19. INTAMPLARI CU CAMARAZI

(pe cont propriu)

De mic copil am visat sã pot închide toate frãmântãrile mãrii într-un vas mic şi neînsemnat, pentru a-i pãstra proaspãt şi nealterat zbuciumul pentru mai târziu, dar din libertatea închisã între pereţii ieftini ai vasului nu ar mai rãmâne decât o jalnicã şi tristã clipocealã, …ar fi ca şi când aş lua o singurã literã sau chiar o silabã întreagã dintr-un cuvânt profund şi plin de semnificaţii, cu iluzia copilãreascã cã voi reuşi sã-i pãstrez înţelesul neschimbat. Altfel oare, ce rege ar mai fi leul închis în cuşca de fier roasã adânc de ruginã sau spre ce libertate ar mai nãzui condorul zãvorât dupã zãbrelele tristei colivii? Marea e formatã din miliarde de astfel de vase mici de apã, o lume imensã, întinsã din zare în zare şi încã de mii de ori pe atât, de necuprins nici cu privirile şi nici cu închipuirile noastre, cãreia îi poţi privi unduirile şi sclipirile valurilor dar niciodatã tainicile-i adâncuri. Ea este întunecatã, misterioasã, învolburatã, gãlãgioasã, agitatã, periculoasã, înfricoşãtoare uneori, cu spume albe pe crestele-i înalte şi ameninţãtoare ale valurilor, imprevizibilã şi greu de ghicit, însã captivã între pereţii strâmţi ai vasului ar deveni doar o cantitate oarecare din cea mai banalã apã. Mi se pare cel puţin bizarã aceastã metamorfozã a ei. Mãreţia şi farmecul mãrii izvorãsc din adâncurile şi necuprinderile-i de neînchipuit, din sãlbãticia şi neobosita ei frãmântare şi uneori din poveştile trãite acolo departe, de oamenii mãrilor şi neaflate de nimeni. Atunci când reuşeşti sã-i înţelegi cu adevãrat dimensiunile gigantice, te trezesti dintr-o datã total debusolat şi copleşit de un sentiment straniu de rãtãcire, de o teamã plãcutã şi irealã, realizezi defapt cã îchipuirile noastre sãrãcãcioase nu ne-au putut folosi cu nimic pentru zugrãvirea însemnãtãţii şi mãreţiei întinderilor de ape. În copilãrie aveam credinţa cã existã lumi pentru fiecare neînţeles: o lume a gâzelor, una a pãsãrilor, alta a câinilor şi a pisicilor, alta a peştilor şi chiar una a poveştilor întâmplate şi neistorisite vreodatã sau ale viselor destrãmate şi risipite în zori de zi. Am ştiut mereu cã nimic nu poate fi ascuns definitiv şi cã întâmplãrile nevãzute şi neştiute de nimeni nu pot rãmâne taine de nepãtruns pentru totdeauna. Am avut mereu convingerea cã undeva existã o altã lume strãinã şi paralelã cu a noastrã în care toate tainele şi visele nemaitrãite de nimeni sunt pãstrate proaspete şi nealterate, neatinse, nedeformate, ca nişte volume de cãrţi frumos rânduite pe rafturi.

 Nu puteam sã îngãdui cu mintea mea necoaptã pentru nici o clipã, cã visele frumoase se pot destrãma şi pieri pentru totdeauna ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe mare ne puteam cãlãuzi citind stelele nopţilor ori soarele zilelor senine, ne puteam lãsa îndrumaţi de luminile farurilor ce strãjuiau din depãrtãri nopţile negre ca smoala, desenând linia ţãrmurilor ascunse ochilor, deschizând drumuri de ape marinarilor şi navelor lor. Ne puteam orienta dupã zborul pãsãrilor, dupã adierea vântului, lucruri banale la urma urmei pentru navigatorii îmblânzitori de naturã dar marea nu poate fi îmblânzitã şi nici mãcar strunitã. Trebuie s-o iubeşti aşa sãlbaticã, s-o înveţi şi s-o presimţi aşa cum un dresor îi simte şi-i cunoaşte fiarei captive fiecare urmãtor pas, dominând-o fãrã a o supune, anticipându-i doar din simţiri clipa când va ataca. Marea nu atacã niciodatã cu ghiare nemilose sau colţi ascuţiti ci doar cu o nestãvilitã şi o furibundã sãlbãticie. Prin atitudine trebuie s-o respecţi mai ales, evitând toate pericolele pe care ţi le scoate în cale şi la rându-i te va respecta. Pericolele trebuiesc întâmpinate cu maximã seriozitate, superficialitatea şi luarea în derâdere te pot costa cel mai adesea absolut totul. Marea nu râde şi nu iartã pe nimeni… acolo nu existã şmecheri sau şmecherii ieftine cu care sã-i pãcãleşti capriciile. Pe mare pânã şi ateii ajung sã creadã într-o putere divinã, în Dumnezeul tuturor oamenilor pe care în larg nu ştiu cum dar îl simţeam doar al nostru. Credinţa din larg era directã, fãrã  intermediari între El şi noi, acolo nu aveam nevoie de preoţi în veşminte scumpe cu fir de aur care sã ne mijloceascã rugile cãtre DUMNEZEU, acolo îl simţeam atât de aproape de noi încât era imposibil sã nu-İ simţim puterea binefãcãtoare! Exista în larg o credinţã purã şi primitivã în care nimeni nu cunoaştea rânduieli şi ritualuri sofisticate, acolo nimeni nu avea nevoie de un altar aurit la care sã se închine, casa lui Dumnezeu era pretutindeni iar noi ne rugam oriunde prin ea. Toţi aveau felul lor foarte personal de a o face, fãrã prosternare, fãrã fãţãrnicie, într-un mod barbar şi direct, cu sufletul larg deschis şi cu rugi fierbinţi înãlţate în momentele de rãstrişte şi slãbiciune, cu privirile risipite în depãrtãri. În biserici existã catapetesmele zugrãvite cu chipuri de sfinţi, în larg aveam doar bolta cerului şi iluzia orizontului de neatins. În marinãrie existau foarte multe superstiţii, poate mai multe decât pe uscat dar chiar dacã ele nu aveau nimic în comun cu credinţa, puteau mãcar acoperi nevoile de supranatural pentru multele miracole sau dezastre trãite acolo, departe de ochii lumii şi rãmase cel mai adesea fãrã nici o explicaţie multumiţoare1

Devenisem fãrã de ştire un observator al împrejurimilor, bãgând în seamã mai toate nimicurile pe care le analizam apoi în singurãtate ca un exerciţiu al minţii, o joacã la urma urmei prin care încercam doar sã le pãtrund adevãratul sens, adevãratul tâlc.  Îmi vin de multe ori în minte, ca şi acum, frânturi de amintiri clare fãrã final, lipsite de amãnunte, fãrã liantul care sã le ţinã legate laolaltã. Am uitat multe de atunci, atât de multe încât acum auzindu-le de la alţii, mi se par doar nişte vise vechi rãtãcite. Nu aveam timp pe atunci sã mi le notez undeva, fiind prea preocupat sã le trãiesc. Credeam cã toate întâmplãrile îmi vor rãmâne mereu la fel de proaspete în minte, dar ritmul în care se prãvaleau peste mine în adevãrate cascade, le fãceau sã fie greu de gestionat. Poate cã am obosit, poate am înbãtrânit, poate cã au fost prea multe întâmplãri ca sã mi le mai pot aminti pe toate, sau poate cã din fiecare motiv câte un pic m-au fãcut sã mi le amintesc cu greu şi de multe ori trunchiat. Un singur lucru îl mai ţin minte bine şi clar, cã am uitat aproape totul despre anii aceia, în schimb mi-au rãmas întipãrite trainic în minte sentimentele şi trãirile de atunci.

 Navele se nasc, trãiesc şi mor. Au viaţã, au zile de naştere, au nume, sunt botezate, sunt prezente în amintirile tuturor celor ce-şi deapãnã amintirile iar marinarii le evocã ca pe nişte fiinţe vii vorbind cu însufleţire şi respect ca despre nişte camarazi. N-am privit şi n-am gândit niciodatã despre ele ca despre nişte simple mormane de fiare. Oamenii îşi împart viaţa cu ele aşa cum şi-o împart cu familiile lor. Nu ştiu familiile lor de pe uscat ce pãreri aveau despre nave dar pentru marinari erau cu siguranţã doar celãlalt loc cãruia sã-i spunã „acasã”.2

 Avuse-se loc între timp mult aşteptatul schimb de echipaje la care mã amuzasem ca de atâtea multe alte ori jucându-mã cu imaginaţia şi puterea mea de a observa lucruri. Priveam la oamenii noi care vedeau probabil pentru prima oarã atâta enormitate de apã şi care se lãsau fãrã de ştire complet copleşiţi de imaginea imensitãţii de neînchipuit a oceanului. Aveau în ochi uluiala imposibil de ascuns a nepoţelei mele care în copilãrie credea cã elefãnţel înseamna doar bibeloul roz de porţelan de pe servanta bunicii iar când a vãzut pentru prima datã la circ un elefant adevãrat a rãmas sideratã şi cu aceeaşi expresie ca şi noii sosiţi acum pe navã ce priveau nedumiriţi încã, la spectacolul valurilor din Atlantic. Le puteai citi în priviri sau gesturi rãtãcirile şi toate temerile lor, aveau un disconfort ca atunci când realizezi cã eşti depãşit de situaţie, ca atunci când alergi mereu în urma tuturor evenimentelor, ca obligaţiile unui job cãruia nu-i poţi face faţã, ca pãlãria care-ţi este cu mult mai mare…  în ei defapt mã revedeam pe mine la primul voiaj şi mã întrebam râzând, oare cine s-o fi distrat atunci pe seama stângãciilor mele, tot aşa cum o fãceam eu acum???  Unii veneau, alţii plecau… nu se întâmpla nimic deosebit. Se schimbau nume, feţe, apucãturi, obiceiuri, dar nava era la fel şi aceeaşi. Oamenii vorbeau între ei, şi cei care se ştiau şi cei care nu se ştiau, încercând sã se cunoascã cât mai repede şi cât mai bine, îşi cãutau cunoştinţe comune, hoby-uri, era şi asta o modalitate inconştientã de marcare a teritoriului, de stabilire încã de la bun început a legãturilor pe care aveau sã se bazeze  relaţiile ulteriore dintre ei, defapt din toatã acea flecãrealã se clãdeau adevãrate ierarhii.

În prima noapte de dupã schimbul de echipaj oamenii sosiţi cãdeau degrabã rãpuşi de oboseala zilelor extenuante de drum printre strãini iar atingerea destinaţiei suna ca o demobilizare de la toatã atenţia necesarã.  Ajungeau la bordul navei întâlnind de cele mai multe ori aceleaşi feţe cunoscute lãsate cu doar douã luni în urmã în acelaşi loc, doar cã acum un pic mai obosiţi, mai bronzaţi, mai lãţoşi, mai sãlbãticiţi, mai aspri, care-şi drãmuiau rãbdarea cu dificultate pânã la urmatorul schimb când avea sã le vinã rândul la repatriere. Pachetele şi scrisorile pe care le primeau din ţarã erau adevãrate guri de oxigen care sã-i facã sã mai reziste încã un pic. Scrisorile se citeau şi rãsciteau atâta timp cât puteai ţine ochii deschişi, pânã la epuizare, pânã la memorarea involuntarã, adormind târziu în noapte cu ele mototolite în pumnii strânşi cu putere la piept. Erau cele mai palpabile lucruri primite de acasã, aşa ne amãgeam uneori fãcându-ne sã ne simţim teribil de aproape de ea. Reîntâlnirile acestea şi discuţiile despre ţarã la fel ca şi în prima zi, continuau deobicei câteva zile sau mai exact pânã se isprãvea toatã bãutura de pe navã, mutându-ne din cabinã în cabinã pe la cei proaspãt sosiţi, ascultând şi reascultând aceleaşi poveşti depre cei dragi.

Proaspeţii sosiţi încercau sã reintre în ritmul navei din mers, feţe obosite şi inexpresive, nepãsãtoare, inerte copleşite de amarul de timp al şederii pe navã sau îngrijoraţi de vreun lucru lãsat neterminat pe acasã. Deobicei ne adunam pe compartimente, familiarizându-ne cu problemele nou apãrute, la un pahar de cocârţ, evitând modul scorţos şi protocolar neagreat de nimeni. Marinarii erau în general oameni populari şi deschişi dar nu toţi cei ce cutreierau apele erau marinari, mai existau uneori şi încã or mai fi şi acum printre ei şi oportunişti care nu înţelegeau şi nu iubeau în nici un fel depãrtãrile înspumate. Pentru proaspeţii sosiţi dar mai ales pentru novicii care nu ştiau sã facã mai nimic pe vapor, era cumplit şi frustrant sã afle cã ei şi vieţile lor depindeau în totalitate de o armatã de oameni beţi care se trezeau a doua zi de dimineaţã doar pentru a se îmbãta la loc, şi asta repetându-se timp de câteva zile la rând. Dupã nici o sãptãmânã de pescuit, ne-am întors la nava colectoare sã descãrcãm sau sã luãm materiale, nu mai reţin exact. Oamenii noi din compartimentul nostru se gãseau pentru prima oara pe Cãliman şi încercau dupã firea fiecãruia sã se familiarizeze cu proaspeţii colegi.

Ne sosiserã doi ofiţeri mecanici, unul dintre ei cu o privire pãtrunzãtoare, sfredelitoare, tãioasã, ce reuşea sã vadã clar, mult mai multe lucruri decât ar fi putut oricine sã-i povesteascã, era un mai vechi absolvent de institut dar încã tânãr. Pãrea un tip OK, defapt era OK dar totodatã şi afarã din cale de ciudat. Cineva îl cunoscuse dinainte, fuseserã colegi, erau concitadini chiar, aveau deci multe cunoştinte comune şi ne creionase în descrierile lui un om sãrit din orice fel de tipare iar porecla care la început o crezusem nãscutã din numele unui celebru brend de electronice, nu era defapt decât diminutivul extrem de românesc şi pitoresc al adjectivului sonat. Se pãrea cã aveam puţine şanse sã-l surprindem cu ceva pe Sony, era prea versat şi cunoscãtor al vieţii din larg. Ţin minte odatã cã uşa comenzii maşini, o uşã metalicã grea, cu un antifonaj gros încorsetat în foi de tablã gãuritã mãrunt şi des, se stricase. Defapt doar broasca nu mai funcţiona la acea uşã grea care oricât de navalizatã ar fi fost, nu putea sã reziste la nesfârşit buşiturilor furioase şi violente când de tocul uşii, când de cutia transformatorului ce se afla imediat în spatele ei spre exterior. Ca nişte adevãraţi meseriaşi am demontat-o numaidecât bucãţele, studiindu-i meticulos toate arcurile şi pârghiile uzate sau rupte, gândindu-ne sã improvizãm cumva ceva în locul pieselor distruse. Chiar nu ne tãia capul ce aveam sã-i facem în lipsa altei broaşte uzate, pentru piese de schimb, preferând s-o lãsãm uitatã şi împrãştiatã pe un carton de sub ceasul din comanda maşinilor. Cred cã şi uitasem de ea sau poate cã nici nu mai voiam sã ne aducem aminte, când într-una dintre zilele care au urmat, la intrarea în cartul de amiazã, am gãsit uşa funcţionând însã în locul broaştei defecte nu fusese montat nimic. Am aflat mai apoi cã în noaptea aceea, Sony meşterise la strung tot felul de scripeţi şi contragreutãţi care la fiecare deschidere a uşii o fãceau sã revinã lin la loc în poziţia de închis şi sã rãmânã aşa. Mã uimea mereu inventivitatea lui, poate şi perspectiva total diferitã faţã de toţi ceilalţi, prin care privea toate lucrurile lumeşti şi obişnuite. Pentru orice problemã apãrutã, avea întotdeauna o alternativã total diferitã şi cel puţin nãstruşnicã faţã de noi ceilalţi. Mi se pãreau ideile lui extrem de interesante şi neobişnuite. Mergea în fiecare dimineaţã dupã cartul de noapte sub barca din tribord şi se  aşeza pe apãrãtoarea de tablã striatã şi foarte joasã ce proteja curenţii din şufã metalicã a gruiului bãrcii, pentru a-şi savura cafeaua.  Îşi întindea picioarele cu degetele rãşchirate întotdeauna dupã ce se descãlţa de papucii de plastic iar Lolita (o cãţelusã neagrã cu pãr scurt) se punea pe lins degetele picioarelor lui obosite şi pline de produse petroliere, invitând-o de fiecare datã cu îndemnul: „hai, curvo, treci pe sectoarele de curãţenie”. Tot el ne rãsfãţase altãdatã cu o gãleatã de îngheţatã a cãrei compoziţie, în lipsa unui mixer, o bãtuse la o bormaşinã staticã şi mare, cu un electrod îndoit şi strâns în mandrinã pe post de tel. Nu mai punem la socotealã cã dupã ce am pus-o la îngheţat fãrã sã ne fi gândit în prealabil cã în compartimentul ventilatoarelor curentul de aer avea puterea de a lua un om pe sus, împrãştiindu-ne mai toatã îngheţata pe pereţi, mulţumindu-ne în cele din urmã sã scrijelim cu lingurile pe pereţii gãleţii acoperiţi cu un strat generos de cremã… Deja cam tot ce venea din parte lui sau auzeam despre el, nu le mai consideram ciudãţenii ci normalitãţi: „…aaa… Sony a zis asta, sau aaa… Sony a fãcut asta?” astfel cã oricare lucru atribuit nouã celorlalţi catalogat drept ciudat, atunci când i se atribuia lui Sony devenea brusc perfect şi normal.  Nu era vreun nebun dezaxat şi nici prost, din contra, era o persoanã inteligentã şi doar modul diferit de a fi îl fãcea sã parã un ciudat, dificil de înţeles şi în a cãrei lume specialã era greu sã pãtrunzi pe deplin.

Al doile sosit avea un aspect plãpând şi firav ai cãrui ochi era evident cã-i folosea doar pentru visare, cãruia i-am spus de la bun început Sepia. Nu ştiu de unde şi cine îi spusese aşa pentru prima oarã dar noi aveam sentimentul cã i se potrivea perfect şi cã altul mai bun n-am fi putut sã scornim. Era doar un adolescent visãtor şi nematurizat şi ştiam sigur cã avea sã devinã ţinta tuturor miştourilor dacã avea sã nu se schimbe cumva. Era aproape strãin de viaţa de vapor, un novice care cunoştea la un nivel superficial viaţa din largul mãrii, faţã de Sony care era opusul lui, uns cu toate alifiile sau cum ne plãcea nouã sã zicem, foarte „curvit”.

Tin minte cã trecuse ceva timp de la sosirea lui şi el se încãpãţâna încã sã rãmânã acelaşi mofturos şi alintat ca la sosire, un fel de bãiatul mamei care se vedea vãduvit de protecţia ei şi care încã nu avea cordonul ombilical definitiv retezat, oftând pe ascuns adesea şi cu nãduf dupã ea. Probabil cã încã îşi mai sugea cu poftã şi râvnã policarul în timp ce se zvârcolea în cuşeta strâmtã de vapor sã adoarmã legãnat de valuri. Oamenii vedeau fapte şi ziceau vorbe, începând sã-l cam ia la ochi şi sã facã tot felul de glume şi afirmaţii care nu-l avantajau dar care pe el nu-l afectau grozav dupã câte puteam sã vãd. Tot timpul avea câte ceva de comentat despre ciorba noastrã de peşte de la ora douã noaptea, la care foloseam mereu douã rânduri de peşte, unul pentru gust (stavrid, macrou, ton, thai, pagel, sabie) pe care îl aruncam dupã fierbere, şi altul la final din cele mai alese soiuri pe care le aveam la îndemânã:lupinã, lin, laban, lufar, ştiucã de senegal, etc. Chiar şi la mujdeiul la fel de zilnic de la fiecare ciorbã avea mereu comentarii negative. Ciorba nu-i plãcea ca avea „biluţe” cum zicea el, adicã (m-am dumirit eu mai târziu), bulele de grãsime ce-i dãdeau dealtfel gustul şi calitate mâncãrii. Cox nu bea cu noi cã el bea doar bãuturi fine de parcã alea nu erau fãcute tot din alcool dublu rafinat şi încã alte câteva rahaturi în plus, nu se spãla cu sãpunada pe care ne-o aduceau polarele din ţarã cã mirosea a hoit, pãrul şi-l cizela cu tot felul de loţiuni ca o fatã mare, ceea ce ne fãcea sã ne simţim aiurea pe toţi ceilalţi. Trebuia fãcut musai ceva pentru a-l transforma într-un bãrbat şi asta de neîntârziat, pânã nu ajungea de poveste în toatã flota. Oricum ar fi fost, erau acum colegii noştri şi nu fãceam deosebirea între ei şi oamenii vechi ai navei, deveniserã cât se putea de ai nostri dar fiecare cu pitorescul sãu.

 Odatã, la una dintre navele colectoare dupã ce am fãcut rost de bãuturã, (noi şi toatã nava), ne-am combinat la un cocârţ cu electronistul şi electricienii în cabina celor din urmã de pe puntea careului marinari, stând cu uşa larg deschisã şi aruncând miştouri celor care aveau ghinionul sã treacã pe acolo. Printre ei s-a nimerit şi Sepia care încercase sã se strecoare cu un aer superior şi neobservat prin dreptul uşii deschise la maxim şi agãţate în carlig. L-am ademenit uşor sã ne treacã pragul şi sã se aşeze pe canapeaua de pe care se ridicase repede cineva pentru a-i oferi locul. Nu premeditasem nimic, pur si simplu cred cã ne trecuse prin cap tuturor acelaşi scenariu.  Electricienii, electronistul şi doi mecanici câţi ne aflam acolo, am tãbãrât iute pe el întinzându-l fãrã multã risipã de energie pe canapea, strâns ţinut de mâini şi picioare şi de pe unde mai apucaserãm fiecare sã-l ţinem, iar electronistul începu sã-i toarne dintr-o sticlã de whisky ca într-o pâlnie larg cãscatã, direct pe gât. A început sã horcãie şi sã se zbatã necontrolat reuşind cu greau sã-l ţinem imobilizat deşi o fãceam cu toate puterile noastre. Se înecase şi tuşea, nevoindu-ne sã-l întoarcem pe o parte şi sã-l lovim cu putere în spate, beţi-beţi dar ne duse-se mintea sã-l recuperãm iute pentru cã abia începusem educarea lui şi nu aveam de gând s-o lãsãm baltã aşa repede. Cu minţile îmbibate de alcool nu reuşeam sã-i înţelegem împotrivirea lui dea dreptul prosteascã şi fãrã nici o speranţã de izbândã. Degeaba încerca cu dispeare sã ne alarmeze cumva printre accesele lui de tuse,  nimeni nu mai avea urechi sã-l asculte şi nici rãbdare suficientã sã-l înţeleagã, aşa cã strigãtul lui de ajutor s-a pierdut repede printre râsetele noastre zgomotoase şi prosteşti. Eram dea dreptul supãraţi cu toţii cã împotrivirea lui ne zãdãrnicise atâta efort, când Ovidiu îl ciupi cu afecţiune pãrinteascã cu douã degete de obraji, zicându-i „puiuţule, rãutate micã, mai facem o încercare şi te voi ajuta sã nu mai verşi”, arãtându-ne prin semne cã avea sã-l ţinã de data aceasta strâns de nas. Cred cã renunţase sã se mai împotriveascã sau doar epuizarea îl fãcea sã nu mai schiţeze decât câteva semne slabe de împotrivire, imposibil de auzit cu muzica datã la refuz, prin mirosul puternic de alcool şi pâcla groasã de fum în toatã hãrmãlaia aia de nedescris. A doua zi ca şi acum ştiam,… reuşisem sã conştientizãm cã fãcuserãm o prostie imensã şi cã-l putusem omorâ dintr-o „glumã” idioatã dar mãcar reuşiserãm sã-l îmbãtãm cui, pentru cã oricum nu ţinea la bãuturã, şi cu urmãtoarele prilejuri începuse sã vinã de bunã voie la beţii şi chiar dacã nu reuşea sã ţinã pasul cu noi, îl consideram din punctul nostru de vedere un om salvat din ignoranţa în care lâncezise pânã atunci.

Caliman Nouadhibou Dupa cartul 0-4

Dupa cartul 0-4 in cabina mea

Un alt coleg, om vechi al navei, exagerat de vocal îşi exprimanse dorinţa sã meargã pe polar la un amic deşi abia se mai ţinea pe piciore. Era prea beat pentru asta şi foarte periculos, mai ales cã se întâmplase de mai multe ori în flota ca în situaţii similare oamenii ameţiţi de bãuturã sã cadã între nave şi mai rãu de atât, sã nu mai fie gãsiţi deloc, aşa ca skeperul a cerut expres sa fie încuiat în cabinã pentru propria lui siguranţã deşi acesta protesta vehement. Defapt eram niste oameni beţi şi conştienţi care ocroteam alţi oameni, colegi, tot beţi dar inconştienţi.  Noi îi ziceam Tenderete colegului ãsta şi marinarii din flota de pescuit ştiu de la ce venea asta deşi nu ştia nimeni de ce i se spunea aşa pentru cã el bea deobicei doar tãrie. Toatã noaptea dupã ce l-am încuiat şi-a aruncat în mare cam tot ce a încãput pe hublou, asta probabil în semn de protest, dar nu şi-a aruncat şi sticlele de bãuturã cu care fusese încuiat.  L-am descuiat abia dimineaţa când nu mai era afectat (probabil cã şi uitase), cã fuse-se încuiat toatã noaptea, cu toate  cã asta poate-i salvase poate chiar viaţa. Era la fel de proaspãt sau mai bine spus la fel de chefliu ca atunci când îl încuiasem. Se pãrea cã nu pierduse nici o secundã din noapte, bând atât cât putuse şi poate chiar mai mult de atât. Acum bucuros, acroşa pe oricine trecea prin dreptul uşii lui, pentru a le arãta grozãvia pe care şi-o perfecţionase singur în noapte. Pe mine mã abordase primul de pe culoar, înşfãcându-mã cu o forţã greu de bãnuit pentru a-mi arãta pe viu cum învãţase sã urinze în chiuveta cabinei lui cu „sula” în sus(cum zicea el). M-a umflat râsul când jetul înalt manevrat cu stângãcie, pentru cã abia se mai ţinea pe picioare, i-a ajuns pânã la periuţele de dinţi aflate într-un pahar frumos colorat de pe poliţa de sub oglindã. M-a vãzut râzând şi m-a privit brusc, atent şi grav drept în ochi, realizându-si poate gafa şi fãrã sã schimbe ceva, a început şi el sã rânjeascã prosteşte studiindu-şi mai apoi în oglindã degajat dar cu mare atenţie faţa buhãitã de bãuturã şi nerasa de ceva vreme, sugându-şi mai apoi nepãsãtor şi zgomotos un dinte, cu un colţ al gurii, în timp ce-şi scutura mâinile stropite mai devreme cu urinã.

Tot el ne povestea odatã cã în armatã, în loc sã pãzeascã în poligonul de tragere câteva grenade rãmase neexplodate pânã aveau sa vinã geniştii  aşa cum primise ordin, le-a împachetat frumos într-un ziar aşezându-le cu grijã în geanta mãştii de gaze, luând mai apoi o ocazie pânã în unitate. În unitate printre altele, ofiţerul de serviciu l-a întrebat dacã au fost distruse de geniştii sosiţi, iar el foarte firesc i-a rãspuns cã nu venise nimeni şi cã le adusese cu el în unitate scoţându-le în acelaşi timp cu gesturi expresive şi fireşti din geantã, aşa cum le împachetase mai devreme în ziarul acela mototolit. S-a creat imediat o panicã extremã pentru cei ce auziserã despre ce era vorba şi un haos de nedescris pentru cei care nu ştiau nimic dar auziserã urletele precipitate ale ofiţerului de gardã la vederea grenadelor fãrã inelele de siguranţã. Mi-am amintit cum la şase ani dupã ce şterpelisem din cartuşiera unchiului, agãţatã de un cui ruginit împreunã cu puşca lui de vânatoare la uşa de la intrare, cum l-am adus imediat acasã unde eram singur şi cum încercasem cu disperare sã-i înţep capsa cu tot felul de scule de-ale tatãlui dar neavând puterea necesarã l-am demontat şi montat doar, spre a vedea şi înţelege ce anume se gãsea înãuntru. Cum mã hotãrâsem sã-l bag în soba în care avea sã facã focul maicã-mea, pentru a gãti spre searã dupã munca câmpului  şi cum ieşind cu el pe stradã sã mã joc şi sã mã laud, cineva mai mare (cãruia dupã mulţi ani i-am mulţumit), m-a bãtut zdravãn luându-mi cartuşul. Am plâns mult atunci, probabil cã de ciudã mai ales, fãrã sã pot spune cuiva ceva. Îmi mai amintesc şi cum m-am ofticat enorm mai târziu, seara, când mi-am vãzut tatãl gãurind ceva cu ciocanul şi cu un cui; …am rãmas mut…   … cum mama mãsii de trabã mie nu-mi trecuse prin cap sã fi fãcut la fel cu capsa aceea şi mã chinuisem  ca prostu’ sã-l înţep doar cu puterea mâinilor mele firave de copil şi o neînsemnatã şi obscurã sulã de cizmar… Pentru o zi, soarta mea, a mamei mele şi poate a întregii familii se gãsise în mâinile mele fãrã ca ei sã fi bãnuit mãcar, iar bãiatul din vecini care mã bãtuse şi-mi luase cartuşul fusese salvatorul familiei mele dar atunci nu ştiam asta şi-l uram teribil. Scãpasem cu bine din acea cumpãnã, la fel şi colegul meu Tenderete şi acum eram amândoi colegi pe aceeaşi navã. Dacã astfel de întâmplãri ar fi fost rare, probabil cã nu aveam cum sã ne fi nimerit amândoi sã navigãm împreunã, ar fi fost cel mai improbabil lucru sã se întâmple, deci cred cã mai toţi marinarii au poveşti asemãnãtoare pentru cel puţin odatã-n viaţã.

Cred cã mai toţi navigatorii sunt defapt nişte fiinţe tare ciudate, care reuşesc în primul rând sã traiascã acolo unde puţini ar reuşi sau şi-ar dori s-o facã, privaţi de orice confort de pe uscat. Cei care n-au navigat niciodatã vor crede cu siguranţã cã exagerez acum, gândindu-se doar la porturile în care intram şi pe care noi le priveam ca pe nişte trofee câstigate în nişte lupte doar de noi ştiute, despre care mai toţi marinarii povestesc tot felul de întâmplãri. Puţini, defapt extrem de puţini ştiu cã în larg eşti într-un pericol permanant, fie noapte, fie zi, pe furtunã sau pe timp frumos.  Practic tot timpul eşti pe un teren cu nisipuri mişcãtoare, acolo nu este nici poliţie, nici SMURD, nici ambulanţã şi nici vre-un colţ dosnic la paravanul cãruia sã te adãposteşti de tot felul de grozãvii iscate de natura dezlãnţuitã sau de vreo greşealã umanã. Eşti cumva la marginea civilizaţiei, pe un teritoriu ostil şi nesigur, care se supune legislaţiei unei ţãri din celãlalt capãt de lume, imposibil de controlat sau verificat. Acolo eşti cu adevarat pe cont propriu! 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized, Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la 19. INTAMPLARI CU CAMARAZI

  1. fosile zice:

    Hei,Popas!
    Nu mai poposeşti pe alte meleaguri sau pe mări înspumate?
    Sau poate pe mări calme pînă la plictiseală sau…
    Hai, mai povesteşte-ne despre ceea ce noi, marea majoritate ,nici măcar nu putem visa. Despre viaţa de navigator sau marinar sau cum vi se spune.

    • Multumesc de intrebare! Dac-as avea suficient timp as sta sa povestesc, am o gramada de intamplari carora de multe ori le incurc cronologia. Cand vreau sa povestesc ceva de pe mare, amintirile imi vin valma, sunt napadit de toate deodata si ma hotarasc cu greu sa aleg. Acum sufar de putinul timp ramas, peste o luna voi fi si mai aglomerat, pana tarziu in toamna, si doar iarna o am lejera dar pentru ca vorbele din comentariul dumneavoastra m-au uns pe suflet (adica am fost foarte surprins ca cineva chiar mai asteapta ceva din toata nebunia aceea de pe mari), promit ca foarte curand voi posta un articol. Tot asa, inca nu m-am hotarat daca sa continui de unde am ramas sau sa incep cu cele mai recente (relativ recente, cam 18 ani), din marea Arabiei. Multumesc inca odata pentru interes, o seara placuta si sanatate multa!

      • fosile zice:

        Cronologia nu este importantă .Lasă-le să curgă cum vin și sigur nu se pierde nimic din amintire și din emoție.
        O sugestie.Scrie amintirea în world și împarte-o în mai multe părți pentru care nu-ți mai trebuie atît de mult timp să le publici din cînd în cînd.
        E păcat să se piardă atîtea amintiri și întîmplări deosebite, interesante și mai ales necunoscute marii majorități.
        Si poate, cu ocazia asta le strîngi într-un volum,nu?

  2. QCD zice:

    Domnule iti marturisesc ca blogul tau este placerea mea vinovata din noptile tarzii. De la ora 1 incolo daca mai pot sta treaz citesc de pe blogul tau. E grozav, si in acelasi timp cumva trist stiind ca lumea despre pe care o insufletesti atat de frumos este de mult apusa. Astazi batranii lupi de mare sunt imprastiati care incotro, printre ei si nasul meu, care inca naviga, si pe care-l urmaresc pe marinetraffic atunci cand e in zona acoperita. Salutari din Nord, dintr-o alta Alba (gaelic).

    • Multumesc pentru vorbele frumoase!. Dupa ora 12 a noptii cand lecturati dumneavoastra intamplarile, era cartul pe care l-am facut toti anii in flota de pescuit si probabil ca astfel se intra mai usor in atmosfera de acolo si de atunci, Cele mai calde si sincere urari de bine!

  3. doar verde zice:

    Voi face si eu o marturisire : sunt impresionată! Transmiteți mult prin cuvinte!
    P.S. Uneori, și pe uscat ne gasim tot „pe cont propriu”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s