18. O PLIMBARE NOCTURNÃ (Nouadhibou cimitirul de nave)


        Pe mare ca şi pe uscat, nu trebuia sã faci absolut nimic special pentru a grãbi trecerea timpului, pur şi simplu el se scurgea lin şi liniştit sau repede ca un iureş de munte, dupã cum izbuteai sã ţi-l faci. Cine nu avea nimic mai bun de fãcut, juca ca toatã lumea şi ca mai mereu conostas, alţii încercau sã desluşeascã lecturile stângace şi de tot rahatul despre colectivizare şi alte prostii demult trecute şi neinteresante care se gãseau din abundenţã în biblioteca navei, doar foarte puţini şi stãruitori reuşeau sã facã rost pe ascuns de cãrţi bune împrumutate pe sub mânã. Unii care aveau cu ce, se încuiau în cabine şi se veseleau cât puteau şi cât le putea permite programul. Mai erau şi alţii care numãrau de zor tot ce-i incomoda: lunile, sãptãmânile, zilele rãmase sau pe cele trecute, simţind astfel mai abitir şi mai dureros decât toţi ceilalţi trecerea fiecarei clipe. Cu ceva trebuia sã-ţi ocupi timpul liber, altfel ar fi fost greu sã trãieşti doar într-o aşteptare continuã. Cred cã ar trebui sã recunoaştem fiecare în sinea noastrã cã mãcar o singurã datã în viaţã am încercat sã ne contabilizam acest rãstimp într-un fel sau altul, chiar dacã pe absolut nimeni nu l-a ajutat niciodatã şi cu nimic acestã idioţenie. Dacã am fi fãcut-o mereu, ne-am fi transformat vieţile în numãrãtori nesfârşite la capãtul cãrora nu ne-am fi dorit niciodatã sã ajunem. Numãrãtorile acestea ar fi format şiruri imense pe-al cãror fir ne-am fi pierdut mai mult ca sigur fãrã sã fi reuşit vreodatã sã le înţelegem sensurile. Cât de tâmpit trebuie sã fii sã ţii o astfel de socotealã şi sã te bucuri de trecerea rapidã a vieţii  când de fapt este vorba chiar despre trecerea vieţii tale? Dar colegii mei, ai noştri, care au sfârşit pe mare în voiaje, pânã unde sã fi ajuns cu aceste şiruri, ce sã fi înţeles dintr-un astfel de AMR(a mai rãmas) şi din viaţã în general, în ultimile lor clipe de simţiri  înainte de a fi gãsiţi fãrã suflare unul în mare, altul hãcuit şi aruncat prin tomberoanele de gunoi dintr-un port strãin sau altul scos din buncãrul plin cu peşte şi apã prerãcitã, dupã mai multe zile de cãutãri?…  Sã poţi cunoaşte  sosirea acelei clipe ar fi o cruzime, la fel cum ar fi de nedreaptã şi dimineaţa în care te-ai trezi cu un chef nebun de viaţã , fãrã a bãnui mãcar cã socoteala aceasta se va sfârşi atât de brutal şi curând. Nu vreau sã-mi cunosc viitorul dar nici sã-mi numãr prezentul şi cu nici un chip sã aflu când va urma sã vie clipa aceeea urâtã de toţi.  De câte ori s-a petrecut o astfel de dramã nu am putut sã nu mã întreb cu mintea rãvãşitã de fiecare datã: „şi dacã acel nefericit nu s-ar fi gãsit atunci pe navã în acel moment fatidic, s-ar mai fi petrecut acea grozãvie? Am fi împãrtãşit unul dintre noi ceilalţi, colegii lui de navã acea soartã crudã? Am fi putut evita cumva în vreun fel tragedia? Cred cã nimeni şi niciodatã nu va şti sã rãspundã la toate acestea şi cine poate şti de cât de multe alte dãţi nu am trecut pe lângã alte asemenea grozãvii fãrã s-o fi conştientizat vreodatã…Straniu, ciudat în acelaşi timp şi imposibil de rãspuns. Pe mare astfel de pauze de câteva zile erau îndelung aşteptate şi întotdeauna bine venite. Îţi asigurau timpul necesar care îţi lipsea mereu în larg, de a face unele lucruri urgente. În primul rând noi mecanicii trebuia musai sã curãţãm ţeavã cu ţeavã toate schimbãtoarele de cãldurã de ulei, apã dulce, turbinei de aer şi desalinizatorului. Trebuiau schimbate neîntârziat injectoarele care erau blocate sau nu mai pulverizau dar de obicei pregãteam cu mult timp înainte un set pe care îl ţineam bine împachetat în pergamente legate cu sfoarã, schimbam ventilele pompelor de injecţie, remediam cam tot ce ştiam noi ca era şubred. Apoi, dacã ne mai rãmânea timp, o puneam de-o veselie. Defapt cam ori de câte ori aveam ocazia o puneam de câte o astfel de veselie. Nu premeditam asta niciodatã, totul începea cu „hai sã bem şi noi una micã sã ne facem poftã de mâncare!” şi ajungeam sã ne facem praf. Apoi ne trezeam când credeam noi cã era suficient şi nu întrebam niciodatã cât era ceasul ci mai degrabã în ce datã ne aflam sau câte zile ne mai despãrţeau de schimbul urmãtor de echipaje? Funcţionarea compartimentului nu suferea niciodatã, evitam sã bem toţi mecanicii odatã când eram pe mare, cei treji suplinindu-le lipsa celorlalţi. Nu aveam un grafic de desfãşurare dar o fãceam pe carturi când se putea şi când aveam cu ce mai ales şi ne acopeream îndatoririle unii altora când ne venea cheful de câte o astfel de evadare în care uitam de noi şi uneori de tot, absolut de tot şi de toate.   Dealtfel munca pe navã nu se sfârşea niciodatã, fãceam urgenţele şi ce mai puteam iar restul le amânam pe altãdatã. De multe ori, carturile de mal sau de la ancorã le fãceam din cabinã uitându-ne la bec. Treceam prin maşinã eventual de douã ori pe cart, verificam totul în orice stare am fi fost, iar apoi priveam becul aprins din cabinã, de aceea mult timp dupã ce m-am lãsat de vapoare, de câte ori pâlpâia un bec sau mai ales tub fluorescent, sãream instinctiv în picioare, pregãtindu-mã de un nou black-out pe care le uram atât. Deja pe navã începuse forfota schimbului de echipaje.

Pista aeroportului

Pista aeroportului

Cei care plecau şi se pregãteau de drum nu mai aveau treabã cu nava, pe ei nu-i mai chemam în cart şi nici nu le mai ziceam de problemele noastre de muncã, cu ei vorbeam doar despre acasã. În ultima dupã amiazã dinaintea schimbului am plecat cu barca încãrcatã cu bagajele celor ce plecau spre ţarã(câţiva), în câteva ore urmau sã soseascã avioanele din Bucureşti. Fiind puţine bagajele celor ce se repatriau, am plecat spre mal doar patru oameni cu barca şi chiar la intrarea la dana pirogilor cam la cincizeci de metri de mal, barca a refuzat sã mai înainteze. Motorul mergea fãrã probleme, inversorul cupla şi axul elicei se învârtea deci, dar barca se încãpãţâna sã rãmânã pe loc, doar curentul puternic ne fura încetul cu încetul scoţându-ne spre Cansado. Prin staţie nu puteam vorbi cu nimeni, ori nu era nimeni pe recepţie ori era de toatã cacaoa staţia noastrã. Am fãcut eforturi colosale cu imensele rame de la bordul bãrcii sã o strunim cumva dar s-au dovedit inutile, chiar dacã se încovoiau sub forţa braţelor noastre, barca nu era fãcutã sã fie manevratã aşa. Un marinar a vrut sã coboare sub barcã la elice pentru cã-i spusesem ceva mai înainte cã era posibil s-o fi pierdut, observând cã motorul trãgea fãrã sarcinã mare când îl acceleram dar deja eram înconjuraţi de câţiva rechini. Acolo în rada Nouadhiboului erau foarte mulţi şi apãreau deseori mai ales atunci când rãmâneam în derivã. Dupã aproape jumãtate de ceas a sosit o barcã sovieticã cãrora le-am fãcut semne disperate sã se apropie lãsându-se convinşi abia când semnul a fost fãcut cu o sticlã de Johnny Walker. Ne-au tractat la mal, le-am dat sticla din care au bãut pasându-ne-o şi nouã pentru o turã. Greşeala lor pentru cã nu le-a mai înapoiat-o nimeni, vãzându-şi fiecare de treaba lui.  Acolo unde legam barca exista o scarã cu trepte de piatrã ce coborau în apa portului şi am gãsit elicea bãrcii învelitã într-un sac de plastic tras de curentul de apã care se forma în timpul marşului. Era cauza pentru care nu mai putusem înainta mai devreme. Am lãsat un marinar la barcã şi am plecat, ţinând morţis sã vãd aeroportul care îmi era total necunoscut încã. Toate drumurile ce ieşeau din oraş treceau printre dunele nesfârşite de nisip, însã drumul nostru avea sã fie mai scurt, doar pânã la periferia oraşului. Aeroportul la prima vedere nu a reuşit sã mã impresioneze ci doar peisajul exotic cu care m-a întâmpinat. O pistã la cheremul vântului fierbinte al deşertului ce spulbera cu putere şi multã râvnã pulberea extrem de finã şi roşiaticã de nisip, ce se încãpãţâna sã se aştearnã peste negrul ei. Undeva într-o parte, o clãdire scorojitã, aproape pãrãsitã şi pustie, a cãrei imagine tremura în depãrtare prin arşiţa zilei ce prindea viaţã destul de rar, adicã ori de câte ori sosea vreun avion, iar sosirea avioanelor româneşti avea sã fie unul dintre acele prilejuri despre care tocmai spuneam cã aveau sã anime şi sã dezmorţeascã acel loc pierdut din pustiu.

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

Marea ştiam eu cã trebuia sã fie pe undeva prin preajmã, nu am cãutat-o şi nu am zãrit-o dar îmi aminteam acum clar cã prin clasa a X-a, un avion Tarom plin cu marinari români amerizase, ratând pista. Se spunea cã în noaptea de atunci piloţii confundaserã luminile de semnalizare ale aeroportului cu luminile stelelor oglindite în mare. Toate navele care fuseserã în zona de pescuit la acel dezastru, aveau acum în comanda maşinilor scaune confortabile de la acel avion TU(polev)-154 ce încã mai zãcea şi acum uitat în apele mãrii, care în Nouadhibou reprezintau un imens cimitir de nave. Erau acolo şi încã or mai fi multe nave cu diverse pavilioane neştiute de nimeni, roase de rugina groasã şi de uitarea tristã a tuturor de zeci şi zeci de ani. Ancorele le rãmân cele mai trainice puncte, ce le ţin pironite si fãrã putinţã de scãpare din calea destinelor ameninţãtoare. La câtva timp de agonie apar gãuri largi în bordajele lor chinuite de singurãtate, dezgolindu-li-se cele mai tainice mãruntaie, transformandu-se încet-încet în sãlaşuri pentru pãsãrile mãrii. Apoi, pe nesimţite devin din ce în ce mai mici şi neînsemnate, pierzându-şi formele, culoarea şi mãreţia de altã datã. Devin nişte mormane de ruginã roşie ca malurile care le înconjoarã. Poveştile lor rãmân doar vorbe, locurile lor devin doar amintiri.

Nave abandonate

Nave abandonate

Dupã aterizare sosiserã câţiva funcţionari plictisiţi şi moleşiţi de cãldurã privind din spatele geamurilor slinoase şi neîngrijite ale ghişeelor spre oamenii gãlãgioşi şi proaspãt sosiţi. Nu-mi aduc aminte de vreun gard, ştiu doar cã mergeam direct la avion cerând permisiunea echipajului aeronavei pentru încãrcare. Erau şi câţiva soldaţi înarmaţi deobicei în jurul aeronavei dar cine oare nu avea armã în Africa? aşa cã nu mai reuşeau sã impresioneze pe nimeni dacã le pãstrau nefolosite.   Plecaserã câţiva oameni de la noi, nu mulţi şi veniserã tot câţiva, nava avea abia douã luni de când sosise din ţarã aşa cã nu aveam o treime întreagã la acel schimb. Navele cu licenţã plecaserã imediat a doua zi din radã, începând sã soseascã altele pentru al doilea schimb din urmãtoarea sãptãmânã sau pentru operaţiuni la nava colectoare.

Nava biruita de uitare

Nava biruita de uitare

În câteva zile trecuse şi al doilea schimb, când într-o dimineaţã barca a plecat în mare grabã la mal cu un marinar pescar ce fãcuse o crizã de apendicitã. Noi îi spuneam cuscru,… noi toţi îi spuneam aşa, fãrã sã fi aflat defapt niciodatã al cui cuscru era, dar cu siguranţã cã era doar aşa o glumã de pe vapor. L-au dus la spitalul de la Cansado şi ne lãsase vorbã sã mergem sã-l vizitãm, se temea cã nu ştia franceza şi nici araba şi cã nu-i erau familiare nici obiceiurile localnicilor. Defapt cred cã se temea mai mult de ce avea sã urmeze, de necunoscut şi de strãini şi cred cã avea mare nevoie de ceva încurajãri. Dupã amiazã când am terminat treaba la maşinã, ne-am fãcut o gaşcã şi sub pretextul ca mergem dupã pachetele sosite cu al doilea schimb, am pornit spre navele din radã. Eu ştiu c-am rãmas la Ciucas la un vechi prieten iar restul au plecat mai departe pe unde aveau de colindat. Nu mai ţin minte când au revenit dupã mine cu barca, între timp mã cam abţiguisem iar afarã se lãsase deja întunericul ceea ce nu însemna neaparat cã era foarte târziu pentru cã în vecinãtatea ecuatorului noaptea se lasã foarte repede şi este aproximativ egalã ca duratã cu lumina zilei. Cred ca toţi eram la fel de „frumoşi” şi cu chef de orice propunere când am hotãrât unanim sã mergem negreşit la spital. Am intrat cu mare vitezã pe ţãrm pentru a înfige prova cât mai bine în nisipul plajei de la Cansado şi pentru cã ţãrmul era pustiu, am lãsat-o acolo nepãzitã mergând direct la spital. Nu puteau fi mulţi români în spitalul acela aşa cã l-am gãsit repede, întâmpinându-ne cu un zâmbet jovial. Încã nu fusese operat, urma a doua zi sã se întâmple asta dar nu putusem sã nu observãm (chiar dacã noi bãrbaţii suntem setaţi din naştere sã observãm mai greu unele lucruri), cã era îmbrãcat într-o cãmaşã lungã pânã la cãlcâie aşa cum purtau localnicii, cu broderii la gât şi manşete şi asta ne amuzase extrem de tare, râzând cu gurile pânã la urechi. Majoritatea vorbelor noastre au fost de îmbãrbãtare deşi unul dintre noi tot insista sã-i povestescã cuscrului cum sunt înmormântãrile în islam. Cred cã dorea sã-l tachineze şi nu l-a bãgat nimeni în seamã chiar dacã cuscrul se strãduia sã fie atent la absolut tot ce i se spunea din toate pãrţile, mãcar cã erau doar baliverne de oameni „aghezmuiţi”. Probabil cã devenisem destul de gãlãgioşi reuşind sã captãm atenţia întregului personal sanitar din spital care ne-au invitat chiar vehement sã le lãsãm pacientul în linişte.  Bineînţeles cã ne-am conformat, luându-ne la revedere şi încurajându-ne suferindul.

Muscatura timpului

Muscatura timpului

Nu bãtusem atâta amar de drum pânã în Cansado pentru a ne întoarce imediat, eu eram pentru prima oarã acolo şi vroiam sã vãd mai mult, la fel şi colegii mei nu aveau chef sã plecãm imediat, aşa cã am mers într-un local(cred cã singurul vãzut în Mauritania), unde se putea consuma bere adevãratã. Nici mãcar nu auzisem de un astfel de loc, perplexitatea fiind cu atât mai mare. Aveau o bere rece de-mi clãnţãneau dinţii în gurã şi am înãdit câteva la rând sã ne rãcorim, oricum nu ne mai trebuiau multe sã ne recãpãtãm curajul care ne purtase pânã aici, fiecare bãusem înainte de aceste beri, tãrie pe sãturate pe la navele pe unde poposisem la început. Nu-mi mai amintesc dacã am plãtit cu ouguya sau pesetas sau cu ce bere fusesem seviţi şi nici cum se chema barul acela rãcoros cu tejghea lungã şi poate cã nici nu am ştiut toate aceste amãnunte vreodatã dar am plecat de acolo tare mulţumit şi plãcut surprins pentru tot ce ştiam şi pentru tot ce aveam sã mai aflu ulterior despre Mauritania. Ne pilisem zdravãn din nou când am ieşit din local, mergând alene în direcţia ţãrmului unde ne abandonasem barca. Spre mare nu mai exista iluminat stradal dar cerul era foarte senin şi o luna imensã ne lumina suficient împrejurimile desluşind pânã şi sclipirile ei în valurile ce se spãrgeau gãlãgioase pe plajã, ca un joc straniu al luminilor. Toţi am observat aproape în acelaşi timp sãrindu-ne inimile din piepturi cã barca nu mai exista acolo lângã apã unde o lãsasem. Tot acolo se mai gãseau ca şi la sosirea noastrã, câteva zeci de pirogi rãsturnate pe-o rânã, înfipte în nisipul fin al plajei dar n-o zãream însã şi pe a noastrã în locul în care o lãsasem cu câteva ore înainte, adicã chiar lângã apã acolo unde reuşea sã mai ajungã timid doar spuma albã a valurilor sfârşite. Ne-am mutat cãutãrile mai la stânga, apoi mai la dreapta de câteva puncte de reper pe care le bãnuiam noi în mod unanim cã erau corecte. Disperaţi, am luat ţãrmul la pas mãrunt dar oricum nu trebuia sã ne îndepãrtãm prea mult de locul în care ne aflam privind spre uscat. Privind uscatul însã am mai observat adânc în ţãrm siluetele mai multor pirogi. Am mers iute cu încã cineva încolo îndepãrtându-ne de ţãrm şi când credeam cã trebuia sã ne întoarcem ne-am zãrit cu mare bucurie barca ce ne aştepta cuminte şi liniştitã. Nu puteam sã cred deşi am realizat imediat ce se întâmplase în lipsa noastrã. Cred cã toţi ne dãdusem seama cã aici diferenţele între flux şi reflux erau foarte mari.

Cansado bay

Cansado bay

Atunci mi-a trecut prin minte imaginea scãrii cu treptele de piatrã de la dana pirogilor din Nouadhibou unde se vedeau când 3 trepte când foarte multe, în funcţie de atracţia lunii. Acum barca se afla poate la 15-20 de metri de apã dupã aprecierea noastre prin semiîntunericul nopţii. Am încercat din rãsputeri sã împingem cu ramele cãrora deja nu le mai puteam înţelege rostul în barcã, neputându-ne fi nici de aceastã datã de vreun folos. Am aşezat douã rame sub chila bãrcii pentru a aluneca mai uşor iar cu alte douã rame am fãcut pârghii (noi le spuneam mangealâcuri) pentru a le împinge dar eforturile noastre au rãmas fãrã nici o izbândã. Ne-am aşezat neputincioşi, înfranţi şi resemnaţi pe nisipul umed de lângã barcã, extenuaţi şi sãtui de plimbarea noastrã care acum ne ieşea pe nas. Nu ştiam cât putea sã fie ceasul, nu purtam aşa ceva pe mare nici eu şi nici colegii mei. Ni se fãcuse şi foame şi sete şi somn şi parcã şi buna dispoziţie ne dispãruse şi nici mãcar nu ştiam cât anume mai aveam de aşteptat afurisitul ãla de flux. Atmosfera devenise apãsãtoare şi plictisitoare şi încercam din rãsputeri sã readuc înapoi buna dispoziţie pierdutã, fãcând glume sau spunând tâmpenii care acum nu mai reuşeau sã scoatã nici mãcar un zâmbet forţat. N-am putut sã ma lupt mult cu apatia lor şi am devenit şi eu morocãnos şi fãrã chef,  aşezându-mã alãturi de ei în fund, rezemat cu spatele de barcã, cu fruntea pe dosul palmelor sprijinite pe genunchi. Buzele mi se uscaserã demult, capul îmi vâjâia, neputând sã mã concentrez la nimic, neputând sã mã gândesc la nimic frumos. Începusem sã moţãim în tãcerea întunectã a nopţii şi simţeam deja nisipul şi adierea mãrii reci şi inconfortabile. Probabil cã somnul nu se lipise nici o clipã de mine dar nici treaz pe deaîntregul nu fusesem pentru cã privirile îmi erau împãienjenite de rãstimpul petrecut cu ochii închişi iar acum încercam cu greu sã desluşesc nişte mişcãri nãzãrite pe mal. Erau doar câteva grupuri rãzleţe de câte douã-trei siluete ce discutau domol, cu volum minim şi egal, însã acoperite în mare parte de tumultul valurilor. Bãnuiam cã erau pescarii ce aveau pirogile acelea înşiruite pe plajã, ce veniserã sã se roage şi sã plece în larg. Un mic semn de bucurie la gândul cã şi ei aşteptau fluxul ca şi noi, adicã mai mult ca sigur cã ne aflam aproape de evadarea din captivitatea aceea. Aproape toţi s-au aşezat în genunchi începând sã se roage aşa cum o fãceau adesea.

Asfintit

Asfintit

Probabil cã era una din rugãciunile lor zilnice sau numai o rugãciune doar a lor a pescarilor fãcutã înainte de ieşirea în larg. Cred cã nu ne remarcase nimeni dintre cei prezenţi aşa ghemuiţi la umbra siluetei butucanoase a bãrcii noastre care şi ea mai mult ca sigur trecuse nevãzutã. Eu le dãdusem ghionturi colegilor şi ne holbam acum cu toţii încã de la început la tot ce se petrecea în preajma noastrã. Cred cã întreg Nouadhibou-ul cunoştea cã marinarii români le spuneau locuitorilor lor „Gogule’”, aşa cã şi lor ne-am adresat la fel când s-au apropiat de pirogile lor sã iasã în larg. Nu s-au arãtat surprinşi cã ne gãseam acolo deşi cred cã extrem de rar puteau gãsi bãrci româneşti la acea orã şi în acel loc şi dupã o discuţie gãlãgioasã, plictisitoare şi obositoare, i-am convins sã ne tragã în larg cu mult mai vioaiele lor ambarcaţiuni. Am bãtut palma ca pentru rãsplatã sã treacã dupã amiaza pe la nava noastrã sã le dãm doi saci cu ulei de motor. Am mers „aţã” direct la navã cu toatã viteza la primii zori ai zilei când pe timonerie oamenii îşi serveau cafeaua. Am gãsit scara de pisicã întinsã pe bordul tribord lângã generatorul de avarie şi am început sã urcãm pe rând. Scara de pisicã era împletitã din sfoarã (trei verticale) cu trepte din scândurã geluitã iar când coborai sau urcai, erai obligat sã priveşti tot timpul cu atenţie în jos spre unde urma sã pãşeşti şi spre cel mai bun loc de care sã te poţi prinde zdravãn cu mâinile de acel ţintebine înodat din loc în loc de pe mijlocul scãrii şi abia când ajungeai în culmea ei, când începea iar sã coboare, puteai ridica privirile în sus fãrã teamã, pentru a cuprinde cu privirile întreaga punte. Primul care trebuia sã urce era un moldovean de prin parţile Rãdãuţilor poreclit şi ȘAM-ȘAM sau ȘUȘURIGU (cã cicã aşa fãceau câinii şi cocoşii pe la ei), ce avea glume groase cu pescarii, fiind dealtfel şi vincierul lor. În timp ce urca, unul din pescarii cu care îşi fãcea farse, şi-a dat pantalonii jos pânã la genunchi şi s-a aşezat cu fundul gol la capãtul scãrii, unde ȘAM-ȘAM avea sã ridice capul. A fost un impact atât de puternic încât pescarul s-a dezechilibrat sã cadã atunci când ȘAM-ȘAM s-a împins cu faţa în fundul lui. A fost delir pe toatã puntea care vãzuse întâmplarea, s-a râs cu poftã atunci şi fãrã ocolişuri, s-a râs şi a doua zi şi sãptãmâna care a urmat şi voiajul urmãtor şi oridecâte ori ne aduceam aminte de isprava asta.  

Nouadhibou - cimitirul navelor

Nouadhibou – cimitirul navelor

   Am plecat dupã aproape o sãptãmânã de mers zinic la mal pentru licenţã, zile în care treceam de fiecare datã pe la mai toate tarabele din bazarul acela din port. Testam zilnic eşantioanele de parfumuri franţuzeşti, mai luam câte o Canada dry şi mã miştocãream toatã ziua cu precupeţii de la tarabe. Îmi permiteam cu câţiva dintre ei aproape orice glumã, o singurã datã cred ca am sãrit gardul pe când mã aflam cu Ţapul la mal iar ei începuserã sã se roage desculţi ca în fiecare zi pe preşuleţele lor minuscule, aplecându-se şi lipindu-şi frunţile de pãmânt în ritualul lor, moment în care Ţapu îi pipãi cu putere unuia dintre ei fundul şi îi zise „-muy buen!”, fãcând semnul de OK cu pumnul strâns şi degetul policar în sus. Nu era nimic în francezã dar el înţelese-se bine la ce ne refeream. Știu cã a fãcut tare urât atunci, cã ne privea încruntat si pizmas în timp ce zicea ceva în arabã poate, pentru cã noi nu pricepusem nici o buchie din toate vorbãraia lui. Am fãcut câteva încercãri neinspirate de a-l potoli, bãtându-i obrazul dar asta l-a înfuriat şi mai tare.  Ne-am ridicat şi noi de pe bordura pe care stãtusem pânã atunci scuturându-ne reflex praful de pe pantaloni şi cu gesturi expresive de lehamite fãcute din mâni, i-am strigat aproape într-un glas: „Du-te-n plm de magraon” şi multe alte cuvinte imposibil de scris. Am încercat sã pãşim mai des şi mai repede pentru cã deja mai mulţi magraoni se opriserã din rugãciunile lor urmãrindu-ne acum cu privirile.   Ne aflam deja în marş, cu toatã viteza înainte spre zona de pescuit, având la bord un nou controlor şi un marinar. Controlorul acesta era altfel decât toţi ceilalţi mauritanezi întâlniţi pânã atunci, mult mai atletic decât piperniciţii pe care-i vedeam zilnic la mal sau pe oriunde mai ajungeam eu deseori. Îl chema Mamadu, ãsta cel puţin avea un nume sau ştiuse sã şi-l facã cunoscut în comparaţie cu restul cãrora mã adresam ca de obicei cu apelativul general de „bã Gogule”. Din puţinele vorbe schimbate cu el înţelesesem cã era fiu de şef de trib şi cã fãcuse ceva şcoalã prin Franţa. Poate cã mã minţise fiindcã ar fi trebuit sã fi cunoascut mãcar sistemul francez de învãţãmânt, care nu avea doar trei-patru clase obligatorii cum credea el, totuşi se vedea clar cã era mai destupat la minte şi mai receptiv la nou decât restul de mauritanezi închişi şi conservatori şi foarte probabil cã trãise ceva timp în afara Mauritaniei. Lui nu-i venea sã creadã sau îi venea greu sã admitã cã pânã şi simplii marinari de la bordul navei noastre aveau 12 clase. La început o luase ca pe o glumã, apoi pentru a înţelege cumva logica celor afirmate de mine a început sã mã iscodeascã cu întrebãri sâcâitoare despre câte clase avea skeeper-ul, şeful mecanic, ofiţerii, arãtându-se în continuare destul de neîncrezãtor cu privire la ceea ce auzea de la mine. Începuse sã creadã cã era o strânsã legãturã între rangul, funcţia cuiva şi anii de şcoalã, pentru cã mã întrebase mai pe la sfârşit şi despre câte clase avea preşedintele României şi mã cam puse-se în încurcãturã, pentru cã eu ştiam cã Ceauşescu nu prea avea multe clase. De unde începuse discuţia noastrã şi unde ajunsesem acum… Învãţaseam o viaţã (pânã atunci) cã nu aveam voie sã vorbesc sau cã era mult mai „sãnãtos” sã tac despre anumite situaţii sau persoane iar acum Mamadu mã adusese în pragul de a discuta exact despre ele, despre subiectele tabu de pe vremea aceea. Ce sã-i fi rãspuns eu lui, cã preşedintele României avea doar patru clase? I-aş fi nãruit toatã logica lui firavã şi neghioabã pe care şi-o construise pânã atunci, dar pentru cã aveam chef sã-l epatez şi pentru cã îmi displacea sã mint gratuit, i-am şoptit privindu-l drept în ochi „- patru clase”. A fãcut la început ochii cât cepele  zâmbindu-mi strâmb şi neîncrezãtor, apoi vãzând cã nu aveam nici un gând sã rectific nimic din ceea ce spusesem, a luat o minã serioasã, a împins cu amândouã palmele aerul din faţa lui spre mine exclamând doar un „-Bleahhhh…” gâtuit de parcã ar fi vrut sã-şi şteargã chiar atunci din memorie întreaga discuţie cu mine.   

Publicat în Vest Africa | 15 comentarii

VIS IMPLINIT


ORIENT (peninsula Arabiei) – Trecuserã ceva ani de când mã retrãsesem la uscat, nu foarte mulţi dar pentru mai toţi tinerii de obicei şi cel mai adesea, acei caţiva ani pot însemna o „micã” veşnicie. Apoape cã mã învãţasem cu viaţa obişnuitã a oamenilor, considerând cã marinãria devenise un capitol definitiv închis, tânjind însã pe ascuns în momentele de linişte dupã acele vremuri apuse, îndrãznind chiar sã mai sper în cele mai tainice gânduri neîmpãrtãşite şi neruşinate cã poate vreodatã, cândva, cine ştie cum si prin ce minune s-ar mai putea ivi o unicã şi ultimã ocazie. Atunci când reveneam cu picioarele pe pãmânt gândind şi privind totul într-un mod realist, mã cutremuram vãzându-mi toate visele nãruite, înţelegând totodatã cã toate speranţele mele nu erau decât nişte nãluciri bolnave. Eram convins cã trãirile din sud, peripeţiile din vest, poezia mãrii de pe la 20 de ani nu se mai puteau întoarce, totul pe aceastã lume se schimbã în permanenţã într-un mod necruţãtor iar ochii oamenilor vãd de fiecare datã alceva pe mãsura trecerii anilor şi ce a trecut nu se mai poate întoarce sau dacã totuşi da, cu siguranţã cã nu mai poate fi la fel; frumos şi bine poate, dar niciodatã la fel. Trãiam intens nostalgia trecerii acelor ani de rãtãciri si hoinãreli pe ape, ani când nimic nu mi se putea împotrivi, când nici o piedicã nu era suficient de mare încât sã mã descurajeze şi când oceanul era totul pentru mine iar eu fãceam orice pentru el. Îl regretam ca pe ceva iremediabil pierdut, aşa cum regreţi anii copilãriei sau tinereţii, când ştii fãrã tãgadã cã nu-i vei mai putea recupera vreodatã în aceastã viaţã. În cei aproape cinci ani de când trãiam la uscat, învãţasem sã-i zic acasã unui loc extraordinar de fix şi de uscat, departe de ţãrmurile mãrii, departe de strigãtul albatroşilor, în care încãpea toatã lumea mea cu cele mai importante şi iubite persoane. Soţia şi copila noastrã mi-au colorat viaţa cu existenţele lor, mi-au arãtat cã viaţa poate fi foarte frumoasã şi în alt mod decât învãţasem pânã atunci, deveniserã ancorele mele cele mai trainice care sã mã ţinã strâns legat de uscat, m-au reînvãţat cu cãldura şi confortul pierdute în adolescenţã al altui „acasã”. Împreunã cu ele ne-am bucurat, ne-am întristat, am glumit şi-am râs şi-am plâns la un loc împreunã şi cât am mai râs şi cât am mai plâns şi cât de mult ne-au mai legat sorţii cu odgoane groase şi nevãzute toate încercãrile vieţii care s-au abãtut peste noi… m-au fãcut sã mã simt iubit, important, m-au iubit şi m-au înţeles când nu prea era nimic de înţeles, mi-au arãtat şi am vãzut feţe şi sensuri ale vieţii nebãnuite şi neştiute pânã atunci… am învãţat sã iubesc de douã ori mai mult şi peste orice limitã umanã, cu trecerea fiecarei clipe din ce în ce mai mult… Prezenţa lor în viaţa mea mi-au domolit dorul de mare, mi-au reaşezat prioritãţile vieţii. Sã fi iubit mai departe marea la fel ca la început ar fi însemnat un mod egoist de a fi şi eu am fost toatã viaţa de-un altruism bolnav şi nici nu am ştiut sã iubesc vreodatã cu jumãtãţi de mãsurã… am iubit cu tot ce sunt şi cu toatã puterea mea de a iubi, sau nu am mai iubit deloc. Dacã aş mai fi pus în situaţia de a pleca iar pe mare, situaţia ar fi foarte diferitã acum, şi-aş ofta cu tot nãduful de dorul casei, la fiecare voiaj. Acasã ar însemna de data aceasta doar uscatul spre care aş alerga iute cu fiecare ocazie, locul unde m-aş simti cel mai bine, locul în care se aflã întreaga mea lume.Pasiunea pentru mare cred cã s-a stins de când îmi iubesc familia total şi necondiţionat şi-aş naviga cu plãcere dar doar cu gândul acasã pe uscat. Ciorba reîncãlzitã nu mai este la fel de gustoasã. Nu am înţeles niciodatã de ce când visez marea, suntem mereu singuri, doar eu, ea şi oamenii mãrilor ca nişte martori tãcuţi şi neştiuţi de nimeni, de parcã doar la atât s-ar restrânge întregul meu univers. Toate visele cu ea sunt atât de reale încât la trezire mã cutremur de tot şi-i mulţumesc Domnului pentru tot ce mi-a dãruit în viaţa realã.

Deci veneam de la serviciul meu de „pãmântean” dupã o zi istovitoare de muncã, încercând cu înfrigurare sã deschid contra timp uşa de la intrare pentru a putea rãspunde la telefonul care suna nesimţit de insistent. Nici nu m-am mai descãlţat pentru a ajunge la mãsuţa joasã de pe hol pe care se afla telefonul, ci am îngenunchiat pe mochetã rãspunzând grãbit. De la capãtul celalalt al firului nu se auzea nimic, nici o vorbã, nici un sunet, doar o lungã tãcere şi cu convingerea cã mi se fãcuse o glumã proastã, am început sã înjur fãrã perdea şi fãrã repetiţii pentru cã aveam un repertoriu bogat şi variat pe atunci şi pentru cã eram absolut singur în toatã casa. M-am ridicat iritat şi dupã ce m-am descãlţat, am intrat în hol sã mã dezbrac, când soneria telefonului a prins iar sã ţârâie enervant în liniştea casei. Am ridicat încã odatã nervos receptorul cu gândul de a dojeni persoana care încerca sã se joace cu mine. Am dus receptorul la ureche şi am desluşit cum o voce îmi repeta insistent : „nu închide, nu închide, aşteaptã pânã auzi tot”. M-am dumirit mai târziu ca vocea apelantului ajungea foarte greu la mine de parcã comunicam cu cineva aflat în altã lume. Era un amic din copilãrie aflat acum în Aden şi încerca sã mã întrebe dacã nu doresc sã vin acolo. I-am povestit cã vreau, cã asta îmi doream dar cã actele erau cam „varzã”, niciunul nemaifiind valabile. L-am rugat sã intreprindã toate demersurile necesare cã urma sã mã descurc eu cumva de un paşaport valabil în câteva zile, dar cã aveam şi eu pretenţia ca nava sã nu fie pescador. Mi s-au dat toate asigurãrile cã nu putea fi vorba de aşa ceva, dar cã nu-mi puteau spune încã ce clasa de nava era ci doar ca se cheama „Yathrib 1” şi cã eram aşteptat urgent. Nici nu mai ştiam pe unde sã localizez destinaţia aceasta, doar bãnuiam şi atat. Știam din aduceri aminte de existenţa a doua Yemenuri dar nu arãtasem niciodatã cu degetul pe hartã aceastã ţarã, nu fusesem ascultat niciodatã la aceastã lecţie nemaiînvãţatã şi mã simţeam ca un copil nepregãtit la geografie.  A doua zi la prima orã m-am prezentat la serviciul pe care îl obţinusem cu greu în urmã cu un an cu mari intervenţii, aşteptându-mi şeful cu demisia în mânã. Colegii au crezut cã mã ţâcnisem la cap, ca în prag de Crãciun(era sfârşitul lui noiembrie) sã-mi dau demisia. Nici mãcar nu aveam timp sã-mi fac cele douã sãptãmâni de demisie, îl rugasem pe de acum fostul meu şef sã aranjeze ca totul sã fie bine, pentru cã eu dupã ce mi-am lasat demisia am plecat glonţ la paşapoarte. A urmat o sãptãmânã de agonie şi extaz, de ghinion şi noroc, de deziluzii şi speranţe. La paşapoarte am dat de la bun început de un zid rece, de netrecut şi neînduplecat unde ajungând în ultima instanţã la şeful lor, mi s-a explicat cã nu mai exista opţiunea de „paşaport la urgenţã” şi drept urmare avea sã dureze cel puţin douã sãptãmâni, ceea ce era mult prea mult pentru oportunitatea pe care o aveam. Eram disperat dar uneori soarta aşeazã întâmplãrile aşa cum vrea ea şi în drumurile mele nehotãrâte a fãcut sã mã întâlnesc cu o prietenã pe care pânã atunci şi nici de atunci încolo nu o mai întâlnisem mergând aşa fãrã o ţintã anume pe strãzi. A urmat apoi un telefon bine ţintit al acesteia şi acelaşi şef de la paşapoarte m-a aşteptat personal de aceastã datã, nerãbdãtor şi jovial sã completez doar o cerere în care urma sã scriu numai ţara de destinaţie, (fiind admonestat în glumã de aceeaşi persoanã care ceva mai devreme mã refuzase categoric, cã uitasem sã trec ţara de destinaţie)pasaportul poposind în mâinile mele câteva ore mai târziu. Apoi trei zile(una în Tulcea şi douã în Bucureşti) am cãutat cu insistenţã un bilet de Yemen pe numele meu. Nu era de gãsit nicãieri, în fiecare searã îmi fãceam un plan pe unde mai trebuia sã caut, plus confirmãri şi reconfirmãri din Yemen precum cã exista cu adevarat acel bilet de negãsit. În ultima searã am dormit la o secţie de poliţie din capitalã, unde era de gardã (mai presus decât gradele de rudenie)un prieten. Marius mi-a spus cã ar trebui sã încerc şi la aeroport dacã nu voi rezolva problema la agenţiile Alitalia din oraş. Am pierdut cu invitaţiile la calm şi aşteptare întreaga dimineaţã fãrã speranţe ci doar cu promisiuni. Am aflat mãcar cã avionul avea sã decoleze peste doar 2-3 ore, aşa cã în pragul deznadejdei, am plecat fãrã convingere, la sfatul lui Marius, spre aeroport şi cu tot bagajul dupã mine. Vedeam negru in faţa ochilor, şi-mi venea sã urlu de neputinţã dar totuşi încercam sã mã amãgesc cã aş mai avea o şansã, anemicã ce-i drept dar totuşi exista una. Am intrat direct la biroul agenţiei Alitalia unde de aceastã datã mãcar nu m-am mai mirat cã biletul meu rãmãsese în continuare de negãsit, în schimb mi se sugerase sã încerc şi pe la Tarom care vindea o parte din biletele acelei curse. Pe ultima sutã de metri am reuşit într-un târziu sã capãt acel bilet, sã fac vama şi trecerea frontierei în pas alergator, în timp ce ceilalţi pasageri se plictisiserã deja aşteptând la bordul aeronavei. Zborul pânã la Roma nu a durat mult în aprecierea mea şi nici nu l-am bãgat în seamã, încercând sã-mi adun gândurile şi sã mã mobilizez pentru partea a doua a cãlãtoriei mele spre Arabia. Tranzitul din Roma mi s-a pãrut deosebit de lung şi obositor, doream sã mã îmbarc mai repede în avionul Airbus320 al companiei Yemenia pentru o ultimã escalã la Sanaa înainte de a ajunge la Aden, destinaţia finalã(fosta capitala a fostei RPD Yemen). Aici în Roma mi s-a pãrut obositor şi pentru faptul cã nu beneficiam de nici un agent (aşa cum aveam de obicei) care sã se ocupe în locul meu de rezolvarea tuturor problemelor ivite. Trebuia sa fiu eu îsumi atent la toate anunţurile difuzate sau afişate pentru a putea fi sigur cã totul avea sã decurgã bine. Aerul exotic al arabiei l-am resimţit imediat ce am pãşit în aeronava yemenitã, chiar dacã cei mai mulţi pasageri ai zborului, dupã culoarea paşapoartelor erau britanici. Îmi doream sã beau o tãrie şi sã adorm pânã la escalã dar stewardesele ne ofereau doar sucuri, apã, cafea şi multe ceaiuri. Regretam acum cã nu profitasem de toate acestea în cursa Alitalia, refuzând toate bãuturile pentru cã zborul fusese scurt şi pentru cã dorisem sã rãmân foarte treaz din toate punctele de vedere.  A trecut noaptea dormitã în foarte multe aţipeli scurte, agitate, înnãdite şi neodihnitoare cu un sentiment greu de incertitudine şi îndoialã. Aterizam deja şi amplidanele anunţaserã aceasta însã nu înţelesesem nimic, nefiind atent. Începuse sã se lumineze când am coborat din avion, mergând la îndeplirea formalitãţilor de sosire. Pe clãdirea aeroportului sau pe oriunde altundeva nu se gãsea nici un indiciu asupra locului unde aterizasem iar eu ştiam ca aceea trebuia sã fie doar o escalã înaintea zborului spre Aden şi mã gãseam într-o mare confuzie şi nelãmurire deloc liniştitoare. Cãlãtorii arabi trecuserã de controalele aeroportuare, britanicii fuseserã  îmbarcaţi în autocare iar eu, singur rãmas am prezentat paşaportul la punctul de control al frontierei. Paşaportul mi-a fost refuzat, cerându-mi-se sã prezint alt document, aşa cã am prezentat carnetul de marinar care era expirat de câţiva ani buni însã având chemare în ţara lor pentru a naviga, aveau nevoie de acest act care înlocuia defapt paşaportul. Mi s-a pus viza de intrare pe acel carnet expirat iar apoi a telefonat undeva fãrã a-mi înapoia însã documentul. Au sosit doi soldaţi(sau ce-or fi fost dar aveau uniforme şi arme), şi m-au preluat cu bagaje cu tot fãrã sã mi se explice nimic, şi închis într-o camera înaltã cu douã ferestre mici aproape de tavan, cu o masã neagrã şi slinoasã lipitã pe lungime de peretele din stânga uşii de intrare iar varul scorojit şi cele douã scaune de lemn cu spãtar, aşezate (faţã în faţã)de o parte şi de alta a acelei mese completau imaginea primei impresii. La peretele opus se gãseau câteva saltele roase şi decolorate de vreme, stivuite sau mai bine spus aruncate în pripã, neglijent pe podea din care atârnau caţiva câlţi coloraţi. Bagajele, ca şi actele mele rãmãseserã la cei doi soldaţi. Nu ştiam încã în ce oraş mã aflam pentru cã nimeni din cei pe care îi întrebasem nu îmi rãspunseserã tranşant cu da sau ba, aveam doar o micã bãnuialã dar eram prea sleit de puteri pentru a raţiona corect, aşa cã m-am aşezat pe saltelele din acea camerã despre care aveam o impresie proastã, lãsându-mã doborât uşor de oboseala adunatã pe drum, fãrã sã-mi mai pese de mizeria lor. Eram totuşi sleit de puteri. M-am trezit când s-a deschis uşa pe care a intrat o femeie arabã îmbrãcatã în negru complet dar fãrã voal islamic. M-a impresionat culoarea hainelor ei care chiar dacã tot negre erau, aratau impecabil de parcã atunci le îmbrãcase pentru prima oarã, pãreau perfect noi, neatinse de nici un fir din praful acela galben prezent peste tot în peisajul Yemenului. M-am ridicat si m-am prezentat, dupã care ne-am aşezat amândoi pe cele douã scaune. O chema JAMILA şi era din Iordania, tot ea mi-a mai spus ca ne aflam în Aden iar eu nu mai înţelegeam nimic pentru cã pe programul meu de zbor era trecutã o escalã la Sanaa şi ora de sosire în Aden trebuia sa fie mult mai târzie. Nu înţelegeam nici de ce mã gãseam reţinut acolo de câteva ore bune. Mi-a cerut sã priveascã fotografia cu fiica mea pe care o strângeam în mânã de cand aterizasem, o bomboanã de fatã cât un ghemotoc cu o rachetã de tenis în braţe, pe un teren de sport. I-am urmãrit atent expresia feţei care s-a luminat, şi zâmbetul larg ce i-a cuprins întregul chip, la apropierea fotografiei de ochii ei negri şi migdalaţi şi toate acele grimase ale ei au însemnat mai mult pentru mine decât „-302Nice!”-ul rostit cu accent arãbesc pe care poate cã nici nu şi-l traduse-se vreodatã atât de exact pe cât credea ea. Am mai discutat banalitãţi strãduindu-ne amândoi sã evitãm stânjenitoarele momente de tãcere. Ceva mai târziu uşa s-a deschis din nou şi soldatul acela cu faţa mãslinie, a invitato pe ea sa îl urmeze, eu rãmânând mai departe închis. M-am ridicat şi eu mergând lângã uşã ca şi când mi-aş fi condus un oaspete la ieşire, luându-ne rãmas bun. Privirea mi s-a intersectat cu a soldatului care înţelegându-mi din priviri neliniştea, s-a uitat la ceasul de la mânã zicându-mi doar, cã încã nu era timpul potrivit şi m-am trezit din nou singur în încãperea aceea uitatã, cu pereţii scorojiţi şi uzaţi, cu ferestrele ei mici aşezate sus lângã tavan, care împiedicau puterea dogoritoare a soarelui sã intre fãrã oprelişte peste mine.  Am rãmas închis cu gândurile, neliniştile şi temerile mele, impunându-mi sã nu-mi mai privesc ceasul, aşa cã mi l-am scos de la mânã îndesându-l adânc în buzunare, încercând sã nu mã mai gândesc la nimic. Pierdusem şirul vremii când s-a deschis iar uşa, apãrând în cadrul ei chipul surâzãtor şi deja familiar al soldatului care mã adusese de dimineaţã în încãpere. M-a întrebat direct dacã am bani la mine pentru ca are nevoie de ei pentru a-mi plãti drumul pânã la navã. „Caţi?” l-am iscodit eu, „ceva bani, nu conteazã câţi”, a venit rãspunsul lui abrupt. Nu cunoşteam preţurile locale, nu cunoşteam nivelul lor de trai deşi acum gândind la rece dupã atâta timp, ar fi trebuit sã-mi închipui cã nu erau la nivelul celor din emirate aşa cum credeam eu atunci, deci am bãgat mâna în buzunar şi am scos douã bancnote de douãzeci, şi una de cinci dolari pe care i le-am întins. S-a uitat lung la ele întrebându-mã dacã nu mai am încã ceva la mine. I-am dat apoi de înţeles cã cei pe care tocmai îi dãdusem erau toţi banii mei pe care îi aveam, socotind cã la lãcomia care i se citea în priviri ar fi fost un gest necugetat sã umblu la banii neschimbaţi încã. Am mers la un ceea ce s-ar putea numi bar, din incinta aeroportului situat lângã biroul insoţitorului meu care pe drum îmi indicase spre câteva maşini din parcare cã într-una din ele se aflã şi bagajul meu. Am priceput astfel cã acele maşini erau funcţionale în ciuda priveliştii lor jalnice, şi nu m-am mai mirat mult pentru cã deja avusesem experienţe asemãnãtoare prin alte parţi ale lumii prin Luanda sau Dakar. Mi-am îndreptat paşii spre unul dintre multele scaune înalte şi libere aflate împrejurul barului, în timp ce „amicul” meu a intrat în biroul alãturat cu uşa larg deschisã, lipitã de perete lor comun. Oferta barului era extrem de limitatã aşa cã pentru început am încercat sã mã bucur la maxim de confortul scaunului înalt cu care mã rãsuceam spre stânga şi dreapta pânã la enervare. De alãturi se auzeau voci puternice vorbind dezinvolt araba, pentru cine nu cunoaştea ar fi putut trece drept ceartã dar eu ştiam cã aşa se manifestau arabii acasã la ei mai ales în faţa unui necunoscator al limbii lor materne. L-am auzit pe amicul meu cum din birou a strigat un pic mai tare cãtre barman dupã cum mi-am putut da seama pentru cã şi el i-a rãspuns cu acelaşi volum al vocii, venind la mine şi întrebându-mã ce doresc. Cum rafturile erau aproape goale sau mai bine zis cu nimic care sã-mi stârneascã interesul, i-am spus zâmbind larg :” A big double Russian vodka”. A fost rândul lui sâ rânjeascã şi sã-i transmitã amicului meu în arabã dorinţa pe care mi-o exprimasem în timp ce mã servea cu acelaşi zâmbet evitâmdu-mi privirea, cu un ceai verde şi fierbinte într-un minuscul pãhãruţ (aşa cum mai vãzusem la arabi) şi cu o prãjituricã cât o chiflã, un chec sau echivalentul unei Madlene de pe la noi.

A ieşit din birou amicul meu luându-şi douã pahare de ceai, pregãtite pe bar şi uitându-se la mine în treacãt mi-a spus cã nu se putea alcool. „Ce bãuturi bune aveţi în Yemen?” am încercat sã mã lãmuresc eu mai bine, rãspunzându-mi cã se putea dar cã nu era tocmai sãnãtos. Mã „rãnise” în convingeri şi nu m-am putut abţine sã nu-i spun o micã rãutate, cã şi tutunul era la fel de nesãnãtos şi totuşi ei fumau aproape mereu. M-a lãsat fãrã rãspuns, plecând cu paharele de ceai în încãperea de unde venise. Știam cã ar fi trebuit sã nu-i zic nimic, pentru cã ei nu fac glume cu învãţãturile coranului. Când venise dupã ceai, îl vãzusem pe amicul meu cum îşi smulge gradele militare de pe umeri ascunzânduşi-le în buzunarul de la piept al bluzei, zicându-mi în sinea mea cã acelea trebuie sa fie acum hainele lui civile de mers acasã dupã serviciul de noapte. Și chiar aşa a fost, dupã o scurtã vreme în care am avut timp cu foamea mea, sã „pelicãnesc” prãjiturica şi ceaiul, m-a invitat spre maşina în care mã aşteptau şi bagajele pentru a merge spre portul Aden. Mi-a Old_Town_Aden_Yemenlocalizat portul ca gãsindu-se în zona Tawahi(se pronunţa Tuai) dar nu realizam ce înseamnã asta, sau nu mã putea ajuta asta cu absolut nimic, putând sã zicã orice dorea atunci. Am pãrãsit aeroportul cu maşina unuia dintre ei aşezaţi în faţã, eu pe scaunul din dreapta spate, cu toate geamurile deschise pentru cã deja era foarte cald iar aerul condiţionat al maşinii nu era pornit. Poate cã nici mãcar nu avea, la urma urmei abia i se mai ţineau uşile în balamale şi banchetele sã nu alunece. Strãzile de la periferie mi se pareau aerisite, fãrã gropi, doar îmbâcsite cu praful sau nisipul acela foarte fin ce însoţea toate peisajele care se iveau de dupã stâncile printre care şerpuia drumul nostru spre oraş. Probabil cã ei vorbiserã toatã ziua, cu mine şi fãrã mine de faţã pânã sã mã scoatã din izolare, iar acum în maşina încã nu-şi terminasera discuţia, continuind sã flecãreascã gãlãgios cam cât un grup de femei gureşe de pe la noi. S-au întors spre mine în vreo douã rânduri cu întrebãri prin care sã se convingã cã eram întradevãr lefter de toţi banii, apoi nu m-au mai bãgat în seamã pânã la capãtul drumului nostru. Am pãtruns în interiorul oraşului cu case şi clãdiri etajate şi zidite în stil arãbesc cu multe arcade înflorate, pe nişte strãzi din ce în ce mai aglomerate şi cu reguli de circulaţie haotice şi anapoda, intrând pânã la urmã pe o poartã unde exista în permanenţã un alai de oameni şi oi ciudate sau taxiuri şi microbuze care luate toate la un loc, fãceau o mare hãrmãlaie. Ne gãseam la malul mãrii, intrasem într-un port al Adenului şi din câte puteam eu sã-mi dau seama vãzând la tot pasul doar nave de pescuit, probabil cã asta şi era, adicã portul pescãresc pe care nu mi-l dorisem deloc. La capãtul danei, cu prova în larg şi pupa strâns legatã de cheu, se gãsea un puitor militar de vreo 50-60 de metri. Ne-am oprit la mai puţin de o sutã de metri de el, trebuind sã cobor lângã un pescador albastru nãpãdit de ruginã ca mai toate navele de pescuit. Mi-au arãtat cu mâna întinsã spre schela de lemn şi metal cu o coţadã sub ea întinsã pentru siguranţã, ce suia cam un metru deasupra danei pânã pe puntea pescadorului. În timp ce urcam, se auzea clar şi strident sifleea marinarilor de pe nava militarã din apropiere prin care se prezenta onorul unui ofiţer de rang superior, pufnindu-mã râsul pentru câteva clipe la gândul cã era pentru mine. Am urcat prin babord şi imediat cum am ajuns la capãtul ei, am dat cu ochii de primii echipieri, dosiţi la adãpostul umbros al rufului punţii de pescuit. Imaginile nu-mi mai sunt foarte clare doar puţin amestecate, pentru cã vãzusem deja prea multe feţe şi lucruri noi despre care încercercam sã mã dumiresc ce fãceau. Doi europeni cu feţele arse peste mãsurã de soarele nemilos, aşezate umãr la umãr, fumând şi vorbind cu volum maxim ceva în rusã sau cel puţin aşa crezusem atunci pentru cã mai târziu am aflat cã defapt erau ukrainieni din Kiev. Alţi doi arabi participau şi ei la discuţie dând docţi din cap a înţelegere, primul era Sofian, un kenyan în funcţie de „nostrom” al navei, iar al doilea un bãiat simpatic şi sociabil, cu cel puţin douã clase de educaţie peste restul celorlalţi localnici caruia noi îi spuneam Maxim iar arabii lui îi pronunţau numele cam tot la fel dar gutural şi cu un puternic accent arãbesc sunau la sfârşit ceva diferit. Pânã cu doar caţiva ani în urmã fusese mecanic de bord pe aeronavele Yemenite, fusese şcolit prin Rusia şi de aceea era o fire cu mult mai deschisã şi sociabilã faţã de toţi ceilalţi. Dupã unirea celor douã Yemenuri, cei din fosta republicã democraticã (adicã cei din Aden în care ne aflam), pierduserã sau mai bine zis li se luaserã cam toate drepturile şi privilegiile, inclusiv locurile de muncã mai importante, deveniserã nişte paria la ei acasã.  Puţin mai încolo, în soare, cam la doi metri de capãtul pasarelei pe care mã aflam, doi yemeniţi îmbrãcaţi în rochiile lor arabe, tolãniţi pe câte o rânã, privind spre mine dar total absenţi. Cred cã privirile lor treceau prin mine şi cã nici nu mã putuserã observa, având nişte priviri rãtãcite în timp ce rumegau ceva ce nu ştiam sigur ce putea fi dar fãlcile le erau atat de întinse, încât pielea începuse sã strãluceascã exact ca un balon de cauciuc. Lângã ei mai erau câteva crenguţe cu frunzele ca de cais din care mai rupeau din când în când, îndesânduşi-le încã în gurile deja preapline. Nu mai vãzusem aşa ceva pânã atunci şi nici nu auzisem înca de acest obicei, neştiind defapt ce naiba putea sã însemne totul. Mi s-a explicat mai târziu cã crenguţele acelea se chemau cat, un drog pe care-l mestecau mai toţi bãrbaţii adulţi de prin pãrţile locului iar catul acesta era adus tocmai din Egipt, cumpãrându-se şi el pe categorii de calitate. Odatã, ţin minte cã în mintea mea credeam cã iarba aceasta capãtã consistenţa gumei de mestecat, am încercato şi eu dar nu era deloc aşa, avea o aromã de cea mai banalã şi ordinarã iarbã, doar cã extrem de amarã, ce îmi amintea de amãreala pastilelor de chininã. Mi-am aruncat pur şi simplu din capul schelei geamantanul pe care-l simţeam deja ca pe-un pietroi mare şi greu. S-au oprit toţi brusc din ceea ce fãceau pentru a mã studia, de parcã pânã sã arunc geamantanul nu mã observase nimeni. Unul dintre cei doi europeni ce-şi proteja scãfârlia cu o batistã legatã în cele patru colţuri a întrebat doar „-A şto?”

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

19. INTAMPLARI CU CAMARAZI


(pe cont propriu)

De mic copil am visat sã pot închide toate frãmântãrile mãrii într-un vas mic şi neînsemnat, pentru a-i pãstra proaspãt şi nealterat zbuciumul pentru mai târziu, dar din libertatea închisã între pereţii ieftini ai vasului nu ar mai rãmâne decât o jalnicã şi tristã clipocealã, …ar fi ca şi când aş lua o singurã literã sau chiar o silabã întreagã dintr-un cuvânt profund şi plin de semnificaţii, cu iluzia copilãreascã cã voi reuşi sã-i pãstrez înţelesul neschimbat. Altfel oare, ce rege ar mai fi leul închis în cuşca de fier roasã adânc de ruginã sau spre ce libertate ar mai nãzui condorul zãvorât dupã zãbrelele tristei colivii? Marea e formatã din miliarde de astfel de vase mici de apã, o lume imensã, întinsã din zare în zare şi încã de mii de ori pe atât, de necuprins nici cu privirile şi nici cu închipuirile noastre, cãreia îi poţi privi unduirile şi sclipirile valurilor dar niciodatã tainicile-i adâncuri. Ea este întunecatã, misterioasã, învolburatã, gãlãgioasã, agitatã, periculoasã, înfricoşãtoare uneori, cu spume albe pe crestele-i înalte şi ameninţãtoare ale valurilor, imprevizibilã şi greu de ghicit, însã captivã între pereţii strâmţi ai vasului ar deveni doar o cantitate oarecare din cea mai banalã apã. Mi se pare cel puţin bizarã aceastã metamorfozã a ei. Mãreţia şi farmecul mãrii izvorãsc din adâncurile şi necuprinderile-i de neînchipuit, din sãlbãticia şi neobosita ei frãmântare şi uneori din poveştile trãite acolo departe, de oamenii mãrilor şi neaflate de nimeni. Atunci când reuşeşti sã-i înţelegi cu adevãrat dimensiunile gigantice, te trezesti dintr-o datã total debusolat şi copleşit de un sentiment straniu de rãtãcire, de o teamã plãcutã şi irealã, realizezi defapt cã îchipuirile noastre sãrãcãcioase nu ne-au putut folosi cu nimic pentru zugrãvirea însemnãtãţii şi mãreţiei întinderilor de ape. În copilãrie aveam credinţa cã existã lumi pentru fiecare neînţeles: o lume a gâzelor, una a pãsãrilor, alta a câinilor şi a pisicilor, alta a peştilor şi chiar una a poveştilor întâmplate şi neistorisite vreodatã sau ale viselor destrãmate şi risipite în zori de zi. Am ştiut mereu cã nimic nu poate fi ascuns definitiv şi cã întâmplãrile nevãzute şi neştiute de nimeni nu pot rãmâne taine de nepãtruns pentru totdeauna. Am avut mereu convingerea cã undeva existã o altã lume strãinã şi paralelã cu a noastrã în care toate tainele şi visele nemaitrãite de nimeni sunt pãstrate proaspete şi nealterate, neatinse, nedeformate, ca nişte volume de cãrţi frumos rânduite pe rafturi.

 Nu puteam sã îngãdui cu mintea mea necoaptã pentru nici o clipã, cã visele frumoase se pot destrãma şi pieri pentru totdeauna ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe mare ne puteam cãlãuzi citind stelele nopţilor ori soarele zilelor senine, ne puteam lãsa îndrumaţi de luminile farurilor ce strãjuiau din depãrtãri nopţile negre ca smoala, desenând linia ţãrmurilor ascunse ochilor, deschizând drumuri de ape marinarilor şi navelor lor. Ne puteam orienta dupã zborul pãsãrilor, dupã adierea vântului, lucruri banale la urma urmei pentru navigatorii îmblânzitori de naturã dar marea nu poate fi îmblânzitã şi nici mãcar strunitã. Trebuie s-o iubeşti aşa sãlbaticã, s-o înveţi şi s-o presimţi aşa cum un dresor îi simte şi-i cunoaşte fiarei captive fiecare urmãtor pas, dominând-o fãrã a o supune, anticipându-i doar din simţiri clipa când va ataca. Marea nu atacã niciodatã cu ghiare nemilose sau colţi ascuţiti ci doar cu o nestãvilitã şi o furibundã sãlbãticie. Prin atitudine trebuie s-o respecţi mai ales, evitând toate pericolele pe care ţi le scoate în cale şi la rându-i te va respecta. Pericolele trebuiesc întâmpinate cu maximã seriozitate, superficialitatea şi luarea în derâdere te pot costa cel mai adesea absolut totul. Marea nu râde şi nu iartã pe nimeni… acolo nu existã şmecheri sau şmecherii ieftine cu care sã-i pãcãleşti capriciile. Pe mare pânã şi ateii ajung sã creadã într-o putere divinã, în Dumnezeul tuturor oamenilor pe care în larg nu ştiu cum dar îl simţeam doar al nostru. Credinţa din larg era directã, fãrã  intermediari între El şi noi, acolo nu aveam nevoie de preoţi în veşminte scumpe cu fir de aur care sã ne mijloceascã rugile cãtre DUMNEZEU, acolo îl simţeam atât de aproape de noi încât era imposibil sã nu-İ simţim puterea binefãcãtoare! Exista în larg o credinţã purã şi primitivã în care nimeni nu cunoaştea rânduieli şi ritualuri sofisticate, acolo nimeni nu avea nevoie de un altar aurit la care sã se închine, casa lui Dumnezeu era pretutindeni iar noi ne rugam oriunde prin ea. Toţi aveau felul lor foarte personal de a o face, fãrã prosternare, fãrã fãţãrnicie, într-un mod barbar şi direct, cu sufletul larg deschis şi cu rugi fierbinţi înãlţate în momentele de rãstrişte şi slãbiciune, cu privirile risipite în depãrtãri. În biserici existã catapetesmele zugrãvite cu chipuri de sfinţi, în larg aveam doar bolta cerului şi iluzia orizontului de neatins. În marinãrie existau foarte multe superstiţii, poate mai multe decât pe uscat dar chiar dacã ele nu aveau nimic în comun cu credinţa, puteau mãcar acoperi nevoile de supranatural pentru multele miracole sau dezastre trãite acolo, departe de ochii lumii şi rãmase cel mai adesea fãrã nici o explicaţie multumiţoare1

Devenisem fãrã de ştire un observator al împrejurimilor, bãgând în seamã mai toate nimicurile pe care le analizam apoi în singurãtate ca un exerciţiu al minţii, o joacã la urma urmei prin care încercam doar sã le pãtrund adevãratul sens, adevãratul tâlc.  Îmi vin de multe ori în minte, ca şi acum, frânturi de amintiri clare fãrã final, lipsite de amãnunte, fãrã liantul care sã le ţinã legate laolaltã. Am uitat multe de atunci, atât de multe încât acum auzindu-le de la alţii, mi se par doar nişte vise vechi rãtãcite. Nu aveam timp pe atunci sã mi le notez undeva, fiind prea preocupat sã le trãiesc. Credeam cã toate întâmplãrile îmi vor rãmâne mereu la fel de proaspete în minte, dar ritmul în care se prãvaleau peste mine în adevãrate cascade, le fãceau sã fie greu de gestionat. Poate cã am obosit, poate am înbãtrânit, poate cã au fost prea multe întâmplãri ca sã mi le mai pot aminti pe toate, sau poate cã din fiecare motiv câte un pic m-au fãcut sã mi le amintesc cu greu şi de multe ori trunchiat. Un singur lucru îl mai ţin minte bine şi clar, cã am uitat aproape totul despre anii aceia, în schimb mi-au rãmas întipãrite trainic în minte sentimentele şi trãirile de atunci.

 Navele se nasc, trãiesc şi mor. Au viaţã, au zile de naştere, au nume, sunt botezate, sunt prezente în amintirile tuturor celor ce-şi deapãnã amintirile iar marinarii le evocã ca pe nişte fiinţe vii vorbind cu însufleţire şi respect ca despre nişte camarazi. N-am privit şi n-am gândit niciodatã despre ele ca despre nişte simple mormane de fiare. Oamenii îşi împart viaţa cu ele aşa cum şi-o împart cu familiile lor. Nu ştiu familiile lor de pe uscat ce pãreri aveau despre nave dar pentru marinari erau cu siguranţã doar celãlalt loc cãruia sã-i spunã „acasã”.2

 Avuse-se loc între timp mult aşteptatul schimb de echipaje la care mã amuzasem ca de atâtea multe alte ori jucându-mã cu imaginaţia şi puterea mea de a observa lucruri. Priveam la oamenii noi care vedeau probabil pentru prima oarã atâta enormitate de apã şi care se lãsau fãrã de ştire complet copleşiţi de imaginea imensitãţii de neînchipuit a oceanului. Aveau în ochi uluiala imposibil de ascuns a nepoţelei mele care în copilãrie credea cã elefãnţel înseamna doar bibeloul roz de porţelan de pe servanta bunicii iar când a vãzut pentru prima datã la circ un elefant adevãrat a rãmas sideratã şi cu aceeaşi expresie ca şi noii sosiţi acum pe navã ce priveau nedumiriţi încã, la spectacolul valurilor din Atlantic. Le puteai citi în priviri sau gesturi rãtãcirile şi toate temerile lor, aveau un disconfort ca atunci când realizezi cã eşti depãşit de situaţie, ca atunci când alergi mereu în urma tuturor evenimentelor, ca obligaţiile unui job cãruia nu-i poţi face faţã, ca pãlãria care-ţi este cu mult mai mare…  în ei defapt mã revedeam pe mine la primul voiaj şi mã întrebam râzând, oare cine s-o fi distrat atunci pe seama stângãciilor mele, tot aşa cum o fãceam eu acum???  Unii veneau, alţii plecau… nu se întâmpla nimic deosebit. Se schimbau nume, feţe, apucãturi, obiceiuri, dar nava era la fel şi aceeaşi. Oamenii vorbeau între ei, şi cei care se ştiau şi cei care nu se ştiau, încercând sã se cunoascã cât mai repede şi cât mai bine, îşi cãutau cunoştinţe comune, hoby-uri, era şi asta o modalitate inconştientã de marcare a teritoriului, de stabilire încã de la bun început a legãturilor pe care aveau sã se bazeze  relaţiile ulteriore dintre ei, defapt din toatã acea flecãrealã se clãdeau adevãrate ierarhii.

În prima noapte de dupã schimbul de echipaj oamenii sosiţi cãdeau degrabã rãpuşi de oboseala zilelor extenuante de drum printre strãini iar atingerea destinaţiei suna ca o demobilizare de la toatã atenţia necesarã.  Ajungeau la bordul navei întâlnind de cele mai multe ori aceleaşi feţe cunoscute lãsate cu doar douã luni în urmã în acelaşi loc, doar cã acum un pic mai obosiţi, mai bronzaţi, mai lãţoşi, mai sãlbãticiţi, mai aspri, care-şi drãmuiau rãbdarea cu dificultate pânã la urmatorul schimb când avea sã le vinã rândul la repatriere. Pachetele şi scrisorile pe care le primeau din ţarã erau adevãrate guri de oxigen care sã-i facã sã mai reziste încã un pic. Scrisorile se citeau şi rãsciteau atâta timp cât puteai ţine ochii deschişi, pânã la epuizare, pânã la memorarea involuntarã, adormind târziu în noapte cu ele mototolite în pumnii strânşi cu putere la piept. Erau cele mai palpabile lucruri primite de acasã, aşa ne amãgeam uneori fãcându-ne sã ne simţim teribil de aproape de ea. Reîntâlnirile acestea şi discuţiile despre ţarã la fel ca şi în prima zi, continuau deobicei câteva zile sau mai exact pânã se isprãvea toatã bãutura de pe navã, mutându-ne din cabinã în cabinã pe la cei proaspãt sosiţi, ascultând şi reascultând aceleaşi poveşti depre cei dragi.

Proaspeţii sosiţi încercau sã reintre în ritmul navei din mers, feţe obosite şi inexpresive, nepãsãtoare, inerte copleşite de amarul de timp al şederii pe navã sau îngrijoraţi de vreun lucru lãsat neterminat pe acasã. Deobicei ne adunam pe compartimente, familiarizându-ne cu problemele nou apãrute, la un pahar de cocârţ, evitând modul scorţos şi protocolar neagreat de nimeni. Marinarii erau în general oameni populari şi deschişi dar nu toţi cei ce cutreierau apele erau marinari, mai existau uneori şi încã or mai fi şi acum printre ei şi oportunişti care nu înţelegeau şi nu iubeau în nici un fel depãrtãrile înspumate. Pentru proaspeţii sosiţi dar mai ales pentru novicii care nu ştiau sã facã mai nimic pe vapor, era cumplit şi frustrant sã afle cã ei şi vieţile lor depindeau în totalitate de o armatã de oameni beţi care se trezeau a doua zi de dimineaţã doar pentru a se îmbãta la loc, şi asta repetându-se timp de câteva zile la rând. Dupã nici o sãptãmânã de pescuit, ne-am întors la nava colectoare sã descãrcãm sau sã luãm materiale, nu mai reţin exact. Oamenii noi din compartimentul nostru se gãseau pentru prima oara pe Cãliman şi încercau dupã firea fiecãruia sã se familiarizeze cu proaspeţii colegi.

Ne sosiserã doi ofiţeri mecanici, unul dintre ei cu o privire pãtrunzãtoare, sfredelitoare, tãioasã, ce reuşea sã vadã clar, mult mai multe lucruri decât ar fi putut oricine sã-i povesteascã, era un mai vechi absolvent de institut dar încã tânãr. Pãrea un tip OK, defapt era OK dar totodatã şi afarã din cale de ciudat. Cineva îl cunoscuse dinainte, fuseserã colegi, erau concitadini chiar, aveau deci multe cunoştinte comune şi ne creionase în descrierile lui un om sãrit din orice fel de tipare iar porecla care la început o crezusem nãscutã din numele unui celebru brend de electronice, nu era defapt decât diminutivul extrem de românesc şi pitoresc al adjectivului sonat. Se pãrea cã aveam puţine şanse sã-l surprindem cu ceva pe Sony, era prea versat şi cunoscãtor al vieţii din larg. Ţin minte odatã cã uşa comenzii maşini, o uşã metalicã grea, cu un antifonaj gros încorsetat în foi de tablã gãuritã mãrunt şi des, se stricase. Defapt doar broasca nu mai funcţiona la acea uşã grea care oricât de navalizatã ar fi fost, nu putea sã reziste la nesfârşit buşiturilor furioase şi violente când de tocul uşii, când de cutia transformatorului ce se afla imediat în spatele ei spre exterior. Ca nişte adevãraţi meseriaşi am demontat-o numaidecât bucãţele, studiindu-i meticulos toate arcurile şi pârghiile uzate sau rupte, gândindu-ne sã improvizãm cumva ceva în locul pieselor distruse. Chiar nu ne tãia capul ce aveam sã-i facem în lipsa altei broaşte uzate, pentru piese de schimb, preferând s-o lãsãm uitatã şi împrãştiatã pe un carton de sub ceasul din comanda maşinilor. Cred cã şi uitasem de ea sau poate cã nici nu mai voiam sã ne aducem aminte, când într-una dintre zilele care au urmat, la intrarea în cartul de amiazã, am gãsit uşa funcţionând însã în locul broaştei defecte nu fusese montat nimic. Am aflat mai apoi cã în noaptea aceea, Sony meşterise la strung tot felul de scripeţi şi contragreutãţi care la fiecare deschidere a uşii o fãceau sã revinã lin la loc în poziţia de închis şi sã rãmânã aşa. Mã uimea mereu inventivitatea lui, poate şi perspectiva total diferitã faţã de toţi ceilalţi, prin care privea toate lucrurile lumeşti şi obişnuite. Pentru orice problemã apãrutã, avea întotdeauna o alternativã total diferitã şi cel puţin nãstruşnicã faţã de noi ceilalţi. Mi se pãreau ideile lui extrem de interesante şi neobişnuite. Mergea în fiecare dimineaţã dupã cartul de noapte sub barca din tribord şi se  aşeza pe apãrãtoarea de tablã striatã şi foarte joasã ce proteja curenţii din şufã metalicã a gruiului bãrcii, pentru a-şi savura cafeaua.  Îşi întindea picioarele cu degetele rãşchirate întotdeauna dupã ce se descãlţa de papucii de plastic iar Lolita (o cãţelusã neagrã cu pãr scurt) se punea pe lins degetele picioarelor lui obosite şi pline de produse petroliere, invitând-o de fiecare datã cu îndemnul: „hai, curvo, treci pe sectoarele de curãţenie”. Tot el ne rãsfãţase altãdatã cu o gãleatã de îngheţatã a cãrei compoziţie, în lipsa unui mixer, o bãtuse la o bormaşinã staticã şi mare, cu un electrod îndoit şi strâns în mandrinã pe post de tel. Nu mai punem la socotealã cã dupã ce am pus-o la îngheţat fãrã sã ne fi gândit în prealabil cã în compartimentul ventilatoarelor curentul de aer avea puterea de a lua un om pe sus, împrãştiindu-ne mai toatã îngheţata pe pereţi, mulţumindu-ne în cele din urmã sã scrijelim cu lingurile pe pereţii gãleţii acoperiţi cu un strat generos de cremã… Deja cam tot ce venea din parte lui sau auzeam despre el, nu le mai consideram ciudãţenii ci normalitãţi: „…aaa… Sony a zis asta, sau aaa… Sony a fãcut asta?” astfel cã oricare lucru atribuit nouã celorlalţi catalogat drept ciudat, atunci când i se atribuia lui Sony devenea brusc perfect şi normal.  Nu era vreun nebun dezaxat şi nici prost, din contra, era o persoanã inteligentã şi doar modul diferit de a fi îl fãcea sã parã un ciudat, dificil de înţeles şi în a cãrei lume specialã era greu sã pãtrunzi pe deplin.

Al doile sosit avea un aspect plãpând şi firav ai cãrui ochi era evident cã-i folosea doar pentru visare, cãruia i-am spus de la bun început Sepia. Nu ştiu de unde şi cine îi spusese aşa pentru prima oarã dar noi aveam sentimentul cã i se potrivea perfect şi cã altul mai bun n-am fi putut sã scornim. Era doar un adolescent visãtor şi nematurizat şi ştiam sigur cã avea sã devinã ţinta tuturor miştourilor dacã avea sã nu se schimbe cumva. Era aproape strãin de viaţa de vapor, un novice care cunoştea la un nivel superficial viaţa din largul mãrii, faţã de Sony care era opusul lui, uns cu toate alifiile sau cum ne plãcea nouã sã zicem, foarte „curvit”.

Tin minte cã trecuse ceva timp de la sosirea lui şi el se încãpãţâna încã sã rãmânã acelaşi mofturos şi alintat ca la sosire, un fel de bãiatul mamei care se vedea vãduvit de protecţia ei şi care încã nu avea cordonul ombilical definitiv retezat, oftând pe ascuns adesea şi cu nãduf dupã ea. Probabil cã încã îşi mai sugea cu poftã şi râvnã policarul în timp ce se zvârcolea în cuşeta strâmtã de vapor sã adoarmã legãnat de valuri. Oamenii vedeau fapte şi ziceau vorbe, începând sã-l cam ia la ochi şi sã facã tot felul de glume şi afirmaţii care nu-l avantajau dar care pe el nu-l afectau grozav dupã câte puteam sã vãd. Tot timpul avea câte ceva de comentat despre ciorba noastrã de peşte de la ora douã noaptea, la care foloseam mereu douã rânduri de peşte, unul pentru gust (stavrid, macrou, ton, thai, pagel, sabie) pe care îl aruncam dupã fierbere, şi altul la final din cele mai alese soiuri pe care le aveam la îndemânã:lupinã, lin, laban, lufar, ştiucã de senegal, etc. Chiar şi la mujdeiul la fel de zilnic de la fiecare ciorbã avea mereu comentarii negative. Ciorba nu-i plãcea ca avea „biluţe” cum zicea el, adicã (m-am dumirit eu mai târziu), bulele de grãsime ce-i dãdeau dealtfel gustul şi calitate mâncãrii. Cox nu bea cu noi cã el bea doar bãuturi fine de parcã alea nu erau fãcute tot din alcool dublu rafinat şi încã alte câteva rahaturi în plus, nu se spãla cu sãpunada pe care ne-o aduceau polarele din ţarã cã mirosea a hoit, pãrul şi-l cizela cu tot felul de loţiuni ca o fatã mare, ceea ce ne fãcea sã ne simţim aiurea pe toţi ceilalţi. Trebuia fãcut musai ceva pentru a-l transforma într-un bãrbat şi asta de neîntârziat, pânã nu ajungea de poveste în toatã flota. Oricum ar fi fost, erau acum colegii noştri şi nu fãceam deosebirea între ei şi oamenii vechi ai navei, deveniserã cât se putea de ai nostri dar fiecare cu pitorescul sãu.

 Odatã, la una dintre navele colectoare dupã ce am fãcut rost de bãuturã, (noi şi toatã nava), ne-am combinat la un cocârţ cu electronistul şi electricienii în cabina celor din urmã de pe puntea careului marinari, stând cu uşa larg deschisã şi aruncând miştouri celor care aveau ghinionul sã treacã pe acolo. Printre ei s-a nimerit şi Sepia care încercase sã se strecoare cu un aer superior şi neobservat prin dreptul uşii deschise la maxim şi agãţate în carlig. L-am ademenit uşor sã ne treacã pragul şi sã se aşeze pe canapeaua de pe care se ridicase repede cineva pentru a-i oferi locul. Nu premeditasem nimic, pur si simplu cred cã ne trecuse prin cap tuturor acelaşi scenariu.  Electricienii, electronistul şi doi mecanici câţi ne aflam acolo, am tãbãrât iute pe el întinzându-l fãrã multã risipã de energie pe canapea, strâns ţinut de mâini şi picioare şi de pe unde mai apucaserãm fiecare sã-l ţinem, iar electronistul începu sã-i toarne dintr-o sticlã de whisky ca într-o pâlnie larg cãscatã, direct pe gât. A început sã horcãie şi sã se zbatã necontrolat reuşind cu greau sã-l ţinem imobilizat deşi o fãceam cu toate puterile noastre. Se înecase şi tuşea, nevoindu-ne sã-l întoarcem pe o parte şi sã-l lovim cu putere în spate, beţi-beţi dar ne duse-se mintea sã-l recuperãm iute pentru cã abia începusem educarea lui şi nu aveam de gând s-o lãsãm baltã aşa repede. Cu minţile îmbibate de alcool nu reuşeam sã-i înţelegem împotrivirea lui dea dreptul prosteascã şi fãrã nici o speranţã de izbândã. Degeaba încerca cu dispeare sã ne alarmeze cumva printre accesele lui de tuse,  nimeni nu mai avea urechi sã-l asculte şi nici rãbdare suficientã sã-l înţeleagã, aşa cã strigãtul lui de ajutor s-a pierdut repede printre râsetele noastre zgomotoase şi prosteşti. Eram dea dreptul supãraţi cu toţii cã împotrivirea lui ne zãdãrnicise atâta efort, când Ovidiu îl ciupi cu afecţiune pãrinteascã cu douã degete de obraji, zicându-i „puiuţule, rãutate micã, mai facem o încercare şi te voi ajuta sã nu mai verşi”, arãtându-ne prin semne cã avea sã-l ţinã de data aceasta strâns de nas. Cred cã renunţase sã se mai împotriveascã sau doar epuizarea îl fãcea sã nu mai schiţeze decât câteva semne slabe de împotrivire, imposibil de auzit cu muzica datã la refuz, prin mirosul puternic de alcool şi pâcla groasã de fum în toatã hãrmãlaia aia de nedescris. A doua zi ca şi acum ştiam,… reuşisem sã conştientizãm cã fãcuserãm o prostie imensã şi cã-l putusem omorâ dintr-o „glumã” idioatã dar mãcar reuşiserãm sã-l îmbãtãm cui, pentru cã oricum nu ţinea la bãuturã, şi cu urmãtoarele prilejuri începuse sã vinã de bunã voie la beţii şi chiar dacã nu reuşea sã ţinã pasul cu noi, îl consideram din punctul nostru de vedere un om salvat din ignoranţa în care lâncezise pânã atunci.

Caliman Nouadhibou Dupa cartul 0-4

Dupa cartul 0-4 in cabina mea

Un alt coleg, om vechi al navei, exagerat de vocal îşi exprimanse dorinţa sã meargã pe polar la un amic deşi abia se mai ţinea pe piciore. Era prea beat pentru asta şi foarte periculos, mai ales cã se întâmplase de mai multe ori în flota ca în situaţii similare oamenii ameţiţi de bãuturã sã cadã între nave şi mai rãu de atât, sã nu mai fie gãsiţi deloc, aşa ca skeperul a cerut expres sa fie încuiat în cabinã pentru propria lui siguranţã deşi acesta protesta vehement. Defapt eram niste oameni beţi şi conştienţi care ocroteam alţi oameni, colegi, tot beţi dar inconştienţi.  Noi îi ziceam Tenderete colegului ãsta şi marinarii din flota de pescuit ştiu de la ce venea asta deşi nu ştia nimeni de ce i se spunea aşa pentru cã el bea deobicei doar tãrie. Toatã noaptea dupã ce l-am încuiat şi-a aruncat în mare cam tot ce a încãput pe hublou, asta probabil în semn de protest, dar nu şi-a aruncat şi sticlele de bãuturã cu care fusese încuiat.  L-am descuiat abia dimineaţa când nu mai era afectat (probabil cã şi uitase), cã fuse-se încuiat toatã noaptea, cu toate  cã asta poate-i salvase poate chiar viaţa. Era la fel de proaspãt sau mai bine spus la fel de chefliu ca atunci când îl încuiasem. Se pãrea cã nu pierduse nici o secundã din noapte, bând atât cât putuse şi poate chiar mai mult de atât. Acum bucuros, acroşa pe oricine trecea prin dreptul uşii lui, pentru a le arãta grozãvia pe care şi-o perfecţionase singur în noapte. Pe mine mã abordase primul de pe culoar, înşfãcându-mã cu o forţã greu de bãnuit pentru a-mi arãta pe viu cum învãţase sã urinze în chiuveta cabinei lui cu „sula” în sus(cum zicea el). M-a umflat râsul când jetul înalt manevrat cu stângãcie, pentru cã abia se mai ţinea pe picioare, i-a ajuns pânã la periuţele de dinţi aflate într-un pahar frumos colorat de pe poliţa de sub oglindã. M-a vãzut râzând şi m-a privit brusc, atent şi grav drept în ochi, realizându-si poate gafa şi fãrã sã schimbe ceva, a început şi el sã rânjeascã prosteşte studiindu-şi mai apoi în oglindã degajat dar cu mare atenţie faţa buhãitã de bãuturã şi nerasa de ceva vreme, sugându-şi mai apoi nepãsãtor şi zgomotos un dinte, cu un colţ al gurii, în timp ce-şi scutura mâinile stropite mai devreme cu urinã.

Tot el ne povestea odatã cã în armatã, în loc sã pãzeascã în poligonul de tragere câteva grenade rãmase neexplodate pânã aveau sa vinã geniştii  aşa cum primise ordin, le-a împachetat frumos într-un ziar aşezându-le cu grijã în geanta mãştii de gaze, luând mai apoi o ocazie pânã în unitate. În unitate printre altele, ofiţerul de serviciu l-a întrebat dacã au fost distruse de geniştii sosiţi, iar el foarte firesc i-a rãspuns cã nu venise nimeni şi cã le adusese cu el în unitate scoţându-le în acelaşi timp cu gesturi expresive şi fireşti din geantã, aşa cum le împachetase mai devreme în ziarul acela mototolit. S-a creat imediat o panicã extremã pentru cei ce auziserã despre ce era vorba şi un haos de nedescris pentru cei care nu ştiau nimic dar auziserã urletele precipitate ale ofiţerului de gardã la vederea grenadelor fãrã inelele de siguranţã. Mi-am amintit cum la şase ani dupã ce şterpelisem din cartuşiera unchiului, agãţatã de un cui ruginit împreunã cu puşca lui de vânatoare la uşa de la intrare, cum l-am adus imediat acasã unde eram singur şi cum încercasem cu disperare sã-i înţep capsa cu tot felul de scule de-ale tatãlui dar neavând puterea necesarã l-am demontat şi montat doar, spre a vedea şi înţelege ce anume se gãsea înãuntru. Cum mã hotãrâsem sã-l bag în soba în care avea sã facã focul maicã-mea, pentru a gãti spre searã dupã munca câmpului  şi cum ieşind cu el pe stradã sã mã joc şi sã mã laud, cineva mai mare (cãruia dupã mulţi ani i-am mulţumit), m-a bãtut zdravãn luându-mi cartuşul. Am plâns mult atunci, probabil cã de ciudã mai ales, fãrã sã pot spune cuiva ceva. Îmi mai amintesc şi cum m-am ofticat enorm mai târziu, seara, când mi-am vãzut tatãl gãurind ceva cu ciocanul şi cu un cui; …am rãmas mut…   … cum mama mãsii de trabã mie nu-mi trecuse prin cap sã fi fãcut la fel cu capsa aceea şi mã chinuisem  ca prostu’ sã-l înţep doar cu puterea mâinilor mele firave de copil şi o neînsemnatã şi obscurã sulã de cizmar… Pentru o zi, soarta mea, a mamei mele şi poate a întregii familii se gãsise în mâinile mele fãrã ca ei sã fi bãnuit mãcar, iar bãiatul din vecini care mã bãtuse şi-mi luase cartuşul fusese salvatorul familiei mele dar atunci nu ştiam asta şi-l uram teribil. Scãpasem cu bine din acea cumpãnã, la fel şi colegul meu Tenderete şi acum eram amândoi colegi pe aceeaşi navã. Dacã astfel de întâmplãri ar fi fost rare, probabil cã nu aveam cum sã ne fi nimerit amândoi sã navigãm împreunã, ar fi fost cel mai improbabil lucru sã se întâmple, deci cred cã mai toţi marinarii au poveşti asemãnãtoare pentru cel puţin odatã-n viaţã.

Cred cã mai toţi navigatorii sunt defapt nişte fiinţe tare ciudate, care reuşesc în primul rând sã traiascã acolo unde puţini ar reuşi sau şi-ar dori s-o facã, privaţi de orice confort de pe uscat. Cei care n-au navigat niciodatã vor crede cu siguranţã cã exagerez acum, gândindu-se doar la porturile în care intram şi pe care noi le priveam ca pe nişte trofee câstigate în nişte lupte doar de noi ştiute, despre care mai toţi marinarii povestesc tot felul de întâmplãri. Puţini, defapt extrem de puţini ştiu cã în larg eşti într-un pericol permanant, fie noapte, fie zi, pe furtunã sau pe timp frumos.  Practic tot timpul eşti pe un teren cu nisipuri mişcãtoare, acolo nu este nici poliţie, nici SMURD, nici ambulanţã şi nici vre-un colţ dosnic la paravanul cãruia sã te adãposteşti de tot felul de grozãvii iscate de natura dezlãnţuitã sau de vreo greşealã umanã. Eşti cumva la marginea civilizaţiei, pe un teritoriu ostil şi nesigur, care se supune legislaţiei unei ţãri din celãlalt capãt de lume, imposibil de controlat sau verificat. Acolo eşti cu adevarat pe cont propriu! 

 

Publicat în Uncategorized, Vest Africa | 7 comentarii

O ZI SPECIALA


Zilele se succed bulucindu-se unele dupã altele, mânate cu viteze colosale greu de explicat şi imposibil de înţeles  aiurindu-ne cu graba în care suntem nevoiţi sã le trãim. Devenim rigizi şi apatici, lacomi de nevoia acutã de timp, depãşiti uneori de ritmul alert în care se deruleazã toate faptele importante din vieţilor noastre.  Ne lãsãm cu greu cuceriţi de farmecul vieţii şi de frumuseţile ei iar amintirile întâmplãrilor noastre nu ne mai pot opri mãcar pentru câteva clipe sã contemplãm. Nu mai existã rãgaz pentru aşa ceva şi încã vreo alte câteva lucruri obişnuite şi importante. Amânãm în graba noastrã mai toate lucrurile importante care nu se amânã niciodatã, cu iluzia cã mâine vom avea mai mult rãgaz pentru ele, dar pe care nu-l mai gãsim niciodatã iar minţile şi gândurile noastre devin o valmã de nedescris. Pe unele  le uitãm înstrãinându-ne pe nesimţite tot mai mult de propriile noastre trecuturi. Mã bucur acum nespus de mult de clipele când uneori, împreunã cu mami ne depãnãm amintirile şi mã cutremur cât de multe am putut uita. Vânez şi aştept cu nerãbdare aceste clipe, aproape cerşindu-le hazardului, în care mami sã mã rãsfeţe cu felul ei unic şi imposibil de imitat, haios şi savuros de a povesti toate întâmplãrile cu tine de când erai doar o gâgâlice nãstruşnicã şi neastâmpãratã şi pânã azi. Gândindu-ne la tine ne înflãcãrãm şi ne trezim  râzând fericiţi de parcã tot ce s-a povestit şi ascultat s-ar fi derulat chiar atunci lângã noi, ca un film vechi şi frumos, proiectat pe-un ecran împletit din sufletele noastre.  Nu am amintiri favorite, toate îmi sunt la fel de dragi, chiar şi cele pe care mi le amintesc acum cu greu, dar îmi trezesc nostalgii greu de stãvilit despre toate întâmplãrile noastre. M-am îndrãgostit de tine şi te iubesc încã dinainte de a te naşte, dinainte de a te şti, dinainte de a te vedea vreodatã, dinainte de a mã lãsa vrãjit de privirea ta verde, curatã şi seninã. Nu ştiu când iubesc de ce iubesc, pur şi simplu aşa simt şi când se întâmplã, o fac fãrã nici un fel de limite…   …la fel cum nu ştiu nici când nutresc alte sentimente de ce  le nutresc şi de ce fãptuiesc şi gândesc doar cu mãsuri întregi,… neînjumãtãţite şi nefãrãmiţate. Sentimentele alese se nasc din lucrurile cele mai simple şi obişnuite, din priviri fugare, din vorbe neînsemnate, din speranţe ascunse, din cele mai banale gesturi sosite într-o anume clipã al unui anumit prezent, imposibil de localizat şi imposibil de anticipat. Nu sunt necesare ore, nici zile, nici sãptãmâni pentru a se naşte un sentiment, acelea pot fi eventual obişnuinţe.

În viaţã, apropierea de ceva te îndepãrteazã de altceva. Este greu… de fapt este chiar imposibil sã-ţi pãstrezi alãturi tot ce ţi-e drag. Trebuie la un moment dat sã ştii sã faci alegeri, sã ştii sã te îndepãrtezi fãrã a te înstrãina, sã te pierzi fãrã a te rãtãci, sã plângi fãrã a lãcrima. Sunt o seamã de lucruri importante şi neştiute pe care trebuie sã înveţi sã le retrãieşti de aceastã datã cu totul altcumva. Astãzi pentru noi este o zi anume pentru cã eşti acasã, pentru cã-ţi putem vorbi de la un pas distanţã, pentru cã putem sã te strângem în braţe, pentru cã putem sã te sorbim din priviri, pentru cã te putem auzi fãrã ajutorul aparatelor sofisticate scornite de mintea omeneascã ce ne poartã cuvintele şi imaginile noastre dincolo de orizonturi oriunde în lume dar care nu ne pot umple sufletele cu sentimentul de „acasã” sau de „lângã noi”.   Astazi este ziua când în urma cu douazecişiunu de ani iubirea mea pentru tine a prins formã, a prins glas, când aproape am leşinat de atâta fericire şi apoi mi-am revenit pentru a repeta totul. Atunci când pleci, timpul se opreşte în loc pentru noi, ne transformãm în prizionerii timpului trecut. Tu eşti fãptura care reuşesti sã ne readuci la prezent de câte ori soseşti. Te aşteptãm de fiecare datã cu sufletele la gurã, cu respiraţia tãiatã, cu o nerãbdare copilãreascã, cu zâmbete pe buze, cu nesecate lacrimi de fericire. Acasã este locul în care vei fi primitã întotdeauna cu toatã dragostea, este locul în care nu vom obosi niciodatã sã te aşteptãm. La mulţi ani copilul nostru frumos!

Copilul nostru frumos

Publicat în Popasuri in suflet | 6 comentarii

“Aşa cum se duc oamenii, mã..…”


       A coborât din maşinã cu mişcãri leneşe, lipsite de vlagã, sfindându-mi parcã graba şi setea-mi acutã de timp. M-a salutat cu mâna dreaptã ridicatã anevoios cu degetele nesigure şi rãşchirate în vânt, încercând parcã sã-l palpeze şi sã-i simtã toatã asprimea cu care sufla în acea zi, zicându-mi banal pentru despãrţire, parcã mai mult pentru sine: “Salut Petricã!”. Nu mai ştiam a câta oarã era când ne despãrţeam aşa şi nici mãcar nu puteam sã bãnuiesc cã avea sã fie pentru ultima oarã. Eu însã l-am auzit chiar şi aşa şoptit cum o fãcuse el, şi chiar dacã nu mi-ar fi zis nimic, eu tot aşa mi-aş fi închipuit cã trebuie sã-mi fi spus pentru cã acesta îi era obiceiul. L-am aşteptat sã alunece domol, cu paşii lui marunţi pe lângã maşina pornitã din care tocmai coborâse, cu mersul gârbovit înainte de vreme şi parcã abia atunci reuşisem sã-mi dau seama cã din omul acela vesel pe care îl ştiam eu de atâta vreme, nu mai rãmâsese decât o umbrã firavã şi un suflet chinuit al cãrui fir se încãpãţâna sã mai pâlpâie firav. Aproape de colţul clãdirii s-a întors din picioare şi m-a mai privit încã odatã peste umãrul trupului sãu chircit de suferinţe ascunse, parcã pentru a se convinge cã nu-l pãrãsisem încã, cu ochii lui obosiţi şi cu faţa lui nefiresc de palidã, dispãrând apoi la fel de încet dupã colţul clãdirii unde se gãsea intrarea. Cu jumãtate de ceas mai înainte, ne gãseam la comisariat, în aşteptarea unui act al lui şi-mi spuse-se aşa tam-nesam “Bãi Petricã, sã ştii cã eu mã duc mã..…”. “Cum sã te duci?”, l-am întrebat eu nedumirit şi poate şi un pic speriat de ceea ce înţelesesem de la bun început dar a cãrui gravitate refuzasem ca prostu’ s-o admit. “Aşa cum se duc oamenii, mããã…” a mai adãugat el cu glas sfârşit. Am crezut atunci în naivitatea mea cã încercase sã-mi strecoare doar o micã dorinţã de-a lui de a mã înduioşa. Asta m-a indispus un pic fãrã s-o arãt şi fãrã sã-i port ranchiunã(nu era demn sã mã supãr pe un om în situaţia lui) şi dupã ce l-am liniştit cã totul avea sã fie bine, i-am rostit nişte vorbe strânse şi ascunse adânc în sufletul meu ce nu-mi dãdeau pace de vreo 15 ani încoace. Uneori, în unele momente importante mi se întâmplã sã fac gesturi sau sã rostesc vorbe pe care ar fi fost mai înţelept sã le fi tãcut definitiv. Cred cã sunt rãbufnirile şi refulãrile tuturor tãcerilor mele acumulate şi mult prea îndelung neînpãrtãşite cu nimeni, a aşteptãrilor peste putinţele omeneşti a unei discuţii îndelung amânate ce nu mai venea, a unei rãfuieli verbale pe care ar fi trebuit s-o fi avut cu foarte mulţi ani în urmã. Am simţit şi am înţeles dupã rostirea lor cã nu aveau ce cãuta acele mizerii atunci şi acolo, cã totul era al naibii de „mult prea târziu” şi cã nu mai puteau sã schimbe sau sã mai rezolve nimic. Nu au fost ocãri şi nici sudãlmi şi nici mãcar ţipete nu au fost, ele nu dor niciodatã… … ele doar mâhnesc oamenii. Cuvintele care dor cu adevarat cel mai crunt, sunt adesea adevãrurile pe care le conştientizezi mult prea târziu, când nu mai este practic nimic de fãcut pentru a îndrepta acele lucruri, când regreţi şi-ţi accepţi neputinţa de a mai schimba ceva. Nu a rãspuns nimic, nu s-a apãrat, a acceptat totul şi poate noncombatul lui m-a fãcut sã-mi regret imediat vorbele. Am plecat spre noua lui casã la o ora când oraşul devenea imposibil şi enervant de aglomerat şi asta mã irita peste mãsurã fãcându-mã sã-mi încleştez fãlcile pentru a nu da frâu liber cascadei de invective care mã sufoca peste rãbdãri. În tãcerea care ne cucerise gândurile, am auzit rugãmintea lui stinsã rostitã cu o voce care venea parcã din alt spaţiu trezindu-mã la realitate. Dorea musai sã intram în „Vest” la o bodegã anume prin care avea obiceiul sã-şi facã veacul în ultimii ani. Mã uimise cererea lui fãrã echivoc dar neverosimil, am acţionat împotriva a ceea ce gândeam satisfãcându-i pofta. Nu-mi recunoşteam decizia dar la urma urmei cine eram eu sã-i fi rãpit acele mãrunte plãceri? pofte, nevoi, orgolii, ambiţii sau ce-or fi fost ele, şi încã alea de pe urmã?  I-am luat o votcã şi un suc iar din magazinul de vis-avis câteva eugenii pe care mi le ceruse, strângându-le bucuros la piept. Am ştiut atunci cã nimic din ce i-aş fi cumpãrat nu ar fi putut sã-l mulţumeascã cu adevãrat şi nici nu am încercat vreo clipã sã mã amãgesc cu gândul acesta. Probabil cã dorinţele lui sufleteşti erau dincolo de orice bucurie lumeascã, imposibil de atins şi la care pânã şi el se temea sã se gândeascã cu adevãrat. Prãpastia cãscatã în calea drumului sãu îl speriase peste mãsurã. Nu era speriat, nu trãda asta şi nu era în stare sã ascundã aşa ceva atât de important, probabil cã nici nu era în stare sã conştientizeze nici gravitatea şi nici importanţa clipelor care treceau pe lângã el.

Ne înfruptãm nesãtui din nectarul amintirilor frumoase iar toatã amãrãciunea o lãsãm uitatã ca pe nişte zoaie, sperând cã nu va mai fi nevoie vreodatã sã-i simţim tristeţile. Uneori însã suntem nevoiţi sã-i încercãm acele picaturi amare şi crude şi sã le trãim iar toatã nedreptatea, intens şi din toţi rãrunchii. Am alergat acasã şi i-am spus trist şi debusolat totul jumãtãţii mele, ca un copil nãtâng ce tocmai fãcuse o mare bazaconie. Am simţit în vocea ei toatã înţelepcinea lumii adunatã, care veneau sã-mi confirme cã niciuna din toate vorbele acelea nu-şi mai gãsiserã rostul. În momentele când mã simt depãşit apelez la ajutorul ei, gândeşte mult mai drept şi înţelept. Mi-a fost ruşine de mine atunci, îmi este ruşine şi acum când scriu toate aceste rânduri şi mi-ar mai fi fost ruşine şi dacã le-aş fi trecut sub tãcere. Cu lucrurile importante ale vieţii nu mã pot juca şi nici nu le pot tãcea. Dacã le-aş tãcea nu ar însemna cã nu s-au întâmplat dar ar putea însemna cu siguranţã un pãcat în plus pentru mine şi o nedreptate pentru toţi ceilalţi. Am plecat a doua zi pe Dunãre la vale. Eram liniştit, atât cât puteam fi în astfel de situaţii şi chiar oarecum împãcat pentru cã treburile începute urmau sã se rezolve cumva. Aveam timp tot drumul sã mã gândesc şi nu-mi venea a crede ca omul ãla se topise aşa ca o lumânare, sfrijindu-se în asemenea hal. Elevul de odinioarã, premiant an de an şi chipeş ce-şi cultiva fizicul prin sport, care în copilaria mea îmi fusese enciclopedie ambulantã de care avusesem atâta nevoie şi în care îmi gãseam întotdeauna rãspunsuri la toate întrebãrile pubertãţii şi adolescenţei, cel din a cãrui mâini ieşeau minuni de picturi sau graficã desenându-şi şi pictându-şi visele, care-şi cântase la chitarã iubirile ascunse, care îmi bucurase copilaria cu imaginaţia şi îndemânarea de a face lucruri, acum ajunsese sã nu-şi mai poatã coordona mişcãrile, fãcând-o stângaci şi haotic. Duminica ca deobicei, m-am trezit la 6.00 şi mã gândisem în ursuzenia dimineţii sã-l sun pe la amiazã sã simtã şi el cã era o zi de sabat, sã simtã cã îi sunt alãturi şi cã nu rãmãsese chiar singur în faţa vieţii, însã chiar ea mi-o luase înainte, devansându-mi toate planurile. Acea amiazã devenise brusc prea târzie,… incredibil de  mult prea târzie,… dimineaţa, dupã proaspãtul rãsãrit de dupã noaptea aceea scurtã în care se schimbaserã toate ceasurile, se stinsese în el şi ultima licãrire de viaţã. Mi-au rãsunat în cap imediat acele cuvinte triste de sfârşit, simţite prin toţi porii şi rostite cu convingere de el: “Aşa cum se duc oamenii, mã..…”

El, eu si fiul sau

El, eu si fiul sau

Pentru fostii colegi de la I.P.O.:A fost un rebel şi a fãcut mereu treburile aşa cum a dorit el sau aşa cum nu se aştepta nimeni, surprinzãtor mereu şi nici când a murit nu a fost altfel. Noi chiar nutream ceva speranţe cã totul avea sã se rezolve şi sã reintre în normal. Am postat acest articol în grupul nostru (al I.P.O) pentru ca a fost unul de-al nostru. A navigat în sud şi vest pe Iezer, Târnava, Pietrosul şi nu mai ştiu pe care ca maistru frig şi pentru scurte perioade, pentru a nu sta în celebrele concedii fãrã platã, mai robotea pe la personal. A murit în zorii zilei de duminicã iar în prima noapte adicã spre luni nu am putut dormi pânã nu m-am ridicat din pat la 2:30 pentru a scrie acest articol. Cred c-a fost articolul pe care l-am scris cel mai rapid. Pur şi simplu l-am scris ca la o dictare, apoi am reuşit sã adorm. La capela bisericii a fost depus în aceeaşi zi cu încã unul de-al nostru cu care au avut acelaşi drum în aceeaşi zi a pãcãlelilor (de 1 aprilie.2014), dar de aceastã datã nu ne mai pãcãlise deloc. Dumnezeu sã-l odihneascã!Dumnezeu sã-i odihneascã!

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

FRAGEDE MEMORII (am mai crescut c-un an)


„memoria este cea cu care uitam”

Era pe când, toate iernile erau geroase şi abundente iar zãpezile şi frigul pãtrunzãtor se însoţeau sosind împreunã şi fãrã abateri de la calendar şi nu alandala şi episodic aşa cum se întâmplã acum. Troienile se înãlţau pânã la crestele gardurilor, spulberate de vântul puternic şi nemilos al Dobrogei care n-a încetat şi nici nu va înceta vreodatã sã batã cu toatã furia. Dacã vântul s-ar opri, Dobrogea ar înceta sã mai existe. În timpul iernii, drumurile ce colindau în lung şi-n lat câmpurile, se pierdeau adânc sub troienele înalte iar cãlãtoriile din cãtunele îndepãrtate şi izolate şi pânã în târguşorul judeţului se fãceau anevoios cu sãnii mari de lemn trase de cai puternici şi rezistenţi ce bãtuceau drumurile tãiate dupã imaginaţia fiecãrui temerar ce se avânta printre munţii de zãpadã afânatã atotstãpânitoare peste toate orizonturile. Dobrogea era cutreieratã pe atunci de haite numeroase de lupi ce prosperau stãpânind întregul pustiu alb, atacându-le oamenilor orice cutezanţã. Vremurile trecute ale cãror imagini şi istorii le leg acum din sute, poate mii de alte frânturi ale unor amintiri şterse de timp, venite de la oamenii ce le-au trãit atunci şi mai ales de la pãrinţii mei (fie-le zilele senine acolo de unde mã vegheazã), mã fac sã uit de prezent. Eram mic, neînsemnat, neimportant pentru toţi ceilalţi, doar pentru pãrinţii mei care mã iubeau încã dinainte de venirea pe lume, însemnam totul, fãcând imposibilul pentru a ajunge la timp la prima mea mare intalnire cu viata. Am ajuns la timp şi încã un pic mai devreme, poate totuşi mult prea devreme din moment ce aveam doar şapte luni atunci când am sosit. Toatã viaţa am rãmas un grãbit, am trãit pe fugã, sosind la toate întâlnirile cu mult mai devreme. N-am ştiut niciodatã sã le arãt pãrinţilor mei cât de importanţi au fost pentru mine, poate din neştiinţa copiilor şi tinerilor laolaltã de a-şi exprima gândurile simple şi esenţiale ale vieţii sau poate pentru faptul ca ei nu pot şti ce importanţã poate avea asta pentru pãrinţii lor mãcinaţi de probleme. Parinţii nu te pot ierta pentru ca ei nu se pot supãra niciodatã pe copii lor. Și acum încã îmi mai consult etaloanele croite dupã poveţele lor, întrebându-mã în sine adesea dacã şi lor le-ar fi plãcut ceea ce aleg uneori sã fac. Cei ce se nasc atei, pe drumul vieţii îşi pierd filozofia simplã şi nãtângã, clãtinându-li-se din temelii toate convingeriile cu fiecare încleştare mai aprigã cu poverile ei. Acele convingeri primare le au dobândite printr-o educaţie precarã, printr-un teribilism şi dorinţã de a dovedi cuiva sau sie-şi poate, cât de diferit sunt clãdiţi faţã de restul lumii, sau pur şi simplu dintr-o crasã ignoranţã şi inculturã periculos de vaste. Greutãţile şi experienţele vieţii te fac sã-ţi schimbi lesne imaginea deformatã despre lume, despre viaţã în general şi despre ceea ce-i succede ei. Oamenii sunt la origini neajutoraţi ca plantele în bãtaia vântului, mlãdiindu-se şi lãsându-se modelati dupã cum bate el, de aceea plantele au nevoie de araci şi apã la rãdãcinã pentru a creşte mari şi viguroase iar oamenii de mâini întinse şi dragoste necondiţionatã. Nici unii nu avem amintiri de atunci, nu ne putem manifesta pãreri sau ambiţii personale, creştem aşa cum suntem ţinuţi de mâinile întinse, adicã drepţi sau ciudat de strâmbi. Nici nu ştiu de când devine în firea lucrurilor sã avem amintiri, dar eu ţin minte cã mie mi-au apãrut aşa brusc. Adica nu în dimineaţa unei anume zile atât de evidente încât sã pot însemna cu un creion colorat pe fila proaspãtã de calendar spre aducere aminte, ci pur si simplu în timp ce-mi vedeam liniştit de copilãria mea nesãratã, au început sã mi se lege unele amintiri rudimentare, lipsite de sens şi de orice fel de amãnunt. Conştientizarea timpului din care-mi vin primele amintiri, m-au fãcut sã mã simt de parcã aş fi nimerit in toiul unui film cu mult dupã începerea lui, probabil cã tocmai de aceea nu mi-au plãcut niciodatã filmele începute, la fel cum nu m-am dat in vant nici sã pãrãsesc sala înainte de final. Când eram foarte mic, în momentele de tristeţe sau plictisealã alergam degrabã în odãiţa mea cu pereţi imaculaţi şi ferestre mici cu deschiderea spre bolta cu trandafiri sângerii şi zeci şi zeci de multe alte flori parfumate şi multicolore. Închideam uşa şi mã trânteam cu faţa în jos pe patul din scândurã geluitã de brad şi saltea înaltã de paie ce rãspândea un iz de fân proaspãt ce mã împingea fãrã putinţã de împotrivire spre visare. Evadam astfel într-o lume doar de mine ştiutã despre care nu m-aş fi priceput s-o explic nimanui. Rãmâneam acolo întins şi nemişcat pentru mult timp în speranţa cã voi reuşi sã pãstrez tihna prin cuminţenia mea împinsã la superlativ, încercând sã evit foşnetul azurzitor al paielor din saltea prin comparaţie cu liniştea de poveste care se aşternea deobicei peste tot satul în dupãmiezile lungi de varã ruralã.  Îmi apãsam cu îndârjire orbitele ochilor cu pumnişorii mei mici şi strânşi cu toatã puterea de copil sfrijit şi mi se deschideau rând pe rând noi şi noi orizonturi, într-o altã lume pe care n-o puteam privi cu ochii deschişi ci doar cu ochii minţii în închipuirea şi imaginaţia mea. Descoperisem acolo în adâncul sufletului meu chircit de emoţii, extraordinar de multe alte lumi neştiute de nimeni care mã atrãgeau în fiecare moment de singurãtate. Încercam sã le explorez dupã mintea mea crudã, fãrã a înţelege mare lucru şi fãrã a-mi putea explica ceva din toate astea. Ramâneam mai de fiecare datã doar cu satisfacţia de a fi reuşit sã trãiesc sau chiar numai sã mi le fi închipuit, toate acele momente plãcute petrecute acolo în acel altfel de spaţiu şi timp, strãine şi totuşi atât de plãcute şi familiare. Aceastã altã lume fantasticã era secretul meu în care doar eu ştiam sã pãtrund şi doar eu ştiam s-o fac sã se arate, o lume care mã fãcea fericit. O anume fericire ciudatã şi anormalã despre care nu mai auzisem pe nimeni povestind, aşa cã am preferat sã trec acele ciudate alte lumi sub tãcere, la care nici mãcar nu mã mai gândeam peste zi, mulţumindu-mã doar sã aştept primul prilej de a evada iar în lumea mea secretã. Eram convins cã nimeni nu m-ar fi înţeles şi deci cu atât mai puţin sã mã fi luat în serios. Aş fi fost în stare sã-i neg existenţa pentru a o pãstra neîntinatã de râsetele zeflemitoare ale celor ce nu ar fi putut pricepe nimic din taina mea. M-am chinuit mult sã-mi poziţionez în timp amintirile fragede pentru cã pe atunci îmi lipsea cu desãvârşire aceastã noţiune, orele fiindu-mi indiferente iar anii neavând nici un fel de semnificaţie, necunoscându-le rostul. Aveam în schimb reperele mele vizuale simple şi exacte, orientandu-mã dupã vremurile pe care le traiam: cea pe când mergeam de-a buşilea, sau pe când reuşeam cu greu sã cobor din patul înalt de ţarã ori pe când reuşeam sã privesc tãblia mesei fãrã a mã înãlţa pe vârfurile degetelor, cea în care începusem sã mã caţãr în caisul din faţa casei, etc. Mi s-a întipãrit de atunci în minte ca un grafic ascendent acea perioadã a copilariei în care timpul nu fãcea parte încã din viaţa mea. Eram capabil sa observ cum lumea mea se miniaturiza într-un ritm alert fãrã sã mã sperie. Hainele, scaunul, masa, patul, câinele din curte, gardurile curţii, pomii din grãdinã, aragii din vie, roata fântânii şi chiar fraţii şi pãrinţii mei deveneau pe fiece zi din ce în ce mai mici, neputând sesiza însã cã în definitiv eu eram cel ce mã schimbam într-un mod atât de alert, aflându-mã atunci într-o creştere evidentã şi acceleratã. Probabil cã primele amintiri sunt doar nişte vise confuze ce amestecau  realitãţile şi temerile mele de atunci. Acele prime amintiri erau legate de lumea mea imediatã care mã inconjura. Pãstrasem în minte groaza câtorva posibile amintiri. Aveam o fricã teribilã de gâşte şi mai ales de gâscani a cãror imagini îmi revin uneori, în care eram urmãrit şi ajuns de unul dintre ei. Când m-am mãrit, pãrinţii nu mai aveau gâscani şi nici curcani deşi înaintea naşterii mele avuseserã şi niciodatã nu i-am întrebat de ce renunţaserã la creşterea lor, dacã nu cumva hotãrârea asta a lor nu avusese legaturã cu visul sau poate amintirea mea. Aceeaşi amintire confuzã, existã  şi cu un porc dar şi cu o siluetã umanã ce-mi aţinea calea în negura nopţii, pe o uliţã dositã şi înfricoşãtoare. M-ã urmãrea din umbra nopţii, de peste drum de zarzãrii mãtuşii tatãlui meu Genova, unde se afla trunchiul gãunos de salcâm, înalt de-un stat de om. Drumul ducea spre valea ce tãia satul în douã şi pe care în vremurile pline de umezealã curgea zapor mare şi iute ca un iureş de munte. Apele nestãpânite luau cu ele tot ce le ieşea în cale şi foarte adesea chiar podul de lemn ce unea în zilele senine cele douã jumatãţi ale satului. Apele involburate rapeau podul cu tot vieţile ţintuite pe el de tristele împrejurãri,  purtându-le apoi de-a valma prin locuri negândite, adânc în largul imensului lac Razelm. Tata aducea peşte, mult peşte de câte ori sosea acasã, era imposibil sã ridic capacul vreunei strachine din bucãtãrie şi sã nu gãsesc peşte.

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

Icrele de ştiucã le prãjeam, erau prea multe sã le poţi bate şi pe atunci încã nu ştia lumea sã le batã. Când a fãcut mama prima oarã icre bãtute, prietenele şi vecinele ei nu ştiau ce sunt dar au trecut uşor testul gustului. Nu se fãcea risipã de peşte aşa cum ar pãrea acum ci aşa erau vremurile, îmbelşugate şi fãrã multe griji. Nimeni nu se plângea de lipsa peştelui şi ce ne rãmânea de prisos, tata îl dãdea vecinilor. Muncea la o fermã piscicolã de reproducere şi pescuit şi de multe ori în zilele de varã împrumuta tractorul de la un amic luând cu el întreaga mahala cu copii cu tot la fermã, pentru un borş de peşte şi baie în apele lacului Razelm.

Bors de peste (ferma Calica)

Bors de peste (ferma Calica)

În tinereţe fusese tractorist, colindând întreg judeţul pentru diverse lucrãri agricole, şi nu ştiu de ce cred şi acum cã iubise mult vremurile când fãcuse asta. Se vedea dupã felul în care se însufleţea povestind de câte ori i se ivea ocazia, despre primele tractoare englezeşti apãrute în ţara noastrã, despre motoarele lor, despre roţile metalice cu ghinturi cu care erau echipate, etc. Primul prieten sau camarad sau defapt relaţie de ataşament (ce ştiam eu un copil fraged, despre prietenie şi camaraderie?) a fost cu un pui de gãinã ce-şi rupse-se piciorul. I-am spus Pârpâriţa şi nu ştiu de unde ne-a venit sã-i spunem aşa sau ce însemna. A fost dacã nu prima, printre primele animale de care am reuşit sã mã apropii, acceptandu-mã în preajma sã o mângâi. Pisica fugea de mine, gãinile la fel, raţele erau greu de prins, câinele Bobi era blând dar bãtrân şi înlãnţuit prea departe în curte iar cocoşul şi cloştele sãreau pe mine de câte ori le apãream în cale, numai Pârpâriţa se juca oricând cu mine de când fusese în convalescenţã şi se învãţase cu oamenii. Dupã ce crescuse adultã, de câte ori doream s-o mângai nu fugea ca toate celelalte ci se lãsa jos ca într-un cuibar asteptându-mã liniştitã sã ne jucãm. Într-o zi sora mea a prins-o şi n-am putut rãmâne lângã ea sa vãd ce avea sã se întâmple, dar m-am împotrivit aşa cum am ştiut eu mai bine, adicã din toate puterile, plângând o zi întreagã. La cinã mã aştepta în farfurie un copan despre care nu-mi mai amintesc cum dar citisem dupã tãcerea aşternutã la masã (sau poate mã înşelam), cã era al Pârpâriţei. Ce era sã spun, ce era sã fac? Dupã ce plânsesem o zi întreagã de mã umflasem, mi se fãcuse o foame de lup. Am mâncat printre lacrimi, suspine şi sughiţuri de plâns cerându-mi iertare Pârpâriţei şi mult mai târziu, prin şcoala generalã dupã ce am aflat şi lecturat „Moartea caprioarei” am plâns din nou la fel ca atunci. „…Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

Publicat în Amintirile copilariei | 2 comentarii

TIMPUL CE NE IMPINGE DIN URMA (dupa 25 de ani)


Sovai de-o vreme sa mai scriu despre lucrurile simple si nepretuite din viata mea pentru ca de fiecare data cand o fac, ma simt pentru cateva clipe gol,…pustiit si prea indepartat de tot ceea ce mi-e foarte drag, chiar daca stiu ca toate aceste lucruri nu sunt taine de ascuns, insa pentru ca salasuiesc mult prea adanc infipte in inima, iar simtamintele ferecate ce izvorasc din nestiutele-i unghere sunt extrem de puternice, simtindu-le foarte intens. Stiu sa simt toate trairile prin toti porii fiintei mele, sa ma infior sau sa ma bucur de ele dar mi-e greu sa le exprim exact asa cum le traiesc. Este greu si sa incep ceva ce este defapt o perpetuare, o continuare ce dureaza zi de zi de-un sfert de veac. Timpul nu conteaza, doar trecerea lui ma inspaimanta.

Acum 25 de ani

Acum 25 de ani

Traiesc clipa de clipa si vad cum fiecare frantura mica de timp se aduna in ani al caror sir aproape ca l-am pierdut. Fericirea o contabilizez in clipe si nici acum nu mai stiu cum de s-au adunat atatea si atatea clipe alaturi de tine. Cum de le-am lasat sa-mi alunece nestingherite printre degete, cum de n-am incercat sa ma agat cu toata forta si disperarea laolalta de clipele acelea frumoase pentru a opri timpul in loc? M-as amagi sa spun c-a fost doar lapte si miere, as minti sa spun c-a fost doar amaraciune, stiu in schimb c-am facut amandoi o mare risipa de iubire, ca flacara noastra a ars si arde inca la intensitati greu de inchipuit. N-am incetat sa te iubesc niciodata si nici nu stiu daca lumea ar putea exista altfel decat asa cum ne-am cladit-o noi amandoi. Atunci cand m-am indragostit de tine am stiut cu certitudine c-am pornit pe un drum cu sens unic in care n-am incercat niciodata sa dau inapoi. Poate ca ne-am mai poticnit si am mai cazut amandoi pe urcusurile lui la loviturile vietii dar ne-am ridicat de fiecare data sprijinindu-ne slabiciunile unul celuilalt, pentru a ne continua rostul. Stiu ca trairile si sentimentele noastre sunt rodul unor reactii chimice la nivel celular dar in cazul acesta nu cred ca s-a nascut omul care sa poata exprima in formule matematice esenta trairilor noastre. Eu stiu ca ele au o putere nestavilita de a provoca fenomene greu de stavilit la dimensiuni umane si puterea de a provoca adevarate calamitati in inimile noastre, de a devasta platitudinea existentei cotidiene. Iubindu-te pe tine am invatat ca jumatatile de masura nu au ce cauta intre noi. Am invatat ce inseamna sa te daruiesti total si neconditionat. Am invatat ce inseamna sa traiesti intens, am invatat sa inteleg, sa iert, sa impart totul la doi, sa nu ma mai consider cea mai importanta persoana…. si am mai invatat ca cea mai importanta fiinta din lume pentru amandoi este si va fi copilul nostru. Am invatat alaturi de tine in primul rand sa-i fiu tata. Nu mi-am dorit si nu mi-am propus sa fiu perfect si nici n-am incercat asta vreodata dar in schimb am incercat de fiecare data sa fiu mai bun in tot ce-am facut.

Dupa 25 de ani.

Dupa 25 de ani.

Te admir si te iubesc si pentru ca ma iubesti si ma accepti asa imperfect cum sunt! Privesc inainte si-i o campie intinsa iar inapoi multime de urcusuri si coborasuri, greutatile trecute impreuna ce ne-au unit pe viata. Campia este ca o mare fara valuri care nu are si nu stie sa-ti spuna nici o poveste, doar te amageste, te ademeneste cu intinsurile ei fara taine si fara margini. Adevarata iubire vine din iscusinta de a sti sa treci cu omul de langa tine prin toate fericirile si nefericirile vietii, nu bucuriile ci greutatile trecute impreuna unesc oamenii. Am crezut ca adolescenta cu poeziile si visarile ei reprezinta apogeul iubirii si ca in timp intervine rutina, uzura, obisnuinta, toleranta(in cazurile cele mai nefericite) dar am descoperit alaturi de tine, forme si sentimente nebanuite ale iubirii, am descoperit impreuna o iubire totala, neconditionata si cerebrala. Intr-o astfel de dragoste orgoliile stupide devin doar pareri discutabile, supararile patimase doar niste toane neserioase in care nu poti lua in calculul evolutiei relatiei nici macar la modul teoretic o masura radicala, emotionala fie ea si temporara. Nu exista pauze in iubire, iubirea este o linie continua si neintrerupta iar liniile punctate nu au ce cauta aici. Iubirea aceasta neconditionata nu poate tine seama niciodata macar de tot felul de motive puerile, neserioase, scornite din tot felul de nimicuri de niste oameni jalnici si cu un soi de sentimente predefinite, ce nu stiu sa decele singuri prioritatile. In lucrurile serioase nu se pot lua in calcul despartirele, separarile, ci trebuie luptat, gandit in ce mod se pot rezolva toate problemele aparute alaturi de persoana iubita. Renuntarile in atari situatii sunt lasitati.
Cand eram mic, aparuse pe cerul serii pentru mai multe zile la rand o cometa, urmarita cu interes si admiratie de tineri dar si cu rezerve si circumspectie maxima de batrani. Eram de acord ca era frumoasa desi nu-mi era prea clar atunci de unde si pana unde tinea frumosul si care era diferenta dintre placutul estetic, fascinatie si rumoare. Nu stiam atunci ca acea frumusete sau ce-o fi fost ea, o costa insasi propria existenta, frumusetea aceea a ei o macina, o consuma incetul cu incetul topind din masa ei stralucitoare. Asa si iubirea noastra se consuma devenind mai stralucitoare cu trecera timpului.
Poti sa crezi ca la intervale relativ mici sau chiar foarte mici celulele fiecarui organ al corpului uman se reinoiesc? Adica la anumite intervale ne reinoim partea fizica, devenind practic o alta persoana? Si totusi noi ramanem aceiasi oameni statornici si de neclintit in iubirle noastre, ne plac aceleasi lucruri, acelesi personae, aceleasi melodii, avem aceleasi vise, acelesi bucurii, aceleasi asteptari.
N-am avut de aceasta data nici un pic de inspiratie, am muncit fiecare litera, fiecare silaba, fiecare cuvant, le-am asezat unul langa altul ca intr-un straniu joc lego pe care l-am ravasit de fiecare data dupa terminare, nemultumindu-ma mereu rezultatul. Mi-e foarte greu si acum si-mi par cuvintele sarace, searbade, neputincioase sa-mi poata exprima toate si total sentimentele pe care le nutresc. Dar tu stii bine cat de mult va iubesc pe tine si copilul nostru!

Comoara noastra

Comoara noastra

Publicat în Popasuri in suflet | 1 comentariu