18. O PLIMBARE NOCTURNÃ (Nouadhibou cimitirul de nave)

        Pe mare ca şi pe uscat, nu trebuia sã faci absolut nimic special pentru a grãbi trecerea timpului, pur şi simplu el se scurgea lin şi liniştit sau repede ca un iureş de munte, dupã cum izbuteai sã ţi-l faci. Cine nu avea nimic mai bun de fãcut, juca ca toatã lumea şi ca mai mereu conostas, alţii încercau sã desluşeascã lecturile stângace şi de tot rahatul despre colectivizare şi alte prostii demult trecute şi neinteresante care se gãseau din abundenţã în biblioteca navei, doar foarte puţini şi stãruitori reuşeau sã facã rost pe ascuns de cãrţi bune împrumutate pe sub mânã. Unii care aveau cu ce, se încuiau în cabine şi se veseleau cât puteau şi cât le putea permite programul. Mai erau şi alţii care numãrau de zor tot ce-i incomoda: lunile, sãptãmânile, zilele rãmase sau pe cele trecute, simţind astfel mai abitir şi mai dureros decât toţi ceilalţi trecerea fiecarei clipe. Cu ceva trebuia sã-ţi ocupi timpul liber, altfel ar fi fost greu sã trãieşti doar într-o aşteptare continuã. Cred cã ar trebui sã recunoaştem fiecare în sinea noastrã cã mãcar o singurã datã în viaţã am încercat sã ne contabilizam acest rãstimp într-un fel sau altul, chiar dacã pe absolut nimeni nu l-a ajutat niciodatã şi cu nimic acestã idioţenie. Dacã am fi fãcut-o mereu, ne-am fi transformat vieţile în numãrãtori nesfârşite la capãtul cãrora nu ne-am fi dorit niciodatã sã ajunem. Numãrãtorile acestea ar fi format şiruri imense pe-al cãror fir ne-am fi pierdut mai mult ca sigur fãrã sã fi reuşit vreodatã sã le înţelegem sensurile. Cât de tâmpit trebuie sã fii sã ţii o astfel de socotealã şi sã te bucuri de trecerea rapidã a vieţii  când de fapt este vorba chiar despre trecerea vieţii tale? Dar colegii mei, ai noştri, care au sfârşit pe mare în voiaje, pânã unde sã fi ajuns cu aceste şiruri, ce sã fi înţeles dintr-un astfel de AMR(a mai rãmas) şi din viaţã în general, în ultimile lor clipe de simţiri  înainte de a fi gãsiţi fãrã suflare unul în mare, altul hãcuit şi aruncat prin tomberoanele de gunoi dintr-un port strãin sau altul scos din buncãrul plin cu peşte şi apã prerãcitã, dupã mai multe zile de cãutãri?…  Sã poţi cunoaşte  sosirea acelei clipe ar fi o cruzime, la fel cum ar fi de nedreaptã şi dimineaţa în care te-ai trezi cu un chef nebun de viaţã , fãrã a bãnui mãcar cã socoteala aceasta se va sfârşi atât de brutal şi curând. Nu vreau sã-mi cunosc viitorul dar nici sã-mi numãr prezentul şi cu nici un chip sã aflu când va urma sã vie clipa aceeea urâtã de toţi.  De câte ori s-a petrecut o astfel de dramã nu am putut sã nu mã întreb cu mintea rãvãşitã de fiecare datã: „şi dacã acel nefericit nu s-ar fi gãsit atunci pe navã în acel moment fatidic, s-ar mai fi petrecut acea grozãvie? Am fi împãrtãşit unul dintre noi ceilalţi, colegii lui de navã acea soartã crudã? Am fi putut evita cumva în vreun fel tragedia? Cred cã nimeni şi niciodatã nu va şti sã rãspundã la toate acestea şi cine poate şti de cât de multe alte dãţi nu am trecut pe lângã alte asemenea grozãvii fãrã s-o fi conştientizat vreodatã…Straniu, ciudat în acelaşi timp şi imposibil de rãspuns. Pe mare astfel de pauze de câteva zile erau îndelung aşteptate şi întotdeauna bine venite. Îţi asigurau timpul necesar care îţi lipsea mereu în larg, de a face unele lucruri urgente. În primul rând noi mecanicii trebuia musai sã curãţãm ţeavã cu ţeavã toate schimbãtoarele de cãldurã de ulei, apã dulce, turbinei de aer şi desalinizatorului. Trebuiau schimbate neîntârziat injectoarele care erau blocate sau nu mai pulverizau dar de obicei pregãteam cu mult timp înainte un set pe care îl ţineam bine împachetat în pergamente legate cu sfoarã, schimbam ventilele pompelor de injecţie, remediam cam tot ce ştiam noi ca era şubred. Apoi, dacã ne mai rãmânea timp, o puneam de-o veselie. Defapt cam ori de câte ori aveam ocazia o puneam de câte o astfel de veselie. Nu premeditam asta niciodatã, totul începea cu „hai sã bem şi noi una micã sã ne facem poftã de mâncare!” şi ajungeam sã ne facem praf. Apoi ne trezeam când credeam noi cã era suficient şi nu întrebam niciodatã cât era ceasul ci mai degrabã în ce datã ne aflam sau câte zile ne mai despãrţeau de schimbul urmãtor de echipaje? Funcţionarea compartimentului nu suferea niciodatã, evitam sã bem toţi mecanicii odatã când eram pe mare, cei treji suplinindu-le lipsa celorlalţi. Nu aveam un grafic de desfãşurare dar o fãceam pe carturi când se putea şi când aveam cu ce mai ales şi ne acopeream îndatoririle unii altora când ne venea cheful de câte o astfel de evadare în care uitam de noi şi uneori de tot, absolut de tot şi de toate.   Dealtfel munca pe navã nu se sfârşea niciodatã, fãceam urgenţele şi ce mai puteam iar restul le amânam pe altãdatã. De multe ori, carturile de mal sau de la ancorã le fãceam din cabinã uitându-ne la bec. Treceam prin maşinã eventual de douã ori pe cart, verificam totul în orice stare am fi fost, iar apoi priveam becul aprins din cabinã, de aceea mult timp dupã ce m-am lãsat de vapoare, de câte ori pâlpâia un bec sau mai ales tub fluorescent, sãream instinctiv în picioare, pregãtindu-mã de un nou black-out pe care le uram atât. Deja pe navã începuse forfota schimbului de echipaje.

Pista aeroportului

Pista aeroportului

Cei care plecau şi se pregãteau de drum nu mai aveau treabã cu nava, pe ei nu-i mai chemam în cart şi nici nu le mai ziceam de problemele noastre de muncã, cu ei vorbeam doar despre acasã. În ultima dupã amiazã dinaintea schimbului am plecat cu barca încãrcatã cu bagajele celor ce plecau spre ţarã(câţiva), în câteva ore urmau sã soseascã avioanele din Bucureşti. Fiind puţine bagajele celor ce se repatriau, am plecat spre mal doar patru oameni cu barca şi chiar la intrarea la dana pirogilor cam la cincizeci de metri de mal, barca a refuzat sã mai înainteze. Motorul mergea fãrã probleme, inversorul cupla şi axul elicei se învârtea deci, dar barca se încãpãţâna sã rãmânã pe loc, doar curentul puternic ne fura încetul cu încetul scoţându-ne spre Cansado. Prin staţie nu puteam vorbi cu nimeni, ori nu era nimeni pe recepţie ori era de toatã cacaoa staţia noastrã. Am fãcut eforturi colosale cu imensele rame de la bordul bãrcii sã o strunim cumva dar s-au dovedit inutile, chiar dacã se încovoiau sub forţa braţelor noastre, barca nu era fãcutã sã fie manevratã aşa. Un marinar a vrut sã coboare sub barcã la elice pentru cã-i spusesem ceva mai înainte cã era posibil s-o fi pierdut, observând cã motorul trãgea fãrã sarcinã mare când îl acceleram dar deja eram înconjuraţi de câţiva rechini. Acolo în rada Nouadhiboului erau foarte mulţi şi apãreau deseori mai ales atunci când rãmâneam în derivã. Dupã aproape jumãtate de ceas a sosit o barcã sovieticã cãrora le-am fãcut semne disperate sã se apropie lãsându-se convinşi abia când semnul a fost fãcut cu o sticlã de Johnny Walker. Ne-au tractat la mal, le-am dat sticla din care au bãut pasându-ne-o şi nouã pentru o turã. Greşeala lor pentru cã nu le-a mai înapoiat-o nimeni, vãzându-şi fiecare de treaba lui.  Acolo unde legam barca exista o scarã cu trepte de piatrã ce coborau în apa portului şi am gãsit elicea bãrcii învelitã într-un sac de plastic tras de curentul de apã care se forma în timpul marşului. Era cauza pentru care nu mai putusem înainta mai devreme. Am lãsat un marinar la barcã şi am plecat, ţinând morţis sã vãd aeroportul care îmi era total necunoscut încã. Toate drumurile ce ieşeau din oraş treceau printre dunele nesfârşite de nisip, însã drumul nostru avea sã fie mai scurt, doar pânã la periferia oraşului. Aeroportul la prima vedere nu a reuşit sã mã impresioneze ci doar peisajul exotic cu care m-a întâmpinat. O pistã la cheremul vântului fierbinte al deşertului ce spulbera cu putere şi multã râvnã pulberea extrem de finã şi roşiaticã de nisip, ce se încãpãţâna sã se aştearnã peste negrul ei. Undeva într-o parte, o clãdire scorojitã, aproape pãrãsitã şi pustie, a cãrei imagine tremura în depãrtare prin arşiţa zilei ce prindea viaţã destul de rar, adicã ori de câte ori sosea vreun avion, iar sosirea avioanelor româneşti avea sã fie unul dintre acele prilejuri despre care tocmai spuneam cã aveau sã anime şi sã dezmorţeascã acel loc pierdut din pustiu.

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

1980- Tu154 si barcile navelor din zona

Marea ştiam eu cã trebuia sã fie pe undeva prin preajmã, nu am cãutat-o şi nu am zãrit-o dar îmi aminteam acum clar cã prin clasa a X-a, un avion Tarom plin cu marinari români amerizase, ratând pista. Se spunea cã în noaptea de atunci piloţii confundaserã luminile de semnalizare ale aeroportului cu luminile stelelor oglindite în mare. Toate navele care fuseserã în zona de pescuit la acel dezastru, aveau acum în comanda maşinilor scaune confortabile de la acel avion TU(polev)-154 ce încã mai zãcea şi acum uitat în apele mãrii, care în Nouadhibou reprezintau un imens cimitir de nave. Erau acolo şi încã or mai fi multe nave cu diverse pavilioane neştiute de nimeni, roase de rugina groasã şi de uitarea tristã a tuturor de zeci şi zeci de ani. Ancorele le rãmân cele mai trainice puncte, ce le ţin pironite si fãrã putinţã de scãpare din calea destinelor ameninţãtoare. La câtva timp de agonie apar gãuri largi în bordajele lor chinuite de singurãtate, dezgolindu-li-se cele mai tainice mãruntaie, transformandu-se încet-încet în sãlaşuri pentru pãsãrile mãrii. Apoi, pe nesimţite devin din ce în ce mai mici şi neînsemnate, pierzându-şi formele, culoarea şi mãreţia de altã datã. Devin nişte mormane de ruginã roşie ca malurile care le înconjoarã. Poveştile lor rãmân doar vorbe, locurile lor devin doar amintiri.

Nave abandonate

Nave abandonate

Dupã aterizare sosiserã câţiva funcţionari plictisiţi şi moleşiţi de cãldurã privind din spatele geamurilor slinoase şi neîngrijite ale ghişeelor spre oamenii gãlãgioşi şi proaspãt sosiţi. Nu-mi aduc aminte de vreun gard, ştiu doar cã mergeam direct la avion cerând permisiunea echipajului aeronavei pentru încãrcare. Erau şi câţiva soldaţi înarmaţi deobicei în jurul aeronavei dar cine oare nu avea armã în Africa? aşa cã nu mai reuşeau sã impresioneze pe nimeni dacã le pãstrau nefolosite.   Plecaserã câţiva oameni de la noi, nu mulţi şi veniserã tot câţiva, nava avea abia douã luni de când sosise din ţarã aşa cã nu aveam o treime întreagã la acel schimb. Navele cu licenţã plecaserã imediat a doua zi din radã, începând sã soseascã altele pentru al doilea schimb din urmãtoarea sãptãmânã sau pentru operaţiuni la nava colectoare.

Nava biruita de uitare

Nava biruita de uitare

În câteva zile trecuse şi al doilea schimb, când într-o dimineaţã barca a plecat în mare grabã la mal cu un marinar pescar ce fãcuse o crizã de apendicitã. Noi îi spuneam cuscru,… noi toţi îi spuneam aşa, fãrã sã fi aflat defapt niciodatã al cui cuscru era, dar cu siguranţã cã era doar aşa o glumã de pe vapor. L-au dus la spitalul de la Cansado şi ne lãsase vorbã sã mergem sã-l vizitãm, se temea cã nu ştia franceza şi nici araba şi cã nu-i erau familiare nici obiceiurile localnicilor. Defapt cred cã se temea mai mult de ce avea sã urmeze, de necunoscut şi de strãini şi cred cã avea mare nevoie de ceva încurajãri. Dupã amiazã când am terminat treaba la maşinã, ne-am fãcut o gaşcã şi sub pretextul ca mergem dupã pachetele sosite cu al doilea schimb, am pornit spre navele din radã. Eu ştiu c-am rãmas la Ciucas la un vechi prieten iar restul au plecat mai departe pe unde aveau de colindat. Nu mai ţin minte când au revenit dupã mine cu barca, între timp mã cam abţiguisem iar afarã se lãsase deja întunericul ceea ce nu însemna neaparat cã era foarte târziu pentru cã în vecinãtatea ecuatorului noaptea se lasã foarte repede şi este aproximativ egalã ca duratã cu lumina zilei. Cred ca toţi eram la fel de „frumoşi” şi cu chef de orice propunere când am hotãrât unanim sã mergem negreşit la spital. Am intrat cu mare vitezã pe ţãrm pentru a înfige prova cât mai bine în nisipul plajei de la Cansado şi pentru cã ţãrmul era pustiu, am lãsat-o acolo nepãzitã mergând direct la spital. Nu puteau fi mulţi români în spitalul acela aşa cã l-am gãsit repede, întâmpinându-ne cu un zâmbet jovial. Încã nu fusese operat, urma a doua zi sã se întâmple asta dar nu putusem sã nu observãm (chiar dacã noi bãrbaţii suntem setaţi din naştere sã observãm mai greu unele lucruri), cã era îmbrãcat într-o cãmaşã lungã pânã la cãlcâie aşa cum purtau localnicii, cu broderii la gât şi manşete şi asta ne amuzase extrem de tare, râzând cu gurile pânã la urechi. Majoritatea vorbelor noastre au fost de îmbãrbãtare deşi unul dintre noi tot insista sã-i povestescã cuscrului cum sunt înmormântãrile în islam. Cred cã dorea sã-l tachineze şi nu l-a bãgat nimeni în seamã chiar dacã cuscrul se strãduia sã fie atent la absolut tot ce i se spunea din toate pãrţile, mãcar cã erau doar baliverne de oameni „aghezmuiţi”. Probabil cã devenisem destul de gãlãgioşi reuşind sã captãm atenţia întregului personal sanitar din spital care ne-au invitat chiar vehement sã le lãsãm pacientul în linişte.  Bineînţeles cã ne-am conformat, luându-ne la revedere şi încurajându-ne suferindul.

Muscatura timpului

Muscatura timpului

Nu bãtusem atâta amar de drum pânã în Cansado pentru a ne întoarce imediat, eu eram pentru prima oarã acolo şi vroiam sã vãd mai mult, la fel şi colegii mei nu aveau chef sã plecãm imediat, aşa cã am mers într-un local(cred cã singurul vãzut în Mauritania), unde se putea consuma bere adevãratã. Nici mãcar nu auzisem de un astfel de loc, perplexitatea fiind cu atât mai mare. Aveau o bere rece de-mi clãnţãneau dinţii în gurã şi am înãdit câteva la rând sã ne rãcorim, oricum nu ne mai trebuiau multe sã ne recãpãtãm curajul care ne purtase pânã aici, fiecare bãusem înainte de aceste beri, tãrie pe sãturate pe la navele pe unde poposisem la început. Nu-mi mai amintesc dacã am plãtit cu ouguya sau pesetas sau cu ce bere fusesem seviţi şi nici cum se chema barul acela rãcoros cu tejghea lungã şi poate cã nici nu am ştiut toate aceste amãnunte vreodatã dar am plecat de acolo tare mulţumit şi plãcut surprins pentru tot ce ştiam şi pentru tot ce aveam sã mai aflu ulterior despre Mauritania. Ne pilisem zdravãn din nou când am ieşit din local, mergând alene în direcţia ţãrmului unde ne abandonasem barca. Spre mare nu mai exista iluminat stradal dar cerul era foarte senin şi o luna imensã ne lumina suficient împrejurimile desluşind pânã şi sclipirile ei în valurile ce se spãrgeau gãlãgioase pe plajã, ca un joc straniu al luminilor. Toţi am observat aproape în acelaşi timp sãrindu-ne inimile din piepturi cã barca nu mai exista acolo lângã apã unde o lãsasem. Tot acolo se mai gãseau ca şi la sosirea noastrã, câteva zeci de pirogi rãsturnate pe-o rânã, înfipte în nisipul fin al plajei dar n-o zãream însã şi pe a noastrã în locul în care o lãsasem cu câteva ore înainte, adicã chiar lângã apã acolo unde reuşea sã mai ajungã timid doar spuma albã a valurilor sfârşite. Ne-am mutat cãutãrile mai la stânga, apoi mai la dreapta de câteva puncte de reper pe care le bãnuiam noi în mod unanim cã erau corecte. Disperaţi, am luat ţãrmul la pas mãrunt dar oricum nu trebuia sã ne îndepãrtãm prea mult de locul în care ne aflam privind spre uscat. Privind uscatul însã am mai observat adânc în ţãrm siluetele mai multor pirogi. Am mers iute cu încã cineva încolo îndepãrtându-ne de ţãrm şi când credeam cã trebuia sã ne întoarcem ne-am zãrit cu mare bucurie barca ce ne aştepta cuminte şi liniştitã. Nu puteam sã cred deşi am realizat imediat ce se întâmplase în lipsa noastrã. Cred cã toţi ne dãdusem seama cã aici diferenţele între flux şi reflux erau foarte mari.

Cansado bay

Cansado bay

Atunci mi-a trecut prin minte imaginea scãrii cu treptele de piatrã de la dana pirogilor din Nouadhibou unde se vedeau când 3 trepte când foarte multe, în funcţie de atracţia lunii. Acum barca se afla poate la 15-20 de metri de apã dupã aprecierea noastre prin semiîntunericul nopţii. Am încercat din rãsputeri sã împingem cu ramele cãrora deja nu le mai puteam înţelege rostul în barcã, neputându-ne fi nici de aceastã datã de vreun folos. Am aşezat douã rame sub chila bãrcii pentru a aluneca mai uşor iar cu alte douã rame am fãcut pârghii (noi le spuneam mangealâcuri) pentru a le împinge dar eforturile noastre au rãmas fãrã nici o izbândã. Ne-am aşezat neputincioşi, înfranţi şi resemnaţi pe nisipul umed de lângã barcã, extenuaţi şi sãtui de plimbarea noastrã care acum ne ieşea pe nas. Nu ştiam cât putea sã fie ceasul, nu purtam aşa ceva pe mare nici eu şi nici colegii mei. Ni se fãcuse şi foame şi sete şi somn şi parcã şi buna dispoziţie ne dispãruse şi nici mãcar nu ştiam cât anume mai aveam de aşteptat afurisitul ãla de flux. Atmosfera devenise apãsãtoare şi plictisitoare şi încercam din rãsputeri sã readuc înapoi buna dispoziţie pierdutã, fãcând glume sau spunând tâmpenii care acum nu mai reuşeau sã scoatã nici mãcar un zâmbet forţat. N-am putut sã ma lupt mult cu apatia lor şi am devenit şi eu morocãnos şi fãrã chef,  aşezându-mã alãturi de ei în fund, rezemat cu spatele de barcã, cu fruntea pe dosul palmelor sprijinite pe genunchi. Buzele mi se uscaserã demult, capul îmi vâjâia, neputând sã mã concentrez la nimic, neputând sã mã gândesc la nimic frumos. Începusem sã moţãim în tãcerea întunectã a nopţii şi simţeam deja nisipul şi adierea mãrii reci şi inconfortabile. Probabil cã somnul nu se lipise nici o clipã de mine dar nici treaz pe deaîntregul nu fusesem pentru cã privirile îmi erau împãienjenite de rãstimpul petrecut cu ochii închişi iar acum încercam cu greu sã desluşesc nişte mişcãri nãzãrite pe mal. Erau doar câteva grupuri rãzleţe de câte douã-trei siluete ce discutau domol, cu volum minim şi egal, însã acoperite în mare parte de tumultul valurilor. Bãnuiam cã erau pescarii ce aveau pirogile acelea înşiruite pe plajã, ce veniserã sã se roage şi sã plece în larg. Un mic semn de bucurie la gândul cã şi ei aşteptau fluxul ca şi noi, adicã mai mult ca sigur cã ne aflam aproape de evadarea din captivitatea aceea. Aproape toţi s-au aşezat în genunchi începând sã se roage aşa cum o fãceau adesea.

Asfintit

Asfintit

Probabil cã era una din rugãciunile lor zilnice sau numai o rugãciune doar a lor a pescarilor fãcutã înainte de ieşirea în larg. Cred cã nu ne remarcase nimeni dintre cei prezenţi aşa ghemuiţi la umbra siluetei butucanoase a bãrcii noastre care şi ea mai mult ca sigur trecuse nevãzutã. Eu le dãdusem ghionturi colegilor şi ne holbam acum cu toţii încã de la început la tot ce se petrecea în preajma noastrã. Cred cã întreg Nouadhibou-ul cunoştea cã marinarii români le spuneau locuitorilor lor „Gogule’”, aşa cã şi lor ne-am adresat la fel când s-au apropiat de pirogile lor sã iasã în larg. Nu s-au arãtat surprinşi cã ne gãseam acolo deşi cred cã extrem de rar puteau gãsi bãrci româneşti la acea orã şi în acel loc şi dupã o discuţie gãlãgioasã, plictisitoare şi obositoare, i-am convins sã ne tragã în larg cu mult mai vioaiele lor ambarcaţiuni. Am bãtut palma ca pentru rãsplatã sã treacã dupã amiaza pe la nava noastrã sã le dãm doi saci cu ulei de motor. Am mers „aţã” direct la navã cu toatã viteza la primii zori ai zilei când pe timonerie oamenii îşi serveau cafeaua. Am gãsit scara de pisicã întinsã pe bordul tribord lângã generatorul de avarie şi am început sã urcãm pe rând. Scara de pisicã era împletitã din sfoarã (trei verticale) cu trepte din scândurã geluitã iar când coborai sau urcai, erai obligat sã priveşti tot timpul cu atenţie în jos spre unde urma sã pãşeşti şi spre cel mai bun loc de care sã te poţi prinde zdravãn cu mâinile de acel ţintebine înodat din loc în loc de pe mijlocul scãrii şi abia când ajungeai în culmea ei, când începea iar sã coboare, puteai ridica privirile în sus fãrã teamã, pentru a cuprinde cu privirile întreaga punte. Primul care trebuia sã urce era un moldovean de prin parţile Rãdãuţilor poreclit şi ȘAM-ȘAM sau ȘUȘURIGU (cã cicã aşa fãceau câinii şi cocoşii pe la ei), ce avea glume groase cu pescarii, fiind dealtfel şi vincierul lor. În timp ce urca, unul din pescarii cu care îşi fãcea farse, şi-a dat pantalonii jos pânã la genunchi şi s-a aşezat cu fundul gol la capãtul scãrii, unde ȘAM-ȘAM avea sã ridice capul. A fost un impact atât de puternic încât pescarul s-a dezechilibrat sã cadã atunci când ȘAM-ȘAM s-a împins cu faţa în fundul lui. A fost delir pe toatã puntea care vãzuse întâmplarea, s-a râs cu poftã atunci şi fãrã ocolişuri, s-a râs şi a doua zi şi sãptãmâna care a urmat şi voiajul urmãtor şi oridecâte ori ne aduceam aminte de isprava asta.  

Nouadhibou - cimitirul navelor

Nouadhibou – cimitirul navelor

   Am plecat dupã aproape o sãptãmânã de mers zinic la mal pentru licenţã, zile în care treceam de fiecare datã pe la mai toate tarabele din bazarul acela din port. Testam zilnic eşantioanele de parfumuri franţuzeşti, mai luam câte o Canada dry şi mã miştocãream toatã ziua cu precupeţii de la tarabe. Îmi permiteam cu câţiva dintre ei aproape orice glumã, o singurã datã cred ca am sãrit gardul pe când mã aflam cu Ţapul la mal iar ei începuserã sã se roage desculţi ca în fiecare zi pe preşuleţele lor minuscule, aplecându-se şi lipindu-şi frunţile de pãmânt în ritualul lor, moment în care Ţapu îi pipãi cu putere unuia dintre ei fundul şi îi zise „-muy buen!”, fãcând semnul de OK cu pumnul strâns şi degetul policar în sus. Nu era nimic în francezã dar el înţelese-se bine la ce ne refeream. Știu cã a fãcut tare urât atunci, cã ne privea încruntat si pizmas în timp ce zicea ceva în arabã poate, pentru cã noi nu pricepusem nici o buchie din toate vorbãraia lui. Am fãcut câteva încercãri neinspirate de a-l potoli, bãtându-i obrazul dar asta l-a înfuriat şi mai tare.  Ne-am ridicat şi noi de pe bordura pe care stãtusem pânã atunci scuturându-ne reflex praful de pe pantaloni şi cu gesturi expresive de lehamite fãcute din mâni, i-am strigat aproape într-un glas: „Du-te-n plm de magraon” şi multe alte cuvinte imposibil de scris. Am încercat sã pãşim mai des şi mai repede pentru cã deja mai mulţi magraoni se opriserã din rugãciunile lor urmãrindu-ne acum cu privirile.   Ne aflam deja în marş, cu toatã viteza înainte spre zona de pescuit, având la bord un nou controlor şi un marinar. Controlorul acesta era altfel decât toţi ceilalţi mauritanezi întâlniţi pânã atunci, mult mai atletic decât piperniciţii pe care-i vedeam zilnic la mal sau pe oriunde mai ajungeam eu deseori. Îl chema Mamadu, ãsta cel puţin avea un nume sau ştiuse sã şi-l facã cunoscut în comparaţie cu restul cãrora mã adresam ca de obicei cu apelativul general de „bã Gogule”. Din puţinele vorbe schimbate cu el înţelesesem cã era fiu de şef de trib şi cã fãcuse ceva şcoalã prin Franţa. Poate cã mã minţise fiindcã ar fi trebuit sã fi cunoascut mãcar sistemul francez de învãţãmânt, care nu avea doar trei-patru clase obligatorii cum credea el, totuşi se vedea clar cã era mai destupat la minte şi mai receptiv la nou decât restul de mauritanezi închişi şi conservatori şi foarte probabil cã trãise ceva timp în afara Mauritaniei. Lui nu-i venea sã creadã sau îi venea greu sã admitã cã pânã şi simplii marinari de la bordul navei noastre aveau 12 clase. La început o luase ca pe o glumã, apoi pentru a înţelege cumva logica celor afirmate de mine a început sã mã iscodeascã cu întrebãri sâcâitoare despre câte clase avea skeeper-ul, şeful mecanic, ofiţerii, arãtându-se în continuare destul de neîncrezãtor cu privire la ceea ce auzea de la mine. Începuse sã creadã cã era o strânsã legãturã între rangul, funcţia cuiva şi anii de şcoalã, pentru cã mã întrebase mai pe la sfârşit şi despre câte clase avea preşedintele României şi mã cam puse-se în încurcãturã, pentru cã eu ştiam cã Ceauşescu nu prea avea multe clase. De unde începuse discuţia noastrã şi unde ajunsesem acum… Învãţaseam o viaţã (pânã atunci) cã nu aveam voie sã vorbesc sau cã era mult mai „sãnãtos” sã tac despre anumite situaţii sau persoane iar acum Mamadu mã adusese în pragul de a discuta exact despre ele, despre subiectele tabu de pe vremea aceea. Ce sã-i fi rãspuns eu lui, cã preşedintele României avea doar patru clase? I-aş fi nãruit toatã logica lui firavã şi neghioabã pe care şi-o construise pânã atunci, dar pentru cã aveam chef sã-l epatez şi pentru cã îmi displacea sã mint gratuit, i-am şoptit privindu-l drept în ochi „- patru clase”. A fãcut la început ochii cât cepele  zâmbindu-mi strâmb şi neîncrezãtor, apoi vãzând cã nu aveam nici un gând sã rectific nimic din ceea ce spusesem, a luat o minã serioasã, a împins cu amândouã palmele aerul din faţa lui spre mine exclamând doar un „-Bleahhhh…” gâtuit de parcã ar fi vrut sã-şi şteargã chiar atunci din memorie întreaga discuţie cu mine.   

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la 18. O PLIMBARE NOCTURNÃ (Nouadhibou cimitirul de nave)

  1. Mari și late sunt oceanele Pământului și multe lucruri poți vedea navigând pe ele! M-am delectat, ca întotdeauna, lecturând întâmplările prin care ai trecut și oamenii pe care i-ai cunoscut. Apropo: jocul conostas e la fel cu canasta sau numai numele li se aseamănă?

    • Multumesc pentru comentariu! Am inteles ca sunt asemanatoare(eu nu am jucat niciodata canasta), dar dupa cate stiu eu, diferenta consta la numarul de puncte de coborare. La conostas se coboara la „putine” la 60 de puncte iar la „multe” la 120 de puncte. O formatie completa la conostas se cheama canasta.

  2. nicolae zice:

    Excelent, felicitari pentru scriere…

  3. Superb si acest reportaj!

  4. Pompilius Tudor zice:

    Petrica, in 1989 la inceput de an,ai fost cumva pe Caliman, in cart cu Marian Slujitoru?

  5. Pompilius Tudor zice:

    Da, m-am convins, ai fost!
    Numai ca atunci erai mult mai slab, ca si mine dealtfel si nu vroia sa fac vreo greseala.
    Numai ca nume ca Tapu, nea Gica P..zdaru’ , imi sunau foarte cunoscute si de-aia te-am intrebat.
    Am fost colegi atunci, cel putin 2 luni, eram la primul voiaj si faceam cart cu voi – tu, Marian Slujitoru si inca un tip Costica (nu mai stiu numele de familie). Si parca la frig era un tip Fonea!

  6. Da, eram acolo, facusem revelionul in Las Palmas unde statusem ceva timp chiar de unde pleca feribotul spre Teneriffe, apoi am venit in zona si dupa cateva luni am fost arestati in Dakar pentru douaa luni jumate. E mult de atunci si incerc sa-mi amintesc totul. Parca s-ar lega ceva dar stii cum este cu amintirile acestea pe care mi le scriu acum? unele le aflu abia acum de la fosti colegi, pur si simplu le-am uitat. Ma bucur c-am fost colegi poate vreodata vom avea ocazia sa ne intalnim stii cum e viata asta… aseaza unele lucruri cum nici tu nu ai fi crezut… Bafta multa!!!

  7. Pompilius Tudor zice:

    Deci ai fost si tu in Dakar!
    Chiar m-ar bucura sa vorbim candva, macar la telefon.
    Sa stii ca si acum te pomenesc cu ciorba de peste pe care o faceai
    pe plita din spate!
    Oricum vad ca iti aduci aminte multe lucruri pe care eu le credeam uitate.
    Ti-am citit inca de anul trecut toate insemnarile si parca, parca imi erau cunoscute anumite
    personaje.
    Felicitari pentru blog!

  8. fosile zice:

    Sper sa nu te opresti aici.Sa mai scrii.
    Nu sint multi cei care stiu ce inseamna Dobrogea cu fumusetea si enigmele ei.
    Nu sint multi cei care stiu ce inseamna viata pe mare,viata de marinar, cum o fi fost ea, urita,frumoasa,grea,usoara,cumplita,deosebita si mai ales, nu sint multi cei care cunosc marea.
    Scrii bine, frumos, din suflet si fiecare cititor e prezent alaturi de tine .
    Multumesc!

    • Vreau sa cred, defapt chiar cred ca nu am abandonat blogul, scriu in continuare dar nu am publicat inca. Nu traiesc din scris, scriu pentru ca-mi place si pentru ca asa am ales sa le povestesc pe indelete familiei si prietenilor mei intamplarile traite departe de ei. Am intamplari scrise de un an sau chiar doi dar pe care le modific de cate ori le recitesc (si le recites din ce in ce mai des). Nu sunt un perfectionist, incerc sa indrept mereu lucrurile strambe. Mi se pare la fiecare recitire ca nu am putut reda tot ce-am vrut, tot ce-am trait, tot ce-am gandit. Ma tem de ridicol si le schimb mereu in speranta ca voi gasi de fiecare data forma dorita, poate ca exagerez, nu pot scrie mai bine, nu pentru ca nu se poate ci pentru ca acestea imi sunt limitele. Exigentele imi sunt mai inalte decat limitele. Daca voi publica cat mai curand, o voi face si la indemnul mesajului dumitale. Multumesc!

      • fosile zice:

        Stii, am scris si eu amintiri si am ajuns la concluzia ca cele mau bune sint cele scrise in momentul amintirii.Sint curate, necosmetizate, reale ca si atunci cind au avut loc.
        Vorbesc , cred eu, si in numele celor care stiu ce au insemnat restrictiile de dinainte, cind puteai doar sa visezi sau sa-ti inchipui ce vad cei care totusi ies din tara.
        Indragostit de munte, n-am fost tentat sa plec desi visam si eu , ca toti ceilalti copii, „Insula misterioasa” a lui Jules Verne, Robinson ,pirati, Toate pinzele sus a lui Tudoran.
        Mi-au fost mai aproape, totusi, Ciresarii si iesirile pe munte.Si m-am straduit sa calc in picioare toti muntii nostri.
        N-am reusit.Ar mai fi Semenicul, Ceahlaul, dar de-acum, mai putin.Ca doar visele mai imi sint tinere, restul…
        Sanatate!

  9. doar verde zice:

    Am citit fiecare cuvintel cu mare drag ! Felicitari !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s