VIS IMPLINIT

ORIENT (peninsula Arabiei) – Trecuserã ceva ani de când mã retrãsesem la uscat, nu foarte mulţi dar pentru mai toţi tinerii de obicei şi cel mai adesea, acei caţiva ani pot însemna o „micã” veşnicie. Apoape cã mã învãţasem cu viaţa obişnuitã a oamenilor, considerând cã marinãria devenise un capitol definitiv închis, tânjind însã pe ascuns în momentele de linişte dupã acele vremuri apuse, îndrãznind chiar sã mai sper în cele mai tainice gânduri neîmpãrtãşite şi neruşinate cã poate vreodatã, cândva, cine ştie cum si prin ce minune s-ar mai putea ivi o unicã şi ultimã ocazie. Atunci când reveneam cu picioarele pe pãmânt gândind şi privind totul într-un mod realist, mã cutremuram vãzându-mi toate visele nãruite, înţelegând totodatã cã toate speranţele mele nu erau decât nişte nãluciri bolnave. Eram convins cã trãirile din sud, peripeţiile din vest, poezia mãrii de pe la 20 de ani nu se mai puteau întoarce, totul pe aceastã lume se schimbã în permanenţã într-un mod necruţãtor iar ochii oamenilor vãd de fiecare datã alceva pe mãsura trecerii anilor şi ce a trecut nu se mai poate întoarce sau dacã totuşi da, cu siguranţã cã nu mai poate fi la fel; frumos şi bine poate, dar niciodatã la fel. Trãiam intens nostalgia trecerii acelor ani de rãtãciri si hoinãreli pe ape, ani când nimic nu mi se putea împotrivi, când nici o piedicã nu era suficient de mare încât sã mã descurajeze şi când oceanul era totul pentru mine iar eu fãceam orice pentru el. Îl regretam ca pe ceva iremediabil pierdut, aşa cum regreţi anii copilãriei sau tinereţii, când ştii fãrã tãgadã cã nu-i vei mai putea recupera vreodatã în aceastã viaţã. În cei aproape cinci ani de când trãiam la uscat, învãţasem sã-i zic acasã unui loc extraordinar de fix şi de uscat, departe de ţãrmurile mãrii, departe de strigãtul albatroşilor, în care încãpea toatã lumea mea cu cele mai importante şi iubite persoane. Soţia şi copila noastrã mi-au colorat viaţa cu existenţele lor, mi-au arãtat cã viaţa poate fi foarte frumoasã şi în alt mod decât învãţasem pânã atunci, deveniserã ancorele mele cele mai trainice care sã mã ţinã strâns legat de uscat, m-au reînvãţat cu cãldura şi confortul pierdute în adolescenţã al altui „acasã”. Împreunã cu ele ne-am bucurat, ne-am întristat, am glumit şi-am râs şi-am plâns la un loc împreunã şi cât am mai râs şi cât am mai plâns şi cât de mult ne-au mai legat sorţii cu odgoane groase şi nevãzute toate încercãrile vieţii care s-au abãtut peste noi… m-au fãcut sã mã simt iubit, important, m-au iubit şi m-au înţeles când nu prea era nimic de înţeles, mi-au arãtat şi am vãzut feţe şi sensuri ale vieţii nebãnuite şi neştiute pânã atunci… am învãţat sã iubesc de douã ori mai mult şi peste orice limitã umanã, cu trecerea fiecarei clipe din ce în ce mai mult… Prezenţa lor în viaţa mea mi-au domolit dorul de mare, mi-au reaşezat prioritãţile vieţii. Sã fi iubit mai departe marea la fel ca la început ar fi însemnat un mod egoist de a fi şi eu am fost toatã viaţa de-un altruism bolnav şi nici nu am ştiut sã iubesc vreodatã cu jumãtãţi de mãsurã… am iubit cu tot ce sunt şi cu toatã puterea mea de a iubi, sau nu am mai iubit deloc. Dacã aş mai fi pus în situaţia de a pleca iar pe mare, situaţia ar fi foarte diferitã acum, şi-aş ofta cu tot nãduful de dorul casei, la fiecare voiaj. Acasã ar însemna de data aceasta doar uscatul spre care aş alerga iute cu fiecare ocazie, locul unde m-aş simti cel mai bine, locul în care se aflã întreaga mea lume.Pasiunea pentru mare cred cã s-a stins de când îmi iubesc familia total şi necondiţionat şi-aş naviga cu plãcere dar doar cu gândul acasã pe uscat. Ciorba reîncãlzitã nu mai este la fel de gustoasã. Nu am înţeles niciodatã de ce când visez marea, suntem mereu singuri, doar eu, ea şi oamenii mãrilor ca nişte martori tãcuţi şi neştiuţi de nimeni, de parcã doar la atât s-ar restrânge întregul meu univers. Toate visele cu ea sunt atât de reale încât la trezire mã cutremur de tot şi-i mulţumesc Domnului pentru tot ce mi-a dãruit în viaţa realã.

Deci veneam de la serviciul meu de „pãmântean” dupã o zi istovitoare de muncã, încercând cu înfrigurare sã deschid contra timp uşa de la intrare pentru a putea rãspunde la telefonul care suna nesimţit de insistent. Nici nu m-am mai descãlţat pentru a ajunge la mãsuţa joasã de pe hol pe care se afla telefonul, ci am îngenunchiat pe mochetã rãspunzând grãbit. De la capãtul celalalt al firului nu se auzea nimic, nici o vorbã, nici un sunet, doar o lungã tãcere şi cu convingerea cã mi se fãcuse o glumã proastã, am început sã înjur fãrã perdea şi fãrã repetiţii pentru cã aveam un repertoriu bogat şi variat pe atunci şi pentru cã eram absolut singur în toatã casa. M-am ridicat iritat şi dupã ce m-am descãlţat, am intrat în hol sã mã dezbrac, când soneria telefonului a prins iar sã ţârâie enervant în liniştea casei. Am ridicat încã odatã nervos receptorul cu gândul de a dojeni persoana care încerca sã se joace cu mine. Am dus receptorul la ureche şi am desluşit cum o voce îmi repeta insistent : „nu închide, nu închide, aşteaptã pânã auzi tot”. M-am dumirit mai târziu ca vocea apelantului ajungea foarte greu la mine de parcã comunicam cu cineva aflat în altã lume. Era un amic din copilãrie aflat acum în Aden şi încerca sã mã întrebe dacã nu doresc sã vin acolo. I-am povestit cã vreau, cã asta îmi doream dar cã actele erau cam „varzã”, niciunul nemaifiind valabile. L-am rugat sã intreprindã toate demersurile necesare cã urma sã mã descurc eu cumva de un paşaport valabil în câteva zile, dar cã aveam şi eu pretenţia ca nava sã nu fie pescador. Mi s-au dat toate asigurãrile cã nu putea fi vorba de aşa ceva, dar cã nu-mi puteau spune încã ce clasa de nava era ci doar ca se cheama „Yathrib 1” şi cã eram aşteptat urgent. Nici nu mai ştiam pe unde sã localizez destinaţia aceasta, doar bãnuiam şi atat. Știam din aduceri aminte de existenţa a doua Yemenuri dar nu arãtasem niciodatã cu degetul pe hartã aceastã ţarã, nu fusesem ascultat niciodatã la aceastã lecţie nemaiînvãţatã şi mã simţeam ca un copil nepregãtit la geografie.  A doua zi la prima orã m-am prezentat la serviciul pe care îl obţinusem cu greu în urmã cu un an cu mari intervenţii, aşteptându-mi şeful cu demisia în mânã. Colegii au crezut cã mã ţâcnisem la cap, ca în prag de Crãciun(era sfârşitul lui noiembrie) sã-mi dau demisia. Nici mãcar nu aveam timp sã-mi fac cele douã sãptãmâni de demisie, îl rugasem pe de acum fostul meu şef sã aranjeze ca totul sã fie bine, pentru cã eu dupã ce mi-am lasat demisia am plecat glonţ la paşapoarte. A urmat o sãptãmânã de agonie şi extaz, de ghinion şi noroc, de deziluzii şi speranţe. La paşapoarte am dat de la bun început de un zid rece, de netrecut şi neînduplecat unde ajungând în ultima instanţã la şeful lor, mi s-a explicat cã nu mai exista opţiunea de „paşaport la urgenţã” şi drept urmare avea sã dureze cel puţin douã sãptãmâni, ceea ce era mult prea mult pentru oportunitatea pe care o aveam. Eram disperat dar uneori soarta aşeazã întâmplãrile aşa cum vrea ea şi în drumurile mele nehotãrâte a fãcut sã mã întâlnesc cu o prietenã pe care pânã atunci şi nici de atunci încolo nu o mai întâlnisem mergând aşa fãrã o ţintã anume pe strãzi. A urmat apoi un telefon bine ţintit al acesteia şi acelaşi şef de la paşapoarte m-a aşteptat personal de aceastã datã, nerãbdãtor şi jovial sã completez doar o cerere în care urma sã scriu numai ţara de destinaţie, (fiind admonestat în glumã de aceeaşi persoanã care ceva mai devreme mã refuzase categoric, cã uitasem sã trec ţara de destinaţie)pasaportul poposind în mâinile mele câteva ore mai târziu. Apoi trei zile(una în Tulcea şi douã în Bucureşti) am cãutat cu insistenţã un bilet de Yemen pe numele meu. Nu era de gãsit nicãieri, în fiecare searã îmi fãceam un plan pe unde mai trebuia sã caut, plus confirmãri şi reconfirmãri din Yemen precum cã exista cu adevarat acel bilet de negãsit. În ultima searã am dormit la o secţie de poliţie din capitalã, unde era de gardã (mai presus decât gradele de rudenie)un prieten. Marius mi-a spus cã ar trebui sã încerc şi la aeroport dacã nu voi rezolva problema la agenţiile Alitalia din oraş. Am pierdut cu invitaţiile la calm şi aşteptare întreaga dimineaţã fãrã speranţe ci doar cu promisiuni. Am aflat mãcar cã avionul avea sã decoleze peste doar 2-3 ore, aşa cã în pragul deznadejdei, am plecat fãrã convingere, la sfatul lui Marius, spre aeroport şi cu tot bagajul dupã mine. Vedeam negru in faţa ochilor, şi-mi venea sã urlu de neputinţã dar totuşi încercam sã mã amãgesc cã aş mai avea o şansã, anemicã ce-i drept dar totuşi exista una. Am intrat direct la biroul agenţiei Alitalia unde de aceastã datã mãcar nu m-am mai mirat cã biletul meu rãmãsese în continuare de negãsit, în schimb mi se sugerase sã încerc şi pe la Tarom care vindea o parte din biletele acelei curse. Pe ultima sutã de metri am reuşit într-un târziu sã capãt acel bilet, sã fac vama şi trecerea frontierei în pas alergator, în timp ce ceilalţi pasageri se plictisiserã deja aşteptând la bordul aeronavei. Zborul pânã la Roma nu a durat mult în aprecierea mea şi nici nu l-am bãgat în seamã, încercând sã-mi adun gândurile şi sã mã mobilizez pentru partea a doua a cãlãtoriei mele spre Arabia. Tranzitul din Roma mi s-a pãrut deosebit de lung şi obositor, doream sã mã îmbarc mai repede în avionul Airbus320 al companiei Yemenia pentru o ultimã escalã la Sanaa înainte de a ajunge la Aden, destinaţia finalã(fosta capitala a fostei RPD Yemen). Aici în Roma mi s-a pãrut obositor şi pentru faptul cã nu beneficiam de nici un agent (aşa cum aveam de obicei) care sã se ocupe în locul meu de rezolvarea tuturor problemelor ivite. Trebuia sa fiu eu îsumi atent la toate anunţurile difuzate sau afişate pentru a putea fi sigur cã totul avea sã decurgã bine. Aerul exotic al arabiei l-am resimţit imediat ce am pãşit în aeronava yemenitã, chiar dacã cei mai mulţi pasageri ai zborului, dupã culoarea paşapoartelor erau britanici. Îmi doream sã beau o tãrie şi sã adorm pânã la escalã dar stewardesele ne ofereau doar sucuri, apã, cafea şi multe ceaiuri. Regretam acum cã nu profitasem de toate acestea în cursa Alitalia, refuzând toate bãuturile pentru cã zborul fusese scurt şi pentru cã dorisem sã rãmân foarte treaz din toate punctele de vedere.  A trecut noaptea dormitã în foarte multe aţipeli scurte, agitate, înnãdite şi neodihnitoare cu un sentiment greu de incertitudine şi îndoialã. Aterizam deja şi amplidanele anunţaserã aceasta însã nu înţelesesem nimic, nefiind atent. Începuse sã se lumineze când am coborat din avion, mergând la îndeplirea formalitãţilor de sosire. Pe clãdirea aeroportului sau pe oriunde altundeva nu se gãsea nici un indiciu asupra locului unde aterizasem iar eu ştiam ca aceea trebuia sã fie doar o escalã înaintea zborului spre Aden şi mã gãseam într-o mare confuzie şi nelãmurire deloc liniştitoare. Cãlãtorii arabi trecuserã de controalele aeroportuare, britanicii fuseserã  îmbarcaţi în autocare iar eu, singur rãmas am prezentat paşaportul la punctul de control al frontierei. Paşaportul mi-a fost refuzat, cerându-mi-se sã prezint alt document, aşa cã am prezentat carnetul de marinar care era expirat de câţiva ani buni însã având chemare în ţara lor pentru a naviga, aveau nevoie de acest act care înlocuia defapt paşaportul. Mi s-a pus viza de intrare pe acel carnet expirat iar apoi a telefonat undeva fãrã a-mi înapoia însã documentul. Au sosit doi soldaţi(sau ce-or fi fost dar aveau uniforme şi arme), şi m-au preluat cu bagaje cu tot fãrã sã mi se explice nimic, şi închis într-o camera înaltã cu douã ferestre mici aproape de tavan, cu o masã neagrã şi slinoasã lipitã pe lungime de peretele din stânga uşii de intrare iar varul scorojit şi cele douã scaune de lemn cu spãtar, aşezate (faţã în faţã)de o parte şi de alta a acelei mese completau imaginea primei impresii. La peretele opus se gãseau câteva saltele roase şi decolorate de vreme, stivuite sau mai bine spus aruncate în pripã, neglijent pe podea din care atârnau caţiva câlţi coloraţi. Bagajele, ca şi actele mele rãmãseserã la cei doi soldaţi. Nu ştiam încã în ce oraş mã aflam pentru cã nimeni din cei pe care îi întrebasem nu îmi rãspunseserã tranşant cu da sau ba, aveam doar o micã bãnuialã dar eram prea sleit de puteri pentru a raţiona corect, aşa cã m-am aşezat pe saltelele din acea camerã despre care aveam o impresie proastã, lãsându-mã doborât uşor de oboseala adunatã pe drum, fãrã sã-mi mai pese de mizeria lor. Eram totuşi sleit de puteri. M-am trezit când s-a deschis uşa pe care a intrat o femeie arabã îmbrãcatã în negru complet dar fãrã voal islamic. M-a impresionat culoarea hainelor ei care chiar dacã tot negre erau, aratau impecabil de parcã atunci le îmbrãcase pentru prima oarã, pãreau perfect noi, neatinse de nici un fir din praful acela galben prezent peste tot în peisajul Yemenului. M-am ridicat si m-am prezentat, dupã care ne-am aşezat amândoi pe cele douã scaune. O chema JAMILA şi era din Iordania, tot ea mi-a mai spus ca ne aflam în Aden iar eu nu mai înţelegeam nimic pentru cã pe programul meu de zbor era trecutã o escalã la Sanaa şi ora de sosire în Aden trebuia sa fie mult mai târzie. Nu înţelegeam nici de ce mã gãseam reţinut acolo de câteva ore bune. Mi-a cerut sã priveascã fotografia cu fiica mea pe care o strângeam în mânã de cand aterizasem, o bomboanã de fatã cât un ghemotoc cu o rachetã de tenis în braţe, pe un teren de sport. I-am urmãrit atent expresia feţei care s-a luminat, şi zâmbetul larg ce i-a cuprins întregul chip, la apropierea fotografiei de ochii ei negri şi migdalaţi şi toate acele grimase ale ei au însemnat mai mult pentru mine decât „-302Nice!”-ul rostit cu accent arãbesc pe care poate cã nici nu şi-l traduse-se vreodatã atât de exact pe cât credea ea. Am mai discutat banalitãţi strãduindu-ne amândoi sã evitãm stânjenitoarele momente de tãcere. Ceva mai târziu uşa s-a deschis din nou şi soldatul acela cu faţa mãslinie, a invitato pe ea sa îl urmeze, eu rãmânând mai departe închis. M-am ridicat şi eu mergând lângã uşã ca şi când mi-aş fi condus un oaspete la ieşire, luându-ne rãmas bun. Privirea mi s-a intersectat cu a soldatului care înţelegându-mi din priviri neliniştea, s-a uitat la ceasul de la mânã zicându-mi doar, cã încã nu era timpul potrivit şi m-am trezit din nou singur în încãperea aceea uitatã, cu pereţii scorojiţi şi uzaţi, cu ferestrele ei mici aşezate sus lângã tavan, care împiedicau puterea dogoritoare a soarelui sã intre fãrã oprelişte peste mine.  Am rãmas închis cu gândurile, neliniştile şi temerile mele, impunându-mi sã nu-mi mai privesc ceasul, aşa cã mi l-am scos de la mânã îndesându-l adânc în buzunare, încercând sã nu mã mai gândesc la nimic. Pierdusem şirul vremii când s-a deschis iar uşa, apãrând în cadrul ei chipul surâzãtor şi deja familiar al soldatului care mã adusese de dimineaţã în încãpere. M-a întrebat direct dacã am bani la mine pentru ca are nevoie de ei pentru a-mi plãti drumul pânã la navã. „Caţi?” l-am iscodit eu, „ceva bani, nu conteazã câţi”, a venit rãspunsul lui abrupt. Nu cunoşteam preţurile locale, nu cunoşteam nivelul lor de trai deşi acum gândind la rece dupã atâta timp, ar fi trebuit sã-mi închipui cã nu erau la nivelul celor din emirate aşa cum credeam eu atunci, deci am bãgat mâna în buzunar şi am scos douã bancnote de douãzeci, şi una de cinci dolari pe care i le-am întins. S-a uitat lung la ele întrebându-mã dacã nu mai am încã ceva la mine. I-am dat apoi de înţeles cã cei pe care tocmai îi dãdusem erau toţi banii mei pe care îi aveam, socotind cã la lãcomia care i se citea în priviri ar fi fost un gest necugetat sã umblu la banii neschimbaţi încã. Am mers la un ceea ce s-ar putea numi bar, din incinta aeroportului situat lângã biroul insoţitorului meu care pe drum îmi indicase spre câteva maşini din parcare cã într-una din ele se aflã şi bagajul meu. Am priceput astfel cã acele maşini erau funcţionale în ciuda priveliştii lor jalnice, şi nu m-am mai mirat mult pentru cã deja avusesem experienţe asemãnãtoare prin alte parţi ale lumii prin Luanda sau Dakar. Mi-am îndreptat paşii spre unul dintre multele scaune înalte şi libere aflate împrejurul barului, în timp ce „amicul” meu a intrat în biroul alãturat cu uşa larg deschisã, lipitã de perete lor comun. Oferta barului era extrem de limitatã aşa cã pentru început am încercat sã mã bucur la maxim de confortul scaunului înalt cu care mã rãsuceam spre stânga şi dreapta pânã la enervare. De alãturi se auzeau voci puternice vorbind dezinvolt araba, pentru cine nu cunoaştea ar fi putut trece drept ceartã dar eu ştiam cã aşa se manifestau arabii acasã la ei mai ales în faţa unui necunoscator al limbii lor materne. L-am auzit pe amicul meu cum din birou a strigat un pic mai tare cãtre barman dupã cum mi-am putut da seama pentru cã şi el i-a rãspuns cu acelaşi volum al vocii, venind la mine şi întrebându-mã ce doresc. Cum rafturile erau aproape goale sau mai bine zis cu nimic care sã-mi stârneascã interesul, i-am spus zâmbind larg :” A big double Russian vodka”. A fost rândul lui sâ rânjeascã şi sã-i transmitã amicului meu în arabã dorinţa pe care mi-o exprimasem în timp ce mã servea cu acelaşi zâmbet evitâmdu-mi privirea, cu un ceai verde şi fierbinte într-un minuscul pãhãruţ (aşa cum mai vãzusem la arabi) şi cu o prãjituricã cât o chiflã, un chec sau echivalentul unei Madlene de pe la noi.

A ieşit din birou amicul meu luându-şi douã pahare de ceai, pregãtite pe bar şi uitându-se la mine în treacãt mi-a spus cã nu se putea alcool. „Ce bãuturi bune aveţi în Yemen?” am încercat sã mã lãmuresc eu mai bine, rãspunzându-mi cã se putea dar cã nu era tocmai sãnãtos. Mã „rãnise” în convingeri şi nu m-am putut abţine sã nu-i spun o micã rãutate, cã şi tutunul era la fel de nesãnãtos şi totuşi ei fumau aproape mereu. M-a lãsat fãrã rãspuns, plecând cu paharele de ceai în încãperea de unde venise. Știam cã ar fi trebuit sã nu-i zic nimic, pentru cã ei nu fac glume cu învãţãturile coranului. Când venise dupã ceai, îl vãzusem pe amicul meu cum îşi smulge gradele militare de pe umeri ascunzânduşi-le în buzunarul de la piept al bluzei, zicându-mi în sinea mea cã acelea trebuie sa fie acum hainele lui civile de mers acasã dupã serviciul de noapte. Și chiar aşa a fost, dupã o scurtã vreme în care am avut timp cu foamea mea, sã „pelicãnesc” prãjiturica şi ceaiul, m-a invitat spre maşina în care mã aşteptau şi bagajele pentru a merge spre portul Aden. Mi-a Old_Town_Aden_Yemenlocalizat portul ca gãsindu-se în zona Tawahi(se pronunţa Tuai) dar nu realizam ce înseamnã asta, sau nu mã putea ajuta asta cu absolut nimic, putând sã zicã orice dorea atunci. Am pãrãsit aeroportul cu maşina unuia dintre ei aşezaţi în faţã, eu pe scaunul din dreapta spate, cu toate geamurile deschise pentru cã deja era foarte cald iar aerul condiţionat al maşinii nu era pornit. Poate cã nici mãcar nu avea, la urma urmei abia i se mai ţineau uşile în balamale şi banchetele sã nu alunece. Strãzile de la periferie mi se pareau aerisite, fãrã gropi, doar îmbâcsite cu praful sau nisipul acela foarte fin ce însoţea toate peisajele care se iveau de dupã stâncile printre care şerpuia drumul nostru spre oraş. Probabil cã ei vorbiserã toatã ziua, cu mine şi fãrã mine de faţã pânã sã mã scoatã din izolare, iar acum în maşina încã nu-şi terminasera discuţia, continuind sã flecãreascã gãlãgios cam cât un grup de femei gureşe de pe la noi. S-au întors spre mine în vreo douã rânduri cu întrebãri prin care sã se convingã cã eram întradevãr lefter de toţi banii, apoi nu m-au mai bãgat în seamã pânã la capãtul drumului nostru. Am pãtruns în interiorul oraşului cu case şi clãdiri etajate şi zidite în stil arãbesc cu multe arcade înflorate, pe nişte strãzi din ce în ce mai aglomerate şi cu reguli de circulaţie haotice şi anapoda, intrând pânã la urmã pe o poartã unde exista în permanenţã un alai de oameni şi oi ciudate sau taxiuri şi microbuze care luate toate la un loc, fãceau o mare hãrmãlaie. Ne gãseam la malul mãrii, intrasem într-un port al Adenului şi din câte puteam eu sã-mi dau seama vãzând la tot pasul doar nave de pescuit, probabil cã asta şi era, adicã portul pescãresc pe care nu mi-l dorisem deloc. La capãtul danei, cu prova în larg şi pupa strâns legatã de cheu, se gãsea un puitor militar de vreo 50-60 de metri. Ne-am oprit la mai puţin de o sutã de metri de el, trebuind sã cobor lângã un pescador albastru nãpãdit de ruginã ca mai toate navele de pescuit. Mi-au arãtat cu mâna întinsã spre schela de lemn şi metal cu o coţadã sub ea întinsã pentru siguranţã, ce suia cam un metru deasupra danei pânã pe puntea pescadorului. În timp ce urcam, se auzea clar şi strident sifleea marinarilor de pe nava militarã din apropiere prin care se prezenta onorul unui ofiţer de rang superior, pufnindu-mã râsul pentru câteva clipe la gândul cã era pentru mine. Am urcat prin babord şi imediat cum am ajuns la capãtul ei, am dat cu ochii de primii echipieri, dosiţi la adãpostul umbros al rufului punţii de pescuit. Imaginile nu-mi mai sunt foarte clare doar puţin amestecate, pentru cã vãzusem deja prea multe feţe şi lucruri noi despre care încercercam sã mã dumiresc ce fãceau. Doi europeni cu feţele arse peste mãsurã de soarele nemilos, aşezate umãr la umãr, fumând şi vorbind cu volum maxim ceva în rusã sau cel puţin aşa crezusem atunci pentru cã mai târziu am aflat cã defapt erau ukrainieni din Kiev. Alţi doi arabi participau şi ei la discuţie dând docţi din cap a înţelegere, primul era Sofian, un kenyan în funcţie de „nostrom” al navei, iar al doilea un bãiat simpatic şi sociabil, cu cel puţin douã clase de educaţie peste restul celorlalţi localnici caruia noi îi spuneam Maxim iar arabii lui îi pronunţau numele cam tot la fel dar gutural şi cu un puternic accent arãbesc sunau la sfârşit ceva diferit. Pânã cu doar caţiva ani în urmã fusese mecanic de bord pe aeronavele Yemenite, fusese şcolit prin Rusia şi de aceea era o fire cu mult mai deschisã şi sociabilã faţã de toţi ceilalţi. Dupã unirea celor douã Yemenuri, cei din fosta republicã democraticã (adicã cei din Aden în care ne aflam), pierduserã sau mai bine zis li se luaserã cam toate drepturile şi privilegiile, inclusiv locurile de muncã mai importante, deveniserã nişte paria la ei acasã.  Puţin mai încolo, în soare, cam la doi metri de capãtul pasarelei pe care mã aflam, doi yemeniţi îmbrãcaţi în rochiile lor arabe, tolãniţi pe câte o rânã, privind spre mine dar total absenţi. Cred cã privirile lor treceau prin mine şi cã nici nu mã putuserã observa, având nişte priviri rãtãcite în timp ce rumegau ceva ce nu ştiam sigur ce putea fi dar fãlcile le erau atat de întinse, încât pielea începuse sã strãluceascã exact ca un balon de cauciuc. Lângã ei mai erau câteva crenguţe cu frunzele ca de cais din care mai rupeau din când în când, îndesânduşi-le încã în gurile deja preapline. Nu mai vãzusem aşa ceva pânã atunci şi nici nu auzisem înca de acest obicei, neştiind defapt ce naiba putea sã însemne totul. Mi s-a explicat mai târziu cã crenguţele acelea se chemau cat, un drog pe care-l mestecau mai toţi bãrbaţii adulţi de prin pãrţile locului iar catul acesta era adus tocmai din Egipt, cumpãrându-se şi el pe categorii de calitate. Odatã, ţin minte cã în mintea mea credeam cã iarba aceasta capãtã consistenţa gumei de mestecat, am încercato şi eu dar nu era deloc aşa, avea o aromã de cea mai banalã şi ordinarã iarbã, doar cã extrem de amarã, ce îmi amintea de amãreala pastilelor de chininã. Mi-am aruncat pur şi simplu din capul schelei geamantanul pe care-l simţeam deja ca pe-un pietroi mare şi greu. S-au oprit toţi brusc din ceea ce fãceau pentru a mã studia, de parcã pânã sã arunc geamantanul nu mã observase nimeni. Unul dintre cei doi europeni ce-şi proteja scãfârlia cu o batistã legatã în cele patru colţuri a întrebat doar „-A şto?”

Anunțuri
Imagine | Acest articol a fost publicat în Orient (peninsula Arabiei), Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s