“Aşa cum se duc oamenii, mã..…”

       A coborât din maşinã cu mişcãri leneşe, lipsite de vlagã, sfindându-mi parcã graba şi setea-mi acutã de timp. M-a salutat cu mâna dreaptã ridicatã anevoios cu degetele nesigure şi rãşchirate în vânt, încercând parcã sã-l palpeze şi sã-i simtã toatã asprimea cu care sufla în acea zi, zicându-mi banal pentru despãrţire, parcã mai mult pentru sine: “Salut Petricã!”. Nu mai ştiam a câta oarã era când ne despãrţeam aşa şi nici mãcar nu puteam sã bãnuiesc cã avea sã fie pentru ultima oarã. Eu însã l-am auzit chiar şi aşa şoptit cum o fãcuse el, şi chiar dacã nu mi-ar fi zis nimic, eu tot aşa mi-aş fi închipuit cã trebuie sã-mi fi spus pentru cã acesta îi era obiceiul. L-am aşteptat sã alunece domol, cu paşii lui marunţi pe lângã maşina pornitã din care tocmai coborâse, cu mersul gârbovit înainte de vreme şi parcã abia atunci reuşisem sã-mi dau seama cã din omul acela vesel pe care îl ştiam eu de atâta vreme, nu mai rãmâsese decât o umbrã firavã şi un suflet chinuit al cãrui fir se încãpãţâna sã mai pâlpâie firav. Aproape de colţul clãdirii s-a întors din picioare şi m-a mai privit încã odatã peste umãrul trupului sãu chircit de suferinţe ascunse, parcã pentru a se convinge cã nu-l pãrãsisem încã, cu ochii lui obosiţi şi cu faţa lui nefiresc de palidã, dispãrând apoi la fel de încet dupã colţul clãdirii unde se gãsea intrarea. Cu jumãtate de ceas mai înainte, ne gãseam la comisariat, în aşteptarea unui act al lui şi-mi spuse-se aşa tam-nesam “Bãi Petricã, sã ştii cã eu mã duc mã..…”. “Cum sã te duci?”, l-am întrebat eu nedumirit şi poate şi un pic speriat de ceea ce înţelesesem de la bun început dar a cãrui gravitate refuzasem ca prostu’ s-o admit. “Aşa cum se duc oamenii, mããã…” a mai adãugat el cu glas sfârşit. Am crezut atunci în naivitatea mea cã încercase sã-mi strecoare doar o micã dorinţã de-a lui de a mã înduioşa. Asta m-a indispus un pic fãrã s-o arãt şi fãrã sã-i port ranchiunã(nu era demn sã mã supãr pe un om în situaţia lui) şi dupã ce l-am liniştit cã totul avea sã fie bine, i-am rostit nişte vorbe strânse şi ascunse adânc în sufletul meu ce nu-mi dãdeau pace de vreo 15 ani încoace. Uneori, în unele momente importante mi se întâmplã sã fac gesturi sau sã rostesc vorbe pe care ar fi fost mai înţelept sã le fi tãcut definitiv. Cred cã sunt rãbufnirile şi refulãrile tuturor tãcerilor mele acumulate şi mult prea îndelung neînpãrtãşite cu nimeni, a aşteptãrilor peste putinţele omeneşti a unei discuţii îndelung amânate ce nu mai venea, a unei rãfuieli verbale pe care ar fi trebuit s-o fi avut cu foarte mulţi ani în urmã. Am simţit şi am înţeles dupã rostirea lor cã nu aveau ce cãuta acele mizerii atunci şi acolo, cã totul era al naibii de „mult prea târziu” şi cã nu mai puteau sã schimbe sau sã mai rezolve nimic. Nu au fost ocãri şi nici sudãlmi şi nici mãcar ţipete nu au fost, ele nu dor niciodatã… … ele doar mâhnesc oamenii. Cuvintele care dor cu adevarat cel mai crunt, sunt adesea adevãrurile pe care le conştientizezi mult prea târziu, când nu mai este practic nimic de fãcut pentru a îndrepta acele lucruri, când regreţi şi-ţi accepţi neputinţa de a mai schimba ceva. Nu a rãspuns nimic, nu s-a apãrat, a acceptat totul şi poate noncombatul lui m-a fãcut sã-mi regret imediat vorbele. Am plecat spre noua lui casã la o ora când oraşul devenea imposibil şi enervant de aglomerat şi asta mã irita peste mãsurã fãcându-mã sã-mi încleştez fãlcile pentru a nu da frâu liber cascadei de invective care mã sufoca peste rãbdãri. În tãcerea care ne cucerise gândurile, am auzit rugãmintea lui stinsã rostitã cu o voce care venea parcã din alt spaţiu trezindu-mã la realitate. Dorea musai sã intram în „Vest” la o bodegã anume prin care avea obiceiul sã-şi facã veacul în ultimii ani. Mã uimise cererea lui fãrã echivoc dar neverosimil, am acţionat împotriva a ceea ce gândeam satisfãcându-i pofta. Nu-mi recunoşteam decizia dar la urma urmei cine eram eu sã-i fi rãpit acele mãrunte plãceri? pofte, nevoi, orgolii, ambiţii sau ce-or fi fost ele, şi încã alea de pe urmã?  I-am luat o votcã şi un suc iar din magazinul de vis-avis câteva eugenii pe care mi le ceruse, strângându-le bucuros la piept. Am ştiut atunci cã nimic din ce i-aş fi cumpãrat nu ar fi putut sã-l mulţumeascã cu adevãrat şi nici nu am încercat vreo clipã sã mã amãgesc cu gândul acesta. Probabil cã dorinţele lui sufleteşti erau dincolo de orice bucurie lumeascã, imposibil de atins şi la care pânã şi el se temea sã se gândeascã cu adevãrat. Prãpastia cãscatã în calea drumului sãu îl speriase peste mãsurã. Nu era speriat, nu trãda asta şi nu era în stare sã ascundã aşa ceva atât de important, probabil cã nici nu era în stare sã conştientizeze nici gravitatea şi nici importanţa clipelor care treceau pe lângã el.

Ne înfruptãm nesãtui din nectarul amintirilor frumoase iar toatã amãrãciunea o lãsãm uitatã ca pe nişte zoaie, sperând cã nu va mai fi nevoie vreodatã sã-i simţim tristeţile. Uneori însã suntem nevoiţi sã-i încercãm acele picaturi amare şi crude şi sã le trãim iar toatã nedreptatea, intens şi din toţi rãrunchii. Am alergat acasã şi i-am spus trist şi debusolat totul jumãtãţii mele, ca un copil nãtâng ce tocmai fãcuse o mare bazaconie. Am simţit în vocea ei toatã înţelepcinea lumii adunatã, care veneau sã-mi confirme cã niciuna din toate vorbele acelea nu-şi mai gãsiserã rostul. În momentele când mã simt depãşit apelez la ajutorul ei, gândeşte mult mai drept şi înţelept. Mi-a fost ruşine de mine atunci, îmi este ruşine şi acum când scriu toate aceste rânduri şi mi-ar mai fi fost ruşine şi dacã le-aş fi trecut sub tãcere. Cu lucrurile importante ale vieţii nu mã pot juca şi nici nu le pot tãcea. Dacã le-aş tãcea nu ar însemna cã nu s-au întâmplat dar ar putea însemna cu siguranţã un pãcat în plus pentru mine şi o nedreptate pentru toţi ceilalţi. Am plecat a doua zi pe Dunãre la vale. Eram liniştit, atât cât puteam fi în astfel de situaţii şi chiar oarecum împãcat pentru cã treburile începute urmau sã se rezolve cumva. Aveam timp tot drumul sã mã gândesc şi nu-mi venea a crede ca omul ãla se topise aşa ca o lumânare, sfrijindu-se în asemenea hal. Elevul de odinioarã, premiant an de an şi chipeş ce-şi cultiva fizicul prin sport, care în copilaria mea îmi fusese enciclopedie ambulantã de care avusesem atâta nevoie şi în care îmi gãseam întotdeauna rãspunsuri la toate întrebãrile pubertãţii şi adolescenţei, cel din a cãrui mâini ieşeau minuni de picturi sau graficã desenându-şi şi pictându-şi visele, care-şi cântase la chitarã iubirile ascunse, care îmi bucurase copilaria cu imaginaţia şi îndemânarea de a face lucruri, acum ajunsese sã nu-şi mai poatã coordona mişcãrile, fãcând-o stângaci şi haotic. Duminica ca deobicei, m-am trezit la 6.00 şi mã gândisem în ursuzenia dimineţii sã-l sun pe la amiazã sã simtã şi el cã era o zi de sabat, sã simtã cã îi sunt alãturi şi cã nu rãmãsese chiar singur în faţa vieţii, însã chiar ea mi-o luase înainte, devansându-mi toate planurile. Acea amiazã devenise brusc prea târzie,… incredibil de  mult prea târzie,… dimineaţa, dupã proaspãtul rãsãrit de dupã noaptea aceea scurtã în care se schimbaserã toate ceasurile, se stinsese în el şi ultima licãrire de viaţã. Mi-au rãsunat în cap imediat acele cuvinte triste de sfârşit, simţite prin toţi porii şi rostite cu convingere de el: “Aşa cum se duc oamenii, mã..…”

El, eu si fiul sau

El, eu si fiul sau

Pentru fostii colegi de la I.P.O.:A fost un rebel şi a fãcut mereu treburile aşa cum a dorit el sau aşa cum nu se aştepta nimeni, surprinzãtor mereu şi nici când a murit nu a fost altfel. Noi chiar nutream ceva speranţe cã totul avea sã se rezolve şi sã reintre în normal. Am postat acest articol în grupul nostru (al I.P.O) pentru ca a fost unul de-al nostru. A navigat în sud şi vest pe Iezer, Târnava, Pietrosul şi nu mai ştiu pe care ca maistru frig şi pentru scurte perioade, pentru a nu sta în celebrele concedii fãrã platã, mai robotea pe la personal. A murit în zorii zilei de duminicã iar în prima noapte adicã spre luni nu am putut dormi pânã nu m-am ridicat din pat la 2:30 pentru a scrie acest articol. Cred c-a fost articolul pe care l-am scris cel mai rapid. Pur şi simplu l-am scris ca la o dictare, apoi am reuşit sã adorm. La capela bisericii a fost depus în aceeaşi zi cu încã unul de-al nostru cu care au avut acelaşi drum în aceeaşi zi a pãcãlelilor (de 1 aprilie.2014), dar de aceastã datã nu ne mai pãcãlise deloc. Dumnezeu sã-l odihneascã!Dumnezeu sã-i odihneascã!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la “Aşa cum se duc oamenii, mã..…”

  1. Valentina zice:

    mereu am sa traiesc cu gandul ca nu am facut totul pentru el, ca trebuia sa lupt mai mult pentru viata lui si cel mai mul regret ca nu m-am dus sambata la spital pentru ca am avut altceva de facut si am zis, lasa, merg maine …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s