FRAGEDE MEMORII (am mai crescut c-un an)

„memoria este cea cu care uitam”

Era pe când, toate iernile erau geroase şi abundente iar zãpezile şi frigul pãtrunzãtor se însoţeau sosind împreunã şi fãrã abateri de la calendar şi nu alandala şi episodic aşa cum se întâmplã acum. Troienile se înãlţau pânã la crestele gardurilor, spulberate de vântul puternic şi nemilos al Dobrogei care n-a încetat şi nici nu va înceta vreodatã sã batã cu toatã furia. Dacã vântul s-ar opri, Dobrogea ar înceta sã mai existe. În timpul iernii, drumurile ce colindau în lung şi-n lat câmpurile, se pierdeau adânc sub troienele înalte iar cãlãtoriile din cãtunele îndepãrtate şi izolate şi pânã în târguşorul judeţului se fãceau anevoios cu sãnii mari de lemn trase de cai puternici şi rezistenţi ce bãtuceau drumurile tãiate dupã imaginaţia fiecãrui temerar ce se avânta printre munţii de zãpadã afânatã atotstãpânitoare peste toate orizonturile. Dobrogea era cutreieratã pe atunci de haite numeroase de lupi ce prosperau stãpânind întregul pustiu alb, atacându-le oamenilor orice cutezanţã. Vremurile trecute ale cãror imagini şi istorii le leg acum din sute, poate mii de alte frânturi ale unor amintiri şterse de timp, venite de la oamenii ce le-au trãit atunci şi mai ales de la pãrinţii mei (fie-le zilele senine acolo de unde mã vegheazã), mã fac sã uit de prezent. Eram mic, neînsemnat, neimportant pentru toţi ceilalţi, doar pentru pãrinţii mei care mã iubeau încã dinainte de venirea pe lume, însemnam totul, fãcând imposibilul pentru a ajunge la timp la prima mea mare intalnire cu viata. Am ajuns la timp şi încã un pic mai devreme, poate totuşi mult prea devreme din moment ce aveam doar şapte luni atunci când am sosit. Toatã viaţa am rãmas un grãbit, am trãit pe fugã, sosind la toate întâlnirile cu mult mai devreme. N-am ştiut niciodatã sã le arãt pãrinţilor mei cât de importanţi au fost pentru mine, poate din neştiinţa copiilor şi tinerilor laolaltã de a-şi exprima gândurile simple şi esenţiale ale vieţii sau poate pentru faptul ca ei nu pot şti ce importanţã poate avea asta pentru pãrinţii lor mãcinaţi de probleme. Parinţii nu te pot ierta pentru ca ei nu se pot supãra niciodatã pe copii lor. Și acum încã îmi mai consult etaloanele croite dupã poveţele lor, întrebându-mã în sine adesea dacã şi lor le-ar fi plãcut ceea ce aleg uneori sã fac. Cei ce se nasc atei, pe drumul vieţii îşi pierd filozofia simplã şi nãtângã, clãtinându-li-se din temelii toate convingeriile cu fiecare încleştare mai aprigã cu poverile ei. Acele convingeri primare le au dobândite printr-o educaţie precarã, printr-un teribilism şi dorinţã de a dovedi cuiva sau sie-şi poate, cât de diferit sunt clãdiţi faţã de restul lumii, sau pur şi simplu dintr-o crasã ignoranţã şi inculturã periculos de vaste. Greutãţile şi experienţele vieţii te fac sã-ţi schimbi lesne imaginea deformatã despre lume, despre viaţã în general şi despre ceea ce-i succede ei. Oamenii sunt la origini neajutoraţi ca plantele în bãtaia vântului, mlãdiindu-se şi lãsându-se modelati dupã cum bate el, de aceea plantele au nevoie de araci şi apã la rãdãcinã pentru a creşte mari şi viguroase iar oamenii de mâini întinse şi dragoste necondiţionatã. Nici unii nu avem amintiri de atunci, nu ne putem manifesta pãreri sau ambiţii personale, creştem aşa cum suntem ţinuţi de mâinile întinse, adicã drepţi sau ciudat de strâmbi. Nici nu ştiu de când devine în firea lucrurilor sã avem amintiri, dar eu ţin minte cã mie mi-au apãrut aşa brusc. Adica nu în dimineaţa unei anume zile atât de evidente încât sã pot însemna cu un creion colorat pe fila proaspãtã de calendar spre aducere aminte, ci pur si simplu în timp ce-mi vedeam liniştit de copilãria mea nesãratã, au început sã mi se lege unele amintiri rudimentare, lipsite de sens şi de orice fel de amãnunt. Conştientizarea timpului din care-mi vin primele amintiri, m-au fãcut sã mã simt de parcã aş fi nimerit in toiul unui film cu mult dupã începerea lui, probabil cã tocmai de aceea nu mi-au plãcut niciodatã filmele începute, la fel cum nu m-am dat in vant nici sã pãrãsesc sala înainte de final. Când eram foarte mic, în momentele de tristeţe sau plictisealã alergam degrabã în odãiţa mea cu pereţi imaculaţi şi ferestre mici cu deschiderea spre bolta cu trandafiri sângerii şi zeci şi zeci de multe alte flori parfumate şi multicolore. Închideam uşa şi mã trânteam cu faţa în jos pe patul din scândurã geluitã de brad şi saltea înaltã de paie ce rãspândea un iz de fân proaspãt ce mã împingea fãrã putinţã de împotrivire spre visare. Evadam astfel într-o lume doar de mine ştiutã despre care nu m-aş fi priceput s-o explic nimanui. Rãmâneam acolo întins şi nemişcat pentru mult timp în speranţa cã voi reuşi sã pãstrez tihna prin cuminţenia mea împinsã la superlativ, încercând sã evit foşnetul azurzitor al paielor din saltea prin comparaţie cu liniştea de poveste care se aşternea deobicei peste tot satul în dupãmiezile lungi de varã ruralã.  Îmi apãsam cu îndârjire orbitele ochilor cu pumnişorii mei mici şi strânşi cu toatã puterea de copil sfrijit şi mi se deschideau rând pe rând noi şi noi orizonturi, într-o altã lume pe care n-o puteam privi cu ochii deschişi ci doar cu ochii minţii în închipuirea şi imaginaţia mea. Descoperisem acolo în adâncul sufletului meu chircit de emoţii, extraordinar de multe alte lumi neştiute de nimeni care mã atrãgeau în fiecare moment de singurãtate. Încercam sã le explorez dupã mintea mea crudã, fãrã a înţelege mare lucru şi fãrã a-mi putea explica ceva din toate astea. Ramâneam mai de fiecare datã doar cu satisfacţia de a fi reuşit sã trãiesc sau chiar numai sã mi le fi închipuit, toate acele momente plãcute petrecute acolo în acel altfel de spaţiu şi timp, strãine şi totuşi atât de plãcute şi familiare. Aceastã altã lume fantasticã era secretul meu în care doar eu ştiam sã pãtrund şi doar eu ştiam s-o fac sã se arate, o lume care mã fãcea fericit. O anume fericire ciudatã şi anormalã despre care nu mai auzisem pe nimeni povestind, aşa cã am preferat sã trec acele ciudate alte lumi sub tãcere, la care nici mãcar nu mã mai gândeam peste zi, mulţumindu-mã doar sã aştept primul prilej de a evada iar în lumea mea secretã. Eram convins cã nimeni nu m-ar fi înţeles şi deci cu atât mai puţin sã mã fi luat în serios. Aş fi fost în stare sã-i neg existenţa pentru a o pãstra neîntinatã de râsetele zeflemitoare ale celor ce nu ar fi putut pricepe nimic din taina mea. M-am chinuit mult sã-mi poziţionez în timp amintirile fragede pentru cã pe atunci îmi lipsea cu desãvârşire aceastã noţiune, orele fiindu-mi indiferente iar anii neavând nici un fel de semnificaţie, necunoscându-le rostul. Aveam în schimb reperele mele vizuale simple şi exacte, orientandu-mã dupã vremurile pe care le traiam: cea pe când mergeam de-a buşilea, sau pe când reuşeam cu greu sã cobor din patul înalt de ţarã ori pe când reuşeam sã privesc tãblia mesei fãrã a mã înãlţa pe vârfurile degetelor, cea în care începusem sã mã caţãr în caisul din faţa casei, etc. Mi s-a întipãrit de atunci în minte ca un grafic ascendent acea perioadã a copilariei în care timpul nu fãcea parte încã din viaţa mea. Eram capabil sa observ cum lumea mea se miniaturiza într-un ritm alert fãrã sã mã sperie. Hainele, scaunul, masa, patul, câinele din curte, gardurile curţii, pomii din grãdinã, aragii din vie, roata fântânii şi chiar fraţii şi pãrinţii mei deveneau pe fiece zi din ce în ce mai mici, neputând sesiza însã cã în definitiv eu eram cel ce mã schimbam într-un mod atât de alert, aflându-mã atunci într-o creştere evidentã şi acceleratã. Probabil cã primele amintiri sunt doar nişte vise confuze ce amestecau  realitãţile şi temerile mele de atunci. Acele prime amintiri erau legate de lumea mea imediatã care mã inconjura. Pãstrasem în minte groaza câtorva posibile amintiri. Aveam o fricã teribilã de gâşte şi mai ales de gâscani a cãror imagini îmi revin uneori, în care eram urmãrit şi ajuns de unul dintre ei. Când m-am mãrit, pãrinţii nu mai aveau gâscani şi nici curcani deşi înaintea naşterii mele avuseserã şi niciodatã nu i-am întrebat de ce renunţaserã la creşterea lor, dacã nu cumva hotãrârea asta a lor nu avusese legaturã cu visul sau poate amintirea mea. Aceeaşi amintire confuzã, existã  şi cu un porc dar şi cu o siluetã umanã ce-mi aţinea calea în negura nopţii, pe o uliţã dositã şi înfricoşãtoare. M-ã urmãrea din umbra nopţii, de peste drum de zarzãrii mãtuşii tatãlui meu Genova, unde se afla trunchiul gãunos de salcâm, înalt de-un stat de om. Drumul ducea spre valea ce tãia satul în douã şi pe care în vremurile pline de umezealã curgea zapor mare şi iute ca un iureş de munte. Apele nestãpânite luau cu ele tot ce le ieşea în cale şi foarte adesea chiar podul de lemn ce unea în zilele senine cele douã jumatãţi ale satului. Apele involburate rapeau podul cu tot vieţile ţintuite pe el de tristele împrejurãri,  purtându-le apoi de-a valma prin locuri negândite, adânc în largul imensului lac Razelm. Tata aducea peşte, mult peşte de câte ori sosea acasã, era imposibil sã ridic capacul vreunei strachine din bucãtãrie şi sã nu gãsesc peşte.

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

La un bors de peste (eu in dreptul ceaunului)

Icrele de ştiucã le prãjeam, erau prea multe sã le poţi bate şi pe atunci încã nu ştia lumea sã le batã. Când a fãcut mama prima oarã icre bãtute, prietenele şi vecinele ei nu ştiau ce sunt dar au trecut uşor testul gustului. Nu se fãcea risipã de peşte aşa cum ar pãrea acum ci aşa erau vremurile, îmbelşugate şi fãrã multe griji. Nimeni nu se plângea de lipsa peştelui şi ce ne rãmânea de prisos, tata îl dãdea vecinilor. Muncea la o fermã piscicolã de reproducere şi pescuit şi de multe ori în zilele de varã împrumuta tractorul de la un amic luând cu el întreaga mahala cu copii cu tot la fermã, pentru un borş de peşte şi baie în apele lacului Razelm.

Bors de peste (ferma Calica)

Bors de peste (ferma Calica)

În tinereţe fusese tractorist, colindând întreg judeţul pentru diverse lucrãri agricole, şi nu ştiu de ce cred şi acum cã iubise mult vremurile când fãcuse asta. Se vedea dupã felul în care se însufleţea povestind de câte ori i se ivea ocazia, despre primele tractoare englezeşti apãrute în ţara noastrã, despre motoarele lor, despre roţile metalice cu ghinturi cu care erau echipate, etc. Primul prieten sau camarad sau defapt relaţie de ataşament (ce ştiam eu un copil fraged, despre prietenie şi camaraderie?) a fost cu un pui de gãinã ce-şi rupse-se piciorul. I-am spus Pârpâriţa şi nu ştiu de unde ne-a venit sã-i spunem aşa sau ce însemna. A fost dacã nu prima, printre primele animale de care am reuşit sã mã apropii, acceptandu-mã în preajma sã o mângâi. Pisica fugea de mine, gãinile la fel, raţele erau greu de prins, câinele Bobi era blând dar bãtrân şi înlãnţuit prea departe în curte iar cocoşul şi cloştele sãreau pe mine de câte ori le apãream în cale, numai Pârpâriţa se juca oricând cu mine de când fusese în convalescenţã şi se învãţase cu oamenii. Dupã ce crescuse adultã, de câte ori doream s-o mângai nu fugea ca toate celelalte ci se lãsa jos ca într-un cuibar asteptându-mã liniştitã sã ne jucãm. Într-o zi sora mea a prins-o şi n-am putut rãmâne lângã ea sa vãd ce avea sã se întâmple, dar m-am împotrivit aşa cum am ştiut eu mai bine, adicã din toate puterile, plângând o zi întreagã. La cinã mã aştepta în farfurie un copan despre care nu-mi mai amintesc cum dar citisem dupã tãcerea aşternutã la masã (sau poate mã înşelam), cã era al Pârpâriţei. Ce era sã spun, ce era sã fac? Dupã ce plânsesem o zi întreagã de mã umflasem, mi se fãcuse o foame de lup. Am mâncat printre lacrimi, suspine şi sughiţuri de plâns cerându-mi iertare Pârpâriţei şi mult mai târziu, prin şcoala generalã dupã ce am aflat şi lecturat „Moartea caprioarei” am plâns din nou la fel ca atunci. „…Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Amintirile copilariei. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la FRAGEDE MEMORII (am mai crescut c-un an)

  1. Foarte frumoase amintirile din copilărie, unele dintre ele asemănându-se cu ale mele și ale altor copii care au trăit intens, într-o atmosferă iubitoare și educativă. Faptul că ai mâncat din prietenul cel mai bun e o dovadă în plus de prețuire pentru el, așa cum consideră unele triburi de aborigeni sau indieni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s