REPATRIEREA: ( Impresii de voiaj)

Amintirile despre felul în care mi-am trăit o parte a tinereții îmi dau fiori. Fusesem nevoit sã reînvãţ lucruri de viaţã pe care credeam cã le ştiam, am fost pus în postura de a mã adapta unor situaşii noi, la care nu mã gândisem vreodatã sau despre care îmi imaginasem cã sunt imposibile, a trebuit sã învãţ sã mã adaptez repede la acele noi ipostaze, încercând sã menţin mãcar un fragil şi instabil echilibru între siguranţã, pericol şi provizorat, însã fãrã a reuşi vreodatã sã aflu de unde începe şi se terminã fiecare. Despre viaţa de la bordul navei am fost obligat sã învãţ nu din sfaturi ci din propriile-mi greşeli sau experienţe iar în primele voiaje am tot trãit din plin astfel de momente. Faptul cã timpul este mãsura care ne marcheaza cel mai puternic şi iremediabil pe toţi, transformându-ne în întregime şi independent de tot ceea ce ne dorim, ne face sã  devenim mai circumspecţi, mai chibzuiţi, mai înţelepţi, mai învãţaţi, mai rãbdãtori, mai cumpãtaţi şi chiar mai curviţi în gândire şi comportament. Nu ne mai lãsãm amãgiţi atât de uşor mânaţi de naivitatea tinereţii şi nici nu ne mai aruncãm nechibzuit spre necunoscut, de aceastã datã analizãm mai mult şi acţionãm mai puţin, cântãrim mai repede şi mai bine situaţiile şi nu mai riscãm nimic prosteşte sau gratuit. Am trăit într-o lume dementă și periculoasă cu o nesăbuință și o inconștiență greu de înţeles în care acum, cu mintea de acum nu aș mai avea curajul, temeritatea pe alocuri nebunia s-o mai repet. De multe ori când mă gândesc la toate acestea mi se pune un imens nod în gât, retrăind cu groază toate grozăviile tinereţii. Nu știu cum, cât sau în ce fel am gândit astfel de situații la vremea lor sau dacã mãcar am făcuto vreodată (deşi aş fi bucuros sã pot zice cã da), probabil cã asta ar putea explica oarecum de ce nu am simțit niciodată frica sau mãcar un dram de teamã, pentru cã tinereţea te face sã pierzi contactul cu realitatea. Habar nu am tinereţea asta în afarã de multã adrenalinã ce mai are, dar te face în mod sigur sã crezi cu adevãrat cã eşti buricul pãmântului şi cã puterea de a rãsturna întreaga lume îţi stã oricând la degetul mic şi cã tu personal nu poţi fi afectat de nici o consecinţã a nimic din ceea ce faci. Fãcusem peste doi ani de armatã la marina ambarcatã care pesemne cã nu mã matuzizaserã suficient încât sã-mi pot da singur seama cã micul trafic al nostru al marinarilor în care schimbam diverse produse româneşti/ciorapii fluaşaţi pe cafea boabe sau bani locali, alergând pe strãzile pline cu soldaţi înarmaţi pânã-n dinţi, unde se purtau adevãrate lupte de stradã era unul dintre acele pericole. Pe mine nu mã interesau rãzboaiele lor, eu mã consideram spectatorul unui film şi nicidecum unul dintre protagonoştii acestuia. Nu aveam întrebãri pentru cã nici nu mã interesau în vre-un fel bãtãliile lor. Deobicei aflarea unui rãspuns naşte noi întrebãri iar eu nu eram dispus sã-mi bat capul. …ce eroare!

Te trezești uneori cu niște frãmântãri și neliniști care nu sunt ale tale, cãrora nici mãcar nu le poţi cunoaște originile, ce își au obârșiile ȋn subconștient, probabil din esenţa discuţiilor cu colegii de navã pe care le-ai uitat deja.

Sunt ca o melodie proastã ce te sâcâie de câteva zile şi de care nu mai poţi scãpa, ce-ţi lãlãie acolo ȋn minte fãrã ȋncetare indiferent de ce-ai face ca s-o uiţi. Nu știi de unde vine, de ce te exaspereazã atât și nici mãcar nu știi când îţi va trece.

Așa cã te chinuie uneori câte o astfel de ȋntrebare pe care nu ţi-a adresat-o nimeni în definitiv, dar de al cãrui lãmuriri ai mare nevoie pentru liniștea ta. Te agaseazã cu stãruinţa ei de sãptãmâni, luni sau chiar ani de zile clipã de clipã, te macinã și te erodeazã demolându-te bucãţicã cu bucãţicã din interior, fãcându-te sã-i trãiești fiecare posibil rãspuns din sutele pe care i le-ai gãsit deja, sã le ȋnţelegi și sã le trãiești pe rând, de parcã toate ar fi adevãrate. Mã pregãteam de cãlãtoria spre ţarã și spre deosebire de primele repatrieri, acum știam precis cã la sosire nimic din ce lãsasem nu avea sã mai fie la fel. Primele dãţi crezusem stupid cã lumea lãsatã de mine în urmã cu șase luni aveam s-o regãsesc neschimbatã și de fiecare datã mã înșelam. Lumea merge nestingheritã  înainte chiar și în lipsa noastrã și niciodatã  nu se opreşte în loc pentru nimeni și pentru nimic! Totul evolueazã, totul se schimbã și se adapteazã, totul se mișcã uluitor de repede și nici nu-ţi dai seama când tumultul înfricoșãtor al valurilor îţi devine pe nesimţite  indiferent, neimpresionant, insignifiant, percepându-l de acuma ca pe un banal clipocit de apã iar cel mai trist este cã şi oamenii se schimbã, uneori atât de mult încât devenim de nerecunoscut, practic nişte strãini. Existã unele lucruri care nu se vindecã niciodatã dar te poţi învãţa sã trãiești cu ele devenindu-ţi dupã un timp indiferente, numind asta deja și firesc: „adaptare, obișnuinţã iar într-un final rutinã”. Fiecare om își creeazã o lume proprie, cu regulile și legile ei și fiecare om interacţioneazã cu lumea celui de alãturi și dacã existã oameni care nu pot visa, adicã inadaptabili și deci incapabili sã-și clãdeascã acea lume proprie a lor, le va fi aproape imposibil sã trãiascã printre toate aceste strãine lumi ale celorlalţi. Pentru a rezista acolo nu trebuia sã ai nici un fel de suspiciuni despre nimic pentru cã ceea ce azi ni s-ar pãrea doar niște neînsemnate fire de nisip, în timp vor deveni adevãrate pietre de moarã foarte greu de îndurat si imposibil de ignorat. Ține de constituţie și spirit, de cum te motivezi sau cum reușești sã ignori tot ceea ce pentru alţii ar fi un motiv capital pentru abdicare. Unele lucruri sunt identice cu cele de la uscat dar trãite altfel, iar acest altfel nu înseamnã mai bine sau mai rãu și nici mai corect sau incorect, ci pur si  simplu diferit, în alt mod, ce-ţi creezã însã sentimente similare. Izolarea de lumea în care ai crescut şi ai trãit, îţi amplificã temerile iar orice zvon, gând sau doar vis despre aceastã lume, ţi se va înfãţişa drept o ameninţare greu de digerat iar pentru asta, gândirea trebuie sã-ţi fie mereu în echilibru sã nu alunece pe nici o pantã a rãtãcirii, sã ştii sã faci diferenţa între realitate şi nãzãririle aiuristice. Pentru a medita, nu-ţi trebuie nimic special, doar timp, voinţã și o oarecare înclinaţie. Îţi mai trebuie apoi o idee, un gând, un cuvânt sau o singurã frânturã din toate acestea în jurul cãreia sã-ţi poţi împleti urzeala cugetãrilor și frãmântãrilor. Poţi fi și bãut (asta nu are vre-o importanţã crucialã), cu condiţia de a avea o memorie excelentã pentru a nu uita nimic  şi oricum în gândire nu te va controla nimeni cu alcooltestul şi nici nu ţi se va da extemporal, la urma urmei totul nu este decât o modalitate de a scãpa de stresul acumulat şi de a-ţi rãspunde cât mai multor neliniști.  Viaţa adevãratã nu presupune doar a trage aer în piept pentru ca apoi sã-l expiri cu putere într-un mod ritmic și repetat, viaţa este cu mult mai complicatã și cel mai adesea de neînţeles.

 Descãrcasem peștele la unul dintre polare iar acum urma sã mergem la andocare în Astican (Las Palmas), unde aveam sã facem și schimbul de echipaje. Avusesem un voiaj greu fãrã doar şi poate şi în afara tuturor vitregiilor întâmpinate la bord, avusesem parte şi de o crizã teribilã de apendicitã care pentru câteva zile mã ţintuise la cabinã, pentru cã-mi înţepenise piciorul drept, în timp ce durerile de abdoment se permanetizaserã.  E drept cã skipperul mã înştiinţase sã-l anunţ cu mãcar douã zile înainte dacã aveam sã nu mai rezist, pentru a merge în portul gazdã, probabil cã nici nu mai eram în apele Mauritaniei dacã atât ar fi durat drumul pânã-n port. Se obişnuia sã se pescuiascã aproape de gurile Senegalului, poate cã aceasta era explicaţia dar eu de unde sã fi ghicit cât mai aveam sã rezist fãrã medic? Însã privind în urmã retrospectiv, despre care voiaj de pânã atunci aș fi putut spune convins cã fusese ușor? În mai toate voiajele apãruserã la un moment dat situaţii limitã, accidente, incendii în sala mașinilor, blackout, decizii capitale luate sub presiunea timpului care puteau afecta nu doar integritatea unui om sau compartiment ci ţineau de cele mai multe ori de siguranţa navei și al echipajului. Am avut parte ca mai toţi cei ce au navigat pe atunci de episoade în care am plutit în voia valurilor, în derivã, fãrã guvernare peste ape mult prea adânci pentru fixarea ancorei, lipsiţi de orice adãpost, cam acestea erau uneori condiţiile în care lucram pentru a repune tehnica navei în funcţiune, fãrã sã ne fi gândit nici mãcar o singurã clipã la siguranţa personalã. Încercam mereu sã fim mai buni decât ultima datã, sã lucrãm cu toatã priceperea şi sã tragem de noi pânã la nişte limite imposibile şi nebãnuite. In majoritatea cazurilor nu aveam piese de schimb, recondiţionam şi re-re condiţionam cum ne pricepeam, improvizam, cârpeam, legam, inventam de se cruceau şi ruşii şi nemţii când aveau ocazia sã vadã toate isprãvile noastre care ne rezolvau multe situaţii. Pentru mulţi dintre oamenii de la uscat, condiţiile ar fi fost de neconceput pentru cã împrejurãrile ne obligau de cele mai multe ori sã muncim ore întregi într-un aer irespirabil pe care îl simţeam pârjolindu-ne plãmânii pe interior cu fierbinţeala lui, în timp ce transpiraţia curgea de pe noi fãrã exagerare ca apa de la duş iar sutele de litri de apã cãlie care se prãvãlea peste noi când interveneam contratimp în instalaţia de apã de mare (cu motoarele in functionare), o consideram o binefacere. Nici nu ne mai interesa cã acea mare cantitate de apã se prãvãlea scurgându-se în voia ei pânã în santinã, şiroind peste cabluri sub tensiune, motoare electrice sau generatoare de curent pe care la acea vreme le consideram nişte pericole minore. Dacã aş fi pariat vreodatã în viaţã despre limitele mele aş fi pierdut, situaţiile limitã şi disperate pot şi reuşesc sã stoarcã din fiecare om, resurse nebãnuite, neştiute şi negândite de nimeni pentru care apoi, privind spre trecut ne cutremurãm… cumva astfel de momente ne pot convinge cã miracolele nu sunt doar un mit şi cã ele sãlãşuesc în fiecare om! Ne-am silit mereu sã facem treabã bunã, ce și cât anume am reușit habar nu am și nu am încercat contabilizarea faptelor în statistici, trãiam în schimb cu o mulţumire de sine greu de descris, aceea în care chiar dacã nu primeam mulţumiri de nicaieri, noi ştiam cã ne fãcusem treaba cu prisosinţã şi cã ne puteam culca liniştiţi. Unii neștiitori m-ar putea acuza de exagerare dar cei ce au fost acolo știu cã nu am exagerat cu nimic. Acceptam toate acele pericole şi greutaţi cu fel de fel de neajunsuri și ne consideram norocoși pentru asta, pentru cã în nesãbuinţa şi nebunia tinereţii cei mai mulţi dintre noi iubeam cu adevãrat ceea ce fãceam și nu în ultimul rând, pentru cã iubeam necondiţionat marea.

  Singurãtate, deznãdejde, dor de cei dragi, speranţe, nopţi şi zile nedormite, muncã uneori peste puterile omeneşti ca intensitate şi timp, speranţe, vise, planuri, beţii, bucurii, deziluzii, tristeţi, furii, supãrãri, poftã de viaţã, cam asta se trãieşte pe mare. Adicã nimic deosebit faţã de cei de pe uscat, diferenţa ar fi dozele din fiecare sentiment încercat care diferã de la om la om şi faptul cã în larg trebuie sã le trãieşti în singurãtate, neştiut de nimeni… adicã nimeni din viaţa ta care sã conteze. Este grea singurãtatea în general şi şi mai grea este singuirãtatea trãitã printre oameni.

Nu este vorba de singurãtatea de sihastru ci de cea trãitã zi de zi încorsetat între prea mulţi oameni cu care eşti obligat de împrejurãri sã trãieşti  laolaltã. Dupã o vreme de trai într-un grup izolat, colegii îţi devin neinteresanţi, uneori plictisitori şi enervanţi, cu aceleaşi glume şi bancuri rãsuflate, cu tabieturi riguroase şi meticuloase, lesne de anticipat, cu stereotipuri greu de îndurat, însã eram conştient cã şi eu la rândul meu eram aidoma pentru ei. În marş nu ai prea multe de fãcut, decât rutina zilnicã, spãlat filtre, suflat turbine, tras santina, separat combustibilul, verificat agregate, asieta navei, în rest era ceea ce numeam noi „viaţã de navromist” (referindu-ne la navigatorii de pe navele de la Navrom de transport marfã), adicã ţigãri, cafea şi mult „cingo”(vorbãrie multã). Pentru cã regimul motorului principal rãmânea constant în marş, nici la reglajele temperaturii motoarelor nu se mai umbla decât atunci când apa mãrii îşi schimba temperatura şi asta se întâmpla rar şi treptat. Atât de rar şi atât de treptat încât vigilenţa ne amorţea, noroc cu sistemul de avertizare care ne lumina cu un led intermitent şi roşu pe sinoptic şi cu o alarmã acusticã stridentã, toate ieşirile din parametri.

  Aveau sa urmeze cam douã zile de marș în care doar compartimentul maşini și timoneria trebuia sã asigure permanenţa carturilor de mare, așa cã mai tot echipajul și-a pus la bãtaie rezervele de bãuturã, încingându-se în mai toate cabinele ceea ce noi numeam chindii, petreceri, bairamuri dar ele erau defapt nişte beţii în toatã regula, cu muzicã de toate felurile şi multã gãlãgie.

Noi mecanicii ne-am început cheful în cabina mea, aflatã cu o punte mai jos faţã de careul marinarilor, fiind totodatã și cea mai mare dintre toate cabinele mecanicilor, în care blatul mesei fusese special modificat în reparaţiile din ţarã pentru a i se mãri suprafaţa, de la peretele chesonului pânã în spatele cuşetelor. Cabina era cu o punte mai jos şi deci mai discretã decât a electricienilor, aveam şi telefon 56 în cazul în care am fi fost cãutaţi de obicei pentru lansarea motorului principal şi ne simţeam mai în largul nostru iar amplasarea ei era una strategicã atâta vreme cât pe acolo erau nevoiţi sã treacã toţi cei care doreau sã intre sau sã iasã din compartimentul motoarelor fãrã a ieşi pe puntea exterioarã.

  De obicei aşa ceva se începea cu un nevinovat „hai sã bem şi noi una micã” la cabinã, aşa… de poftã de mâncare. Mai toţi oamenii care treceau pe acolo se opreau mãcar în uşã şi asta nu însemna chiar un numãr mic. Unii rãmâneau, alţii care aveau treburi de rezolvat doar aruncau vorbe hâtre sã ne tachineze. Întindeam blatul mesei împingând toate sticlele pline spre partea ei fixã lipitã de cei doi pereţi ţepeni, pentru a le proteja mai bine de ruliul navei. Pe blatul fix ţineam tot timpul un strat gros de hârtie pergament pe post de faţã de masã luând de câte ori era nevoie ultima coalã folositã, pe care o aruncam în mare pe hubloul cabinei. Acele hârtii de pergament ţineau loc şi de alarmã, pentru cã foşneau la fiecare vizitã a şobolanilor, atraşi de hrana de noapte pe care ospãtarul ne-o lãsa searã de searã pe un colţ de masã. Nu odatã mi-am gãsit fructele sau jumãtatea de pâine târâte pânã pe canapea spre calorifer unde fodra era un pic deplasatã de la o loviturã mai serioasã primitã probabil la una dintre desele acostãri în mare deschisã. Erau nişte şobolani de toatã frumuseţea cum rar mi-a fost dat sã vãd, mai mult ca sigur cã pielea unuia era sufucientã pentru un pantof chiar şi de mãrimea 45. Pisicile obişnuite nu cred cã le-ar fi fãcut faţã. Oricum, dintre multele pisici cu care plecase nava din ţarã doar un motan supravieruise pe mare, restul din câte am auzit au dispãrut mâncate bãnuiesc de şobolani. Noi îl botezasem Coiţã şi îi plãcea tare mult compania noastrã pentru cã de câte ori lãsam uşa deschisã, rareori trecea fãrã sã ne intre în cabinã şi sã se tolãneascã pe canapea lângã calorifer, idiferent de câţi oameni erau în cabinã. Nopţile ca un metronom, la ora 2.00 fix se înfiinţa în comanda maşini pe cãi doar de el cunoscute, ieşind din pardoseala comenzii tixitã cu cabluri sub tensiune, pe lângã stâlpul pe care era fixat telefonul cu manivelã care fãcea legatura cu camera cârmei. Ştia el cã la acea orã din noapte, ciorba de peşte era gata în fiecare dimineaţã şi cã avea mereu porţia lui consistentã de peşte fiert. Ţin minte cã la puţin timp dupã plecarea din ţarã, dupã ce Coiţã rãmãsese singura felinã de pe navã,  am luat o ţeavã de cupru din cele folosite la manometrele de pe instalaţiile sub presiune, din care i-am confectionat o zgardã motanului pentru a-l proteja de nu ştiu ce curenţi galvanici care cicã ar fi înebunit toate mâţele pe mare, (eu personal cred cã era o mare prostie). Motanul, timp de vreo jumãtate de orã a sãrit de pe un perete pe altul sau chiar pe tavanul comenzii, care erau cãptuşiţi cu plasã metalicã de parcã era posedat. Totuşi ne prefera compania chiar dacã de multe ori noi mecanicii ne mai ştergeam mâinile de blana lui preponderent albã, necãjindu-se mult timp sã şi-o aranjeze la loc.

  Mai aveam la bord un caţelus mic cãruia nu-i mai cunosc istoria şi care ar fi trebuit sã-i înlocuiascã pe câinii cu care ne întorsesem în ţarã din Atalnticul de sud, Calu şi Primaru. La început era nedespãrţit de nostrom sau pescari fiind aşa de mic încât nu reuşea sã urce sau sã coboare singur treptele scãrilor dintre punţi, cãlãtorind doar ocazional pe vapor cãrat în braţe de aceştia şi mai ştiu cã poposise de câteva ori şi prin cabina noastrã, fãcându-şi de lucru pe masã, printre pahare şi farfurii sau capete adormite. La astfel de beţii fumul era atât de gros cã abia zãreai hubloul cabinei dacã te aflai în uşa ei, adicã la maxim 3-4 metri distanţã. Cu vreo sãptãmânã înainte de a ajunge la polar pentru descãrcare, nea Gicã coi (nostromul) îi fãcuse baie cãţelului Bubu şi ajunsese de un alb ce te orbea în bãtaia soarelui de la ecuator dar nu a rãmas mult aşa. Bubu umbla toatã ziua brambura pe punte sau prelucrare, colindând nestingherit prin toate ungherele navei şi într-o zi bãieţii de la ambalare care pentru marfa trimisã în România imprimau cu tuş un text mare cât o etichetã „CÃLIMAN, stavrid 20 Kg”, i-au umplut blana cu aceastã ştampilã de nu aveai loc sã pui un deget care sã nu fie imprimat. Am râs cu toţii, inclusiv skeeperul, doar nea Gicã coi nu a gustat gluma deloc.

  Cred ca lucrurile se întâmpla de obicei fără nici o noimã, lipsite de orice logică, indiferent dacă ai avut grijã sã nu poţi fi atins de rãzbunarea nici unei superstiţii verificate şi rãsverificate din fragedã pruncie pânã în prezent. Dacã un lucru e sã se întâmple se va întâmpla oricum, neţinând în nici un fel cont de dorinţele sau speranţele noastre. Deobicei şi lucrurile bune şi cele mai puțin bune se vor întâmpla fix şi exact atunci când te vei aștepta cel mai puțin. Mai cred cã din acest punct de vedere, adică al hazardului care așează evenimentele din viețile noastre, cel mai exact ghid pe care ne putem baza fãrã greş sunt legile lui Murphy. Iar în cazul de față ar fi fost valabilă legea care ne avertiza că „Dacă ceva rău se poate întâmpla, atunci se va întâmpla cu siguranță „. Eram fiecare cart cu agregatele lui, adică dacă la orice orã din zi sau din noapte se defecta un agregat de care rãspundeai, trebuia sa mergi sã-l repui în funcţiune, indiferent de cât ar fi durat lucrarea, de la câteva ore pânã la câteva zeci de ore sau chiar mai mult. Nu puteai merge să te culci până nu porneai acel agregat şi dacã un motor de barcă, un motor auxiliar sau chiar unele pompe care bay-pasau pe circuitele de rezervă se puteau amâna câteva ore, când era vorba de “Gavrilă” (motorul principal), cârma, linia axială, generatorul de apă tehnică și oricare altã instalație ce ținea de siguranța navei nu puteau fi amânate niciodată.

  Experiența ne învățase simptomele după care sã ne ghidam fără mari abateri, unde, cum şi mai ales ce aveam de făcut. Taman când credeam că nimerisem marșul ăla norocos, adică fără probleme, am fost sunați şi anuntaţi cã presiunea de apă dulce de răcire a lui Gavrilă a început să joace ușor. Am înțeles toți mecanicii cã tocmai ni se terminase norocul iar nouã celor din cartul 0-4 cã aveam în faţã o noapte lunga şi albã, pentru cã o oglindă a principalului era fisuratã. Toate sunt legate între ele, se influențează una pe alta în instalație. Din aceastã pricinã temperatura din circuitul închis de rãcire nu mai putea fi ținută fix la 70-71⁰C necesară la ieșirea din motor, pentru fierberea în vid care avea loc în distilator şi a început şi aceasta sã varieze între nişte limite mari. Acum eram în marș dar în pescuit fără distilator nu am fi putut rãci motorul, fiind defapt cel mai mare schimbator de cãldurã din instalație. Puteam deocamdată să amânăm o perioadă destul de improbabilă de timp de la cel necesar de a ne bea cafelele şi a ne termina în liniște toate înjurãturile prilejuite de această veste, până la câteva ore dar aceastã amânare nu ne avantaja cu nimic. Trăgeam la urma urmei tot de timpul nostru. Nici mãcar nu aveam oglindã de rezervă, ultima fusese schimbată la pescuit şi alta nu primisem. Între timp a trebuit să oprim distilatorul care din cauza inconstanţei parametrilor de intrare nu-și mai avea rostul pentru că nici apă nu mai producea. Am deschis ambele rãcitoare clasice de apă și am rugat timoneria să bage la blană motorul principal în speranța că fisura se va mări pentru a putea fi reperată mai ușor după demontare. Șeful de atelier ne promisese că avea sã sudeze oglinda pentru că o mai făcuse şi în alte rânduri. Era vorba de o improvizație care speram să ne poată duce până-n port, pentru că fonta chiar nu se poate suda în condițiile obișnuite în care se sudează orice fier.  Nu mai țin minte din ce rațiuni am amânat schimbarea oglinzii pentru a doua zi dimineaţa dar îmi amintesc că aproape de prânz când credeam noi că timpul trecuse prea repede în timp ce bãteam pasul pe loc cu chiuloasa, a început sã sune o alarmã iar acum când în sala mașinilor nu mergea decât un auxiliar deci relativ liniște, ne zbârnâiau urechile cu ţârâitul ei strident. Nu a numărat nici un mecanic câte linii sau puncte fuseseră și niciodată nu ne interesa asta dar după cam 10-15 minute a venit un marinar sã ne spună ca skeeperul ne așteaptă în careul marinarilor pentru că fusese alarmã de abandon şi cã nici un mecanic nu ieşise pe punte. Marinarul respectiv a rupt-o la fugă într-un cor de înjurături după ce fiecare am pus mâna pe câte un fier din apropiere pentru a arunca după el.  A revenit cu o nouã încercare, plecând la fel ca și prima oară iar apoi a venit treiul punte sã ne cheme în careu. Am urcat aşa plini de vaselinã, calamină și motorină bodogãnind fiecare în legea noastră tot felul de înjurături către skeeper iar când am ajuns în careul plin cu tot echipajul, acesta a zis arătând spre noi: ” aceștia sunt niște oameni morți, pentru cã abandonul navei a fost acum un sfert orã. Acum sunt mâncare pentru pești.” A început tot echipajul sa râdă și să facă mișto de noi. Bineînţeles cã s-a iscat o întreagã disputã între mecanici şi puntişti, unii cã nu ştiau cum sã termine mai repede iar ceilalţi cã mecanicii sunt neinstruiţi, insolenţi şi cã au ora de 100 de minute.(referitor la faptul cã timpul estimat de mecanici pentru anumite reparaţii se prelungea mai mereu cu mult mai mult decât oricare estimare).
 Pânã la urmã am ajuns cu bine în port, “priponindu-ne” nava la o danã destul de îndepãrtatã de oraş, la nişte binte joase şi vechi. Tehera, agentul companiei din Canare ne aştepta cu banii de diurnã. Ne-am primit banii şi am plecat repede în oraş. Cei care ne repatriam primisem banii pe întregul voiaj, mai aveam câteva zile pânã avea sã ne soseascã avionul din ţarã, via Nouadhibou. Scãpasem de carturile din port, existau ca pe fiecare navã oameni care nu doreau sã-şi cheltuie banii aiurea prin oraş iar de plimbare nici nu doreau sã audã şi oricum ar fi fost, la cele câteva zile de voiaj pe care le mai aveam eu, nici nu mai eram luat în calcul pentru aceste carturi. M-am trezit în cabinã cu o senzaţie mai rarã, mai de demult încercatã în care nu mai recunoşteam nimic, nici loc, nici timp şi nici mãcar propria-mi identitate. Aveam toate gândurile amestecate şi un amalgam de impresii de parcă pierdusem ceva indinspensabil deşi nu pierdusem nimic pentru cã-mi cotrobăisem hainele, buzunarele și chesonul și toate păreau la locul lor sau parcă uitasem ceva deşi îmi era imposibil sã-mi dau seama ce și am conchis într-un târziu cã totul era cel mai probabil doar o părere eronată cauzatã de propria-mi dezorientare. Mă îmbătasem de bunã seamă aseară fãrã sã mai ştiu unde, cu ce și nici măcar cu cine deși o vagã banuialã aveam pentru că mai păstrasem câteva frânturi din pregãtirile pãrãsirii navei, în care împreună cu unul mecanic ne cãutam șeful, deci mai mult ca sigur cã fusesem cu ei. Nu am apucat sã le mai vorbesc despre seara trecutã, parcă îmi era şi un pic de jenã sã întreb și nici nu prea știam ce naiba sã întreb iar toată atenția îmi era oricum canalizatã de-acum spre zborul de repatriere. Bețiile erau toate la fel deși parcă aceasta îmi lăsase un gol mai mare în memorie însã durerile de cap și amețelile cu siguranţã că nu mai fuseserã atât de chinuitoare ca în trecut. Am uitat repede despe întâmplarea fãrã istoric din ultima noapte iar plecarea acasã m-a fãcut sã nu-mi mai amitesc absolut nimic despre acea searã un pic mai stranie.

Din totdeauna îmi dorisem sã fac repatrierea din Las Palmas, sã nu mai fiu nevoit sã umblu cu mormanele de bagaje dupã mine întreaga zi sau sã am grija lor şi asta în condiţiile în care ajungeam acolo gata obosiţi dupã zborul din Angola, Namibia sau Mauritania. Oricum, pe vremea aceea nu fãceam eu multe cumpãrãturi dar oboseala cu care soseam acolo era cel mai greu de îndurat.

Singura grijã era sã cumpãr câteva dulciuri, o cutie de gumã pentru nepoţele şi un pantalon, un tricou şi încãlţãri pentru cele douã luni ce urma sã le petrec în ţarã. În ziua schimbului aveam sã merg în Santa Catalina sã beau bere şi sã-i compãtimesc pe compatrioţii abia sosiţi, companionii mei de zbor din noaptea aceea. Pânã una alta aveam de gând sã mã plimb liber, cu mâinile la spate pe promenada plajei Las Canteras. Aveam ce vedea şi ce face dacã îmi pãstram şi câteva mii de pesetas iar dupã amiaza sã merg spre Santa Catalina sã-mi vãd românii la sfârşit de cumpãrãturi.

Cam asta mã preocupa pe mine în acele zile dar cum oamenii nu sunt toţi la fel şi nici o pãdure nu duce lipsã de uscãturi, s-a gãsit un conaţional marinar de la bordul navei dar netitular pe Cãliman sã umbreascã toatã frumuseţea marinãriei: a profitat de încrederea unui mermenghez care i-a dat unul dintre sacii cu târgueli al unui alt român, care îl lãsase acolo. Se obişnuia adesea ca prea multele bagaje care îţi îngreunau mobilitatea sã fie lãsate la diverse magazine ale mermenghezilor pe care dacã le uitai sau nu mai aveai timp sã mergi dupã ele sã îţi fie aduse de respectivul comerciant la aeroport, adicã erau corecţi şi cinstiţi aceşti oameni. Marinarul despre care începusem sã povestesc, a observat cum cineva tocmai îşi lãsase desagele şi peste ceva timp a mers la respectivul magazin prezentându-se ca prieten al celui care şi-a lãsat sacii şi cã venise sã-i ducã acestuia. Mermenghezul de bunã credinţã a dat bagajul pe care şi l-a însuşit imediat marinarul nostru. Poate cã unora nu le va plãcea cã am amintit despre aceastã faţã tristã, despre astfel de foşti colegi cu moralitate îndoielnice dar fãcea parte şi aceastã mizerie din viaţa noastrã de atunci. Nu ştiu cum s-a terminat aceastã întâmplare cum nu ştiu nici cum altcineva care a trecut aparatul video al unui coleg pe carnetul sãu vamal(pt,cã nu aveai voie sã aduci un astfel de aparat decât o datã la doi ani), dupã ce a trecut vama la Otopeni nu i-a mai înapoiat respectivul aparat proprietarului adevãrat. Îmi mai aduc aminte cã tot acest marinar dupã ce a încercat sã fure o geacã de piele scumpã dintr-un  magazin de lux ieşind îmbrãcat cu ea şi neştiind cã avea un avertizor acustic, a fost iertat de pazã (pentru cã aflaserã cã era român), şi cum a avut el tupeul sã revinã ulterior, sã scoatã acel avertizor şi sã fure pânã la urmã acea geacã de piele. Bineînteles cã nu aceştia erau adevaraţii navigatori, ei erau doar nişte hoţi ordinari, oportunişti care veniserã sã-şi încerce abilitaţile imorale şi ilegale pe alte meleaguri. Nu voi insista mai mult cu aceastã perspectivã urâtã şi dureroasã dar chiar şi dupã anii 80 au mai fost angajaţi mulţi pe pile şi şpãgi care nu aveau nici o pregãtire în navigaţie. Nu vreau sã fiu înţeles greşit, unii dintre aceştia chiar erau bãieţi pricepuţi, muncitori şi oneşti. Şcola în acest domeniu nu putea fi o garanţie dar mãcar erau mai multe şanse de a fi de toatã isprava şi cu dãruire pentru marinãrie, atâta vreme cât aceste şcoli fuseserã obţiunile lor benevole de la începutul adolescenţei. Nu trebuie sã ne mâhnim, acesta este doar adevãrul necosmetizat şi oricât de dureros ar fi, este mult mai frumos decât orice minciunã din lume.

Acest articol a fost publicat în Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s