie pentru îmbarcare pe nava Cãliman, care avea sã activeze„în canalul englez”. În douã zile, spre satisfacţia mea, mi-am pus la punct toate actele necesare, mi-am fãcut toate vaccinurile obligatorii, mi-am luat biletul de tren spre Constanţa şi am pornit numãrãtoarea inversã pânã la plecarea din Tulcea.

Una din zilele de pregatiri febrile (PTTR Diana - ultimii bani de pe CEC)

Una din zilele de pregatiri febrile (PTTR Diana – ultimii bani de pe CEC)

Mã exasperase gândul cã aveam sã nu reuşesc sã mã încadrez în timpul acela extrem de scurt pe care îl aveam la dispoziţie şi cã exista deci posibilitatea sã irosesc acea şansã ivitã de a pleca mai repede din ţarã. Serile, contrar firii mele, îmi organizam fiecare pas pe care aveam sã-l fac a doua zi, aranjându-mi totul pe capitole şi subcapitole cu problemele de rezolvat. Pentru unul dintre vaccinuri trebuia sã ne gãsim şi sã mergem câte cinci oameni, altfel medicul nu ar fi desigilat fiola, fiind probabil mult prea scumpã, aşa cã am trecut prin mai toate localurile pline pe atunci cu navigatori, veniţi din toatã ţara la sediul companiei pentru rezolvarea diverselor probleme, cu convingerea cã aveam sã gãsesc cu siguranţã mãcar câţiva amatori sã-şi punã în regulã carnetele de sãnãtate. Defapt acesta era pe atunci aşa zisul protocol de a reuşi sã ne gãsim câte cinci persoane şi astfel mi-am întâlnit un fost coleg din liceu care se pregãtea şi el ca şi mine sã plece pe Cãliman. Noi îi spuneam Aliba şi ne-am înţeles sã plecãm împreunã spre Constanţa cu acelaşi tren de dupã amiazã.  Ultima zi petrecutã în Tulcea înainte de plecare m-a gãsit cu actele pregãtite, cu capul limpede deşi fusesem cu o searã în urmã la o chindie de despãrţire la care nu mai exagerasem cu bãutura cum aveam obiceiul. Disdedimineaţã am scos o sumã mai mare de bani de pe CEC-ul de leafã şi pentru cã ne aflam în prag de iarnã, am mers şi-am cumpãrat haine groase şi câteva perechi de ghete pentru mine şi pentru micul trafic de care erau mari amatori mai toţi englezii. Pe tren mi-am mai întâlnit un alt fost coleg de liceu care nu a mai ajuns niciodatã navigator,

Gara Babadag (spre C-ta impreuna cu Aliba)

Gara Babadag (spre C-ta impreuna cu Aliba)

urmându-şi cu entuziasm şi hotãrâre visul sãu din copilãrie de a deveni aviator. A fost o cãlãtorie mai mult decât plãcutã, depãnându-ne amintirile proaspãt acumulate de amândoi din navigaţie şi aviaţie. Întâlnirile întâmplãtoare sunt cel mai adesea cu mult mai plãcute decât cele plãnuite minuţios. Am ajuns seara dupã cinã la bordul navei, aşa cã doar mi-am lasat din fugã bagajul în cabina mea de vapor şi am plecat repede în oraş cu doi cunoscuţi din copilãrie, întâlniţi prin port (unul dintre ei îmbarcat pe un alt trawller, Crişul Alb). Am mers la un local din apropierea mãrii şi nici acum nu mai ştiu cum se chema restaurantul, Marea Neagrã, Vraja Mãrii, ceva de felul acesta, comandând câteva platouri reci şi multã votcã. Localul era mãrişor şi dupã un timp, mai rãmãsesem cred cã doar noi trei, din şi aşa prea puţinii muşterii existenţi la sosirea noastrã acolo, când am observat cã întreg personalul s-a adunat lângã intrarea în bucãtãrie, privindu-ne cu insistenţã şi urã în timp ce comentau cu aprindere ceva între ei. Am disimulat cã trebuia sã merg la toaletã, stergându-mã în drumul meu de grupul lor compact şi pãreau furioşi şi foarte supãraţi, ba mai mult, am mai auzit şi câteva injurii şi cuvinte urâte ce pãreau sã-mi fi fost adresate mie direct. M-am fãcut cã nu-i aud întorcându-mã la masã şi întrebându-mi comesenii despre ce putuse sã stârneascã furia înverşunatã a gazdelor noastre. Unul dintre cei doi cãruia i se zicea Mexicanul, un pierde varã, un om al conflictelor, un om de nimic, pus pe harţã şi scandal, ne-a povestit apoi cã-l bãtuse pe unul dintre bucãtari ceva mai devreme  chiar în antreul bucãtãriei şi cã acum foarte probabil, doreau sã ne cearã socotealã. Nu-mi venea sã cred, eram uluit şi la fel de surprins era şi Gelu (amicul meu de pe Crişul Alb,)în ce situaţie intrasem fãrã voia noastrã. Îmi trecuse toatã beţia, eram perfect lucid acum şi un pic speriat. M-am mai uitat odatã spre ei observând cã erau ieşiţi acolo şi bucãtarii cu bonetele lor înalte şi albe şi nu înţelegeam de ce trebuiserã sã iasã cu acele satâre imense dupã ei. Dacã doriserã doar sã ne dea câteva emoţii puternice impresionându-mã, reuşiserã din plin dupã pãrerea mea. Tare mi-aş mai fi dorit sã aflu cam ce le trecea prin cap ãlora de ieşiserã cu satârele dupã ei, cam ce ar fi avut de gând sã facã cu ele în afara bucãtãriei? Dar oare era vreo-unul dintre ei sãnãtos la cap? Oare nu erau şi mai beţi decât fusesem eu? Or fi fost chiar toţi de inteligenţa şi teapa cretinului de Mexicanu? Noi încercam sã tragem cât mai mult de timp, convinşi fiind cã acolo în interiorul localui nu vor îndrãzni sã se atingã de noi şi cã abia afarã pe aleea întunecatã ce ducea spre stradã sã fi cutezat ceva. La urma urmei, Mexicanu ãsta nici nu avea ce sã caute acolo, nefiind îmbarcat pe nici o navã şi nici mãcar salariat al companiei noastre, ci doar îşi gãsise pe Crişul Alb un loc gratuit de dormit, pentru a-şi face de cap prin oraşul acela strãin. Lui Mexicanu îi evitasem mereu compania în copilãrie, la fel şi în adolescenţã şi nici mãcar acum nu mã dau în vânt sã-l ştiu prin preajmã, dar nu ştiu cum în acea searã mã lãsasem pãcãlit. Mexicanu ne împãrţea deja sarcinile ca un mare strateg, arãtând spre oamenii de care ar fi trebuit sã ne ocupãm fiecare personal, cum urma sã-i abordãm şi sã-i lovim, arãtându-ne apoi cu o mândrie prosteascã cât de mari erau cei pe care şi-i pãstrase pentru el şi-i citeam pe chipul lui tâmp satisfacţia cã avea sã termine şi acea searã cu un alt scandal. Avea sã fie o searã perfectã pentru el, aşa cum şi-o dorise, însã eu şi Gelu nu-i împãrtãşisem nici o clipã mãcar acea satisfacţie, ba mai mult, masa aceea compactã de bucãtari, ospãtari şi picoliţe, o vedeam ca pe un potenţial pluton de execuţie. A mea…. a noastrã… a celui care ar fi trebuit sã fie cel mai mare ghinionist dintre noi. Îmi venea la propriu sã-l strâng de gât pe Mexicanu ãsta şi sã nu-i mai vãd rânjetul ãla cretin pe mutra lui idioatã şi dacã n-am fãcut-o atunci a fost pentru cã şi aşa eram prea puţini oameni pentru confruntarea care se întrezãrea, promiţându-mi în sine cã dacã urma sã am mãcar dramul de noroc necesar de a rãmâne teafãr şi în acea searã, trebuia cumva sã tranşez acea problemã neîntârziat. Gazdele noastre deja refuzau sã ne mai serveascã cu ceva, ospatarul ne adusese nota de platã aşteptând tãcut s-o onorãm pe loc, în timp ce ceasul ma frigea la mânã arãtându-mi  cã timpul acela de închidere expirase, (ora 22.00). Probabil cã urma sã ne evacueze respectuos din local, pentru a ne mãcelãri gospodãreşte, în afara lui. Trebuia sã accept faptul cã probabil pânã acolo îmi fusese… pasãmite cã sosise acea clipa fatidicã, clipã în care urma sã înceapã nedoritul sfârşit sau cum mai glumeam noi deobicei, cã mi se terminase uleiul din candelã. M-am ridicat şovãitor de parcã uitasem încotro mai era ieşirea, sub privirile insistente şi nerãbdãtoare ale personalului, când uşa localului s-a deschis brusc, intrând pe ea o patrulã de miliţieni. Cred cã a fost printre puţinele daţi de pe atunci când vederea acelor uniforme mã bucura peste mãsurã. Încercam cu mare greutate sã maschez exaltarea care ma inundase la vederea lor. M-am dus ţintã la ei fãrã a mã mai consulta cu însoţitorii mei, legitimandu-mã cu carnetul de marinar pe care îmi era înscrisã nava şi data îmbarcãrii din urmã cu doar câteva zile, explicându-le cã nu mai fusesem niciodatã în portul Constanţa şi cã nu ştiam cum sã ajung la el. Mi-au râs superior în nas şi dupã ce a trebuit sã le rãspund câtorva întrebãri despre bagajul meu (despre care le-am spus ca-l încuiasem în seifurile din gara CFR), sau despre însoţitorii mei, mi-au promis cã ne vor însoţi. Nici o vorbã despre alaiul acela de ospãtari ce tocmai ne petrecea spre ieşire şi care se holbau acum speriaţi,  cu ochii aţintiţi şi curioşi spre noi. Aş fi vrut sã le fi putut râde în faţã, cu gura pânã la urechi pentru norocul nostru şi sã le pot bate pumnii în ciudã(aşa cum o fãceam în copilãrie) şi sã le strig tare şi rãspicat sâc-sâc-sâc! Mã amuza acum imaginea care îmi trecuse prin cap. În sfârşit, îmi dãdea mâna sã şi râd… Miliţienii aceia din patrula de noapte intraserã doar pentru a-şi încãlzi oasele cu câte un biter mic pe care m-am oferit eu sã li-l plãtesc, transformându-le în bitere mari. La urma urmei setea aceea a lor fusese salvarea nostra  nesperatã.

Ajuns la navã, mi-am cotrobãit grãbit prin bagajele încã nedesfãcute, luându-mi din rezerva generoasã de bãuturã, o sticlã cu tãrie cu care m-am îmbãtat în acea noapte, de fericire. M-am trezit înainte de prânz cu colegul de cabinã (Ţapu) ce sosise sã facã un pic de ordine pentru vizita soţiei lui ce urma sã vinã sã-şi ia la revedere. El şi mulţi alţii, nu apucaserã sã mai ajungã pe acasã dupã sosirea din Galaţi, aşa cã-şi chemaserã familiile la navã, acolo în port. Nici nu am mai coborât în sala maşini şi nici la şeful mecanic nu am mai mers, poate cã-l anunţase vardia deja despre sosirea mea la bord, cine ştie,… pe mine nu mã mai interesa asta pentru moment. Aveam curent la bordul navei, deci mai mult ca sigur ca bãtrânii din cartul 8-12 în frunte cu nea’Gicã pizdaru, se gãseu la posturile lor şi cã aveau carturile de port complete şi asta îmi era îndeajuns.

Au sosit şi soţiile aşteptate, ce au ignorat ordinea fãcutã de noi, apucându-se cu toatele sã rãscoleascã şi sã facã curãţenie ca de sfintele Paşti prin cabinele soţilor lor, spre hazul nostru care le spuneam râzând cã var nu avem pentru pereţii de melaminã. Au scuturat mochetele, au spãlat chiuvetele, pereţii şi hainele, au cusut salopetele de muncã ale soţilor lor, iar spre searã au aşezat mese bogate cu delicatese gãtite acasã, au scos sticlele de ţuicã şi vin iar la masa din cabina noastrã am pornit şi un Majak (magnetofon) vechi, sã ne cânte de inimã albastrã. S-au perindat mai tot personalul maşini prin cabina noastrã, inclusiv şeful meu cu care nu mã mai întâlnisem de doi ani. A doua zi urma sã pregãtim cu toatã rãspunderea Cãlimanul pentru marş, rãmânându-ne practic maxim trei zile pânã la plecare. Nu se ştia încã (ca mai de fiecare datã), ziua şi ora precise de plecare, aceasta depinzând mult şi de controalele grãnicerilor şi a vameşilor. Dupã douã zile s-a anunţat prin amplidanele navei sosirea vameşilor şi grãnicerilor şi rugãmintea ca persoanele din afara echipajului sã coboare de urgenţã. Au postat o santinelã înarmatã la intrarea pe schela navei  şi s-a trecut la controlul navei. Polariştii fãceau astfel de controale de pânã la de trei ori pe an, însã pentru mine era ceva nou, plecam pentru prima datã cu nava din ţarã. A fost o experienţã unicã, ca acelea pe care nu ţi-ai dori sã le mai repeti şi altã datã. Cred cã vameşii erau special aleşi (pe sprânceanã), oameni capabili sã te indispunã, sã te înjoseascã, sã te umileascã, sã fie supersuspicioşi, pe alocuri chiar neciopliţi, neîncrezãtori în nici una din vorbele noastre, iar pentru noi, cei în ochii cãrora o simplã strângere de mânã şi o singurã vorbã valorau mai mult decât orice, neîncrederea aceea pãtimaşã a vameşilor era cea mai mare jignire. Am umblat cu sculele şi cheile dupã ei, pentru a le deschide sau demonta autoclave şi uşi ce duceau în tancuri, coferdamuri, magazii sau încãperi neumblate vreodatã, în speranţa lor bolnavã cã aveau sã gãsescã lucruri sau oameni dosiţi.  Au plecat într-un târziu cu toţii, rãmânând de strajã doar soldatul de la schelã, care nu mai lãsa sã intre şi sã iasã oameni fãrã nici un fel de rost. Eram în cabinã cu şeful mecanic şi majoritatea mecanicilor, aşteptând sã ne vinã comanda de „start maşina!”. Stãteam în picioare privind parcã pentru întâia oarã pe hubloul cabinei. Mi se pãrea straniu sã privesc pe acel ochi de sticlã şi sã vãd oameni, pãsãri, pãmânt. Eram atât de obişnuit ca pe acolo sã mi se arate doar unduirea mãrii, încât acea privelişte nu putea fi decât cel mai nefiresc lucru vãzut pânã atunci. Ştiam cã în curând toate urmau sã reintre în normalul ştiut de mine.

Nu mai ieşisem pe punte de ceva vreme, o fãcusem acum cu nerãbdare, în aşteptarea sosirii actelor navei pentru plecare. Vântul bãtea cu putere, pãtrunzându-mã cu rãcoarea acelei zile mohorâte. Nu plouase, dar simţeam eu cu rãsuflarea mea, toatã acea umezealã diîn aer. Rãsãritul se petrecuse cu mult timp în urmã, deşi soarele nu putea fi zãrit niciunde pe cer, iar lumina zilei continua sã fie sãrãcãcioasã, strecurându-se tot mai greu prin stratul gros de nori încãrcaţi, informi şi cenuşii. Despãrţirea a fost simplã şi scurtã, rece şi banalã. Nu s-a plâns, nu s-au rostit cuvinte emoţionante, nu s-a azvârlit cu noiane de sentimente peste copastie din nici o parte, privind cu toţii tãcuţi şi trişti cum ne depãrtam lin de mal. Cuvintele fuseserã isprãvite demult, sentimentele suprimate, oamenii din ambele parţi erau acum blazaţi, împãcaţi cu inevitabilul despãrţirii ce se tot prelungea, aşteptând cu nerabdare sã se termine mai repede agonia aceea inutilã, pentru a ne regãsi vechile ritmuri pierdute sau uitate. 

Marea Neagrã era aşa cum mi-o aminteam din armatã: capricioasã, cu valuri înalte dar scurte şi foarte greu de îmblânzit. Crestele valurilor înspumate erau acum spulberate de rafalele necontenite de vânt de la suprafaţa apei, în milioane de picãturi fine şi ridicate spre înalturi, pânã sus pe teuga pe care mã aflam. Lucrurile îşi pierduserã formele în negura ce punea încet stãpânire pe împrejurimi. Marea se îngemãna cu vãzduhul într-un loc nedefinit, lãsându-ne învãluiţi de griul atotstapânitor, contrastând cu apa mãrii rãmasã neagrã,… cumplit de neagrã şi sãlbaticã, furioasã şi înspumatã. Nu se desluşea nici rãsãrit şi nici asfinţit, soarele fiind prea greu de ghicit pe acel cer încãrcat cu stratul gros de nori fãrã capete de început şi sfârşit. Din cabinele prova, cele mai  mari şi mai îndepartate de cabinele ofiţerilor punte, se auzeau cântecele lãlãite jalnic de voci dogite şi rãguşite ce acopereau zdrãngãnelele casetofoanelor cãrora le ţineau isonul, tropãituri de dansuri ţopãite, semn cã încã erau abia la început. Eu în schimb nu doream sã pierd nimic din drumul pe care îl aveam de fãcut, încercând sã memorez fiecare moment al marşului nostru în care abia pornisem.  

Pod Bosfor

Pod Bosfor

Mã încrâncenasem sã rãmân acolo pe teugã împreunã cu încã patru colegi, hotãrâţi sã întâmpinãm Bosforul, ca nişte copii proşti ce ţineau morţis şi cu încãpãţânare sã stea pe locul de lângã fereastrã deşi nu era nimic de vãzut încã. Mai coboram din vreme în vreme pânã la cabinã, sã mã încãlzesc şi sã-mi schimb hainele reci şi umede şi sã mã cinstesc cu câte un pahar de tãrie pentru a nu mai simţi asprimea vântului ce-mi biciuia faţa.Dupã un marş scurt, am simţit plutirea navei rãmasã în derivã. Nu vedeam în jurul nostru aproape nimic sau poate cã erau totuşi  suficiente imaginile desluşite: lumini de navigaţie împrãştiate de ceaţã, a câtorva nave din apropiere, aflate şi ele în derivã. Bãnuiam şi noi ceea ce ne-a confirmat timoneria mai târziu, cã din cauza ceţii se naviga cu restricţii, aşteptându-ne rândul. Valul gros s-a risipit nesperat de iute, aproape neverosimil, fãcând ca în jumãtate de orã sã ni se arate întreaga splendoare a intrarii în strâmtoare. Am comparat totul cu cortina unui teatru care se ridicã încet, spre a desfãta ochii privitorilor cu mãiestria şi priceperea decoratorilor. Mã plimbam printre clãdirile îndepãrtate, cu privirea şi imaginaţia mea, minunându-mã de uimitoarea simbiozã dintre clãdirile noi şi cele vechi din care de departe se detaşa Sf.Sofia, arãtatã cu degetul arãtãtor întins pe direcţia ei, de nostromul nostru (şeful de

Sf.Sofia

Sf.Sofia

echipaj), care tremura împreunã cu noi în prova navei. Sosisem probabil la rugãciunea de searã, pentru cã de pe ambele maluri se prãvãleau peste noi în cascadã, într-o acusticã perfectã, sunetele cântecelor religioase ale preoţilor pãgâni, din minaretele multelor geamii ce se gãseau acolo. Luminile se aprindeau rând pe rând, chiar dacã întunericul nopţii nu-şi intrase pe deplin în drepturi. Mã gãseam navigând între douã lumi, malurile reprezentând continente diferite, era sentimentul trãit în primul voiaj la capãtul lumii, la hotarul dintre oceanul Indian şi Atlanticul de sud. Ne-am apropiat de podul ce pãrea atât de mic din depãrtare. Am trecut chiar pe sub el, cãscat ca un pas uriaş de titan ce unea Europa cu Asia. Luminile de pe el erau aprinse, mãrindu-i spectaculozitatea, dându-i un aer de mareţie, de monumentalitate. Nu ştiu cât a durat traversarea strâmtorii, dar nu ne-am plictisit deloc privind şi comentând fiecare luminiţã de pe mal, fiecare clãdire sau drum, discutând aprins între noi despre frumuseţea acelor locuri încãrcate cu istorie. Era pãmânt turcesc dar eu simţeam cã îmi aparţine mie şi tuturor celor care simţeau la fel. Chiar şi oamenii de pe strãzi pe care îi zãream ca pe nişte mogâldeţe mici şi încete, îi priveam ca pe fraţii mei de sânge, urmaşii ienicerilor de demult, crescuţi din copiii furaţi ai Moldovei şi Ţarii Româneşti. Sub istoria turceascã de la tot pasul, zãcea o altã istorie a noastrã şi a îtregii ortodoxii încãtuşatã acum de sutele de minarete. Din Constantinopol nu mai rãmãsese decât istoria suprapusã a mai multor neamuri şi seminţii, gândind cã o micã parte a istoriei acelor locuri se

Podul (noaptea)

Podul (noaptea)

întrepãtrundea cu istoria tuturor românilor fiind pe alocuri aceeaşi dar vãzutã diferit. Câte drumuri, a câtor domnitori ai Ţãrilor Române nu începuserã şi nu se sfârşiserã aici la Înalta Poartã… e clar cã pentru o perioadã, am fi putut învãţa în aceleaşi clase, cu aceiaşi profesori şi dupã aceleaşi manuale, istoria care ni se suprapunea pe atâtea sute de ani. Eram la o distanţã de câteva ore de la plecarea din ţarã şi condiţiile atmosferice se schimbaserã incredibil de mult, vizibilitatea devenind maximã, cerul senin, iar rãcoarea care persista era de bunã seamã, doar pentru faptul cã ne gãseam în amurg. Sirena a început sã urle înfiorãtor, mai puternic şi mai prelung decât de alte dãţi alarmându-ne şi pe noi, dar nostromul care avea o experienţã mult mai mare decât a noastrã, ştia despre ce era vorba: tocmai treceam pe lângã resturile epavei petrolierului Independenţa, ars în întregime(timp de o lunã). Mi-am reamintit cã eram elev în anul doi de liceu când s-a produs sinistrul. La ştiri ni se servea doar ce doreau ei sã aflãm, zvonurile erau greu de digerat prin dimensiunile lor apocaliptice dar puteau fi verificate comparându-le cu ce aflam de la „Vocea Americii” şi mult mai ampla „Europã Liberã”. Le ascultam ascunzându-mã de oricine: de tata pentru cã mã certa(deşi şi el le asculta pe ascuns), de şcoalã ca sã nu fiu exmatriculat şi de miliţie ca sã nu fiu bãtut şi dacã ar fi fost numai atât… Sirenele noastre şi a celorlalte nave care salutau, probabil cã o fãceau nu pentru mormanul de fier ruginit, ci pentru cele 42 de suflete ce rãtãceau peste acele ape. Mi-am reamintit şi de naufragiul din flota noastrã de pescuit din urmã cu aproape doi ani când o navã strãinã a lovit de moarte trawllerului Postãvaru, fugind apoi fãrã a salva oamenii, trimiţând practic cu cea mai mare vitezã nava româneascã pe fundul Atlanticului. Navele sosite în ajutor, negãsind defapt decât bãrcile de salvare cu supravieţuitorii coliziunii. Acum aflasem tot din zvonuri cã un alt superatlantic(Parâng) ce pescuia în Vestul Africii, fusese atacat de Polisario cu arme uşoare şi artilerie grea. Cred cã totul se petrecuse în ajunul plecãrii noastre spre Anglia. Ieşeam din strâmtoare cu curiozitatea astâmpãratã, când liniştea se aşternuse pe întreaga punte, poate doar prin cabinele marinarilor unde timpul nu mai conta, sã fi continuat cu „bairamul” lor. Aş fi vrut sã mai rãmân şi dupã ieşirea din strâmtoare, sã simt şi sã privesc Marea Marmara care mi se pãrea foarte asemanatoare cu M.Neagrã dar se apropia miezul nopţii când urma sã intru în primul cart de mare. Dardanele pentru mine nu a mai fost la fel de spectaculoasã, poate cã oboseala acumulatã sau lipsa anturajului de la început, n-o mai fãcea la fel de interesantã şi nici lumina dimineţii nu mai emana aerul misterios de cu searã cu care reuşise sã mã captiveze. Au urmat apoi traversarea liniştitã a mãrii Egee(pe care o visasem în copilãrie dupã lecturarea cãrţii „Minas Rebelos corsar în marea Egee) şi imediat marea Ionicã. Culoarea Mediteranei era greu de descris şi greu de obţinut prin

Portavionul

Portavionul

combinaţii savante de alte multe nuanţe. Prin apropierea Siciliei am fost trezit şi chemat pe punte de un coleg, sã-mi arate ceva. Nu foarte departe, dar suficient încât sã rãmâi impresionat, se afla în deplasare, un portavion american din flota cantonatã în Italia. Plutind pe lângã portavion, mã simţeam prin comparaţie, cã navig pe o coajã de nucã, sau cã eram copilul ce se juca cu vaporaşele de hârtie într-un lighean, deşi Cãlimanul era din clasa de pescadoare mari. I-am mulţumit bucuros colegului care mã trezise sã vãd minunãţia şi ofticat cã aveam mereu talentul de a gândi şi a analiza totul din jur, reuşind uneori cele mai proaste comparaţii. Navigasem spre apus, trecând peste douã fuse orare schimbate în carturile mele de la miezul nopţii pe care le transformasem în ora unu, micşorându-mi astfel douã din carturile de noapte. Abia intrasem în strâmtoarea Gibraltar când am fost nevoiţi sã întoarcem nava cu 180° pentru a trage în diblã cu nava Parâng. Am mers astfel mai bine de 8 ore înapoi spre ţarã, odatã cu Parângul ce era remorcat de nava frigorificã Polar3. Ajunsese o epavã. Singurul compartiment neatins de foc fusese sala maşinilor, în rest nu rãmâsese decât tabla trasã peste coastele strâmbate de cãldura incendiului. Tabla navei era inţesatã cu sute de gãuri de mitralierã şi zeci de gãuri de artilerie, şi dupã cum ziceau bãieţii rãmaşi la bord, fuseserã proiectile incendiare. Am urcat pe puntea lor cercetând curios cabinele de la puntea şefului mecanic cãreia îi dispãruse pereţii despãrţitori de melaminã distruşi de incendiul violent. Totul era ars şi negru, mirosind puternic a fum. Chiar prin locul cuşetei(pat) şefului mecanic trecuse un proiectil despre care marinarii îmi vorbeau atunci cã doar un noroc chior îl salvase de la moarte. Pe şeful mecanic, un tip ce respecta

Gibraltar

Gibraltar

militareşte programul sãu, ora începerii conflictului ar fi trebuit sã-l gãseascã în cuşeta aceea acum gãuritã de proiectil, la obişnuitul sãu program de somn, doar solicitarea prezenţei lui în sala maşinilor pentru o problemã banalã a fãcut sa ramanã în viaţã. Ordinul autoritãţilor comuniste de atunci fusese clar, însã de neînţeles: ca pe drumul spre ţarã sã sudeze şi sã astupe toate gãurile cãpãtate în acel atac. Ne-am despãrţit de Parâng reîntorcându-ne cu prova spre apus fiind anunţaţi oficial (pânã atunci circulase ca zvon), cã destinaţia noastrã se schimbase.  Parcã nu mai aveam acum chef de nici un Gibraltar. Se vedea de aproape stânca din partea europeanã, iar în depãrtare, prin mulţimea de nave, se zãrea şi malul african, însã eu unul îmi pierdusem entuziasmul, ştiind cã-mi trebuia mãcar un minim timp sã mã obişnuiesc cu noul gând…  Parângul fusese parte dintr-un contract ce prevedea un anumit numãr de nave(12-13) iar noi corespundeam cu pescadorul acum lipsã din toate punctele de vedere, pentru a putea sã-l înlocuim. Acum trebuia sã ne îndreptãm spre Nouadhibou, în zona de pescuit. Îmi doream desigur sã vãd şi Mauritania dar aş fi preferat ca asta sã se fi întâmplat dupã sezonul de congelat din Anglia, ce dura îndeobşte doar câteva luni. Nu mai fusesem în Mauritania niciodatã şi nici mãcar nu citisem despre ea, cunoscându-i doar localizarea ei pe hartã, capitala(Nouakchott) şi ceva despre resursele ei, adicã cam ceea ce ştie mai orice elev ce face geografia la şcoalã. În mintea mea, îmi închipuiam deja Nouadhiboul, ca pe o altã Luanda, numai cã aşezatã cumva în mijlocul celui mai mare pustiu şi devenisem deja curios sã cunosc şi acel capãt de lume.  Ştiam cã Mauritania era o ţarã musulmanã şi era pentru prima oarã când urma sã vizitez un stat magrebian. Urma sã vãd Sahara, de parcã era mare lucru de vãzut în afarã de dunele ei imense de nisip extrem de fin şi auriu sau cãmilele, caprele şi vitele acelea costelive, ori marea de arabi ce se ruga zi de zi profetului, lor. Intrerea în lumea arabã, se identificã cu intrarea în altã lume. Total diferitã, cu alte concepte şi obiceiuri, uneori sunt greu de înţeles sau de urmãrit în logica lor ciudatã şi nefireascã.  Oricum şi oricât aş fi încercat eu sã mã încurajez şi sã vãd pãrtile bune ale situaţiei, trebuia sã recunosc cã ratarea sezonului de congelat din Anglia era o pierdere.

Nu se mai zãrea coasta Africii de ceva timp, probabil cã ieşisem mult în larg, iar vizibilitatea perfectã cu orizontul foarte bine conturat, îmi dãdeau o nesperatã stare de bine. Stãteam aşezat pe vinciul de ancorã din prova navei, plictisit dar bine dispus, privind depãrtãrile cu speranţa cã voi fi primul care va zãri coastele insulelor Canare spre care ne îndreptam acum, o mica escalã înainte de Nouadhibou. 

Publicat în Vest Africa | 6 comentarii