17. ZILE DE PESCUIT (farse aproape nevinovate)

Toate trecuserã repede; şi sosirea şi acomodarea şi sãrbãtorile de iarnã în ajunul cãrora sosisem pe coastele Saharei mauritaneze. Crãciunul nu se sãrbãtorea pe atunci cã nu se cãdea sau mai bine zis pentru cã era interzis dar de revelion am tras nava la ancorã, am ornat careurile marinari şi ofiţeri cum ne-am priceput noi mai bine, bucãtarii au pregãtit mai multe feluri de mâncãruri festive, s-au scos câteva sticle de votcã şi vin din cambuzã împãrţindu-se la toatã lumea iar cei mai gospodari scoseserã şi sticlele dosite pânã atunci, aduse special din ţarã pentru acest eveniment. Eu mai aveam încã douã sticle de Black Label din Las Palmas pãstrate în cheson printre hainele de drum, pe prima desigilând-o chiar înainte de masa festivã, aşa… de încãlzire ca între colegi. Moşii mecanici se oferiserã ca de obicei sã ne acopere carturile de noapte începând de la opt seara dupã ce am bãut şi cu ei mai multe pahare. La masa de revelion s-a mâncat, s-a bãut, apoi dupã ce bãutura înghiţitã de fiecare n-a mai stat liniştitã ca în butoi, s-a dansat nebuneşte pentru a face loc altei bãuturi iar mai târziu toatã lumea mânatã de obosealã, a dispãrut rând pe rând în cabinele de sub punte, rãmânând în urma tuturor dezordinea fãcutã şi-un ocean de linişte. Se putea auzi fãrã mare greutate pe fundalul ţãcãnitului egal şi foarte îdepãrtat al motorului auxiliar, clipocitul valurilor ce curgeau mânate de vânt de la prova spre pupa. Nu dormisem mult, mã trezise liniştea sinistrã şi anormalã de dupã revelion, preferând sã mã tolãnesc sus pe puntea bãrcii din tribord, pe nişte pachete de cartoane pentru ambalat peştele, privind pe rând cu câte un ochi valurile.

Albatros

Albatros

Nu puteam privi strãlucirea lor cu ambii ochi deodatã, gãsind cã intensitatea luminii reflectate de spuma albã era prea puternicã, de parcã priveam spre lumina de sudurã. Mai aşteptam ca de sub ferestrele şefului mecanic unde mã aflam sã aud mişcare, semnul trezirii lui şi echivalentul unei invitaţii îndelung aşteptate pentru a ne drege. Gãseam la el tot timpul câte o sticlã pregãtitã şi pusã bine pe undeva pentru asta. Încercam sã nu-mi irosesc puterile, refuzându-mi pânã şi propriile gândurile. Decât priveam şi fãrã sã-mi dau seama începusem sã numãr de zor cam tot ce vedeam: câte valuri treceau pe sub balustrada luatã drept reper, câţi pescãruşi puteam vedea în zbor, mai întâi cu ochiul stâng, iar mai apoi şi cu cel drept, câţi peşti zburãtori se ridicau din apã numãrândule apoi secundele de plutire prin aer pânã-i pierdeam din priviri, de câte ori trosnea coasta ruptã din tribord când valurile prea mari forţau rezistenţa navei şi câte şi mai câte lucruri prosteşti şi total inutile nu gãseşti de fãcut când eşti înconjurat de atâta plictisealã… oricum, urma sã lansãm şi noi motorul principal pentru a ne continua pescuitul. Nu mai aveam mult pânã la primul full, urmând sã mergem la descãrcat la unul dintre polarele ce urmau sã soseascã din ţarã. Peste câteva zile am plecat dis de dimineaţã spre portul de care ne îndepãrtasem uşor uşor tot cãutând mereu „groapa cu peşte”. Aveam bunkerele pline, trebuind sã congelãm în cele câteva carturi pânã în radã. Polarul sosise dar se gãsea la descãrcat în Nouadhibou, cel mai probabil cã urma sã revinã în radã în cel mai scurt timp posibil. Nu se vorbea prea mult pe atunci, toatã lumea ferindu-se de  urechile indiscrete dar abia aflasem şi eu cã ţara noastrã exporta armament Mauritaniei.

La pescuit

La pescuit

Toatã lumea vorbea şoptit despre astfel de transporturi, ferindu-se de ceva sau cineva pe care niciodatã nu-l cunoscusem. Omul securitãţii despre care se „împãmântenise” cã ar exista pe oricare navã, însã nimeni nu-l dibuise vreodatã cu precizie, invocându-se însã cu orice prilej oferit de diversele situaţii ivite. Am descãrcat repede şi parţial, luând în acelaşi timp cartoane pentru ambalaje şi ceva motorinã. Peştele descãrcat fusese doar cel pentru piaţa românescã, restul fiind pentru export şi marcat cu ştampile mari „Made in R.I.M”, ce urma sã fie descãrcat mai târziu la un reefer cu pavilion strãin. Ne-am întors la pescuit repede, pentru încã douã sãptãmâni când aveam sã ne reîntoarcem dupã o nouã licenţã precum şi pentru a descãrca marfa de export şi foarte probabil cã urma sã prindem şi schimbul de echipaj tot în port.  La Polar fusesem traşi diblã în tribord iar în babord venise Bahluiul la descãrcat şi în cartul de noapte ne-a vizitat unul din mecanicii lor pe care nu-l cunoşteam personal dar se obişnuia sã ne mai vizitãm şi sã discutãm despre problemele de care ne tot loveam zi de zi . A fost o discuţie pe cinste, ne mergea doar un auxiliar şi deci nu era nevoie de prezenţa noastrã printre motoare, urmãrind totul de pe sinopticul din comanda maşini. A doua zi când am vrut sã pornim caldarina am gãsit curelele ventilatorului de focar lipsã şi am înţeles imediat cã ne vizitaserã defapt doi mecanici în noaptea precedentã, unul ţinându-ne de vorbã, iar al doilea având timp berechet sã ne lucreze, demontându-le şi luându-le, altcineva nu putea s-o fi fãcut.

Virare trawler

Virare trawler

Toţi mecanicii de pe zonã eram dezamãgiţi de calitatea proastã a curelelor primite, când rar puteai gãsi trei cu aceleaşi dimensiuni deşi reperele erau identice. Cãzusem de proşti acum, punând pânã la urmã doar o singurã curea în loc de trei, ajustându-i lungimea din întinzãtor, însã eu şi colegii mei ştiam precis ce aveam de fãcut cu prima ocazie care avea sã ni se iveascã de a ne mai afla în preajma altui superatlantic. Într-una din zile, moşii din cartul 8-12 descoperiserã cã nu-şi mai pot goli tancurile de fecale şi cã sunt prea greoi şi fãrã de vlagã din cauza vârstei lor pentru a mai putea sã intre în compartimentul cu ejectorul defect. Trebuiau ajutaţi, asta era clar cã doar şi ei ne fãcuserã atâtea şi atâtea carturi la revelioane, de câte ori fusese nevoie şi de câte ori avuseserã ocazia, aşa era camaradereşte şi echitabil. Toatã lumea vorbea la plural „sã-i ajutãm’’ dar nimeni nu se oferea. Eu rãmãsesem în continuare cel mai tânãr dintre mecanici şi m-am oferit voluntar, mi se pãrea mai uşor s-o fac de bunã voie decât sã mi se impunã aceasta. Intrasem şi mã târâsem prin labiriturile tancurilor de ulei, de motorinã, de apã, prin coferdamuri şi tot felul de cotloane ascunse şi neştiute ale navei dar în tancurile de fecale nu-mi închipuisem vreodatã cã voi intra. Colegii mã încurajau spunându-mi cã defapt nu trebuia sã intru pur şi simplu în tanc ci doar în coferdamul ce le despãrţea , pentru cã acolo se gãsea acel ejector. Rahat, totul era rahat, trebuia sã fi intrat ei daca tot li se pãruse cã era chiar aşa de floare la ureche, credeau ei cã dacã le rãspundeam cu amabilitate tuturor, eram chiar aşa de tâmpit sã le înghit toate vorbele? Uşor le venea sã tot dea sfaturi şi sã  exprime pãreri… Frigotehnistul din cartul meu, un om mãrunt şi tot timpul pe fugã ce vorbea grãbit din vârful limbii abia înţelegându-i toate vorbele, cãruia noi îi spuneam Fonea, începuse sã-şi batã „pl” de mine fãcând tot felul de miştouri. Mã pregãteam sã intru în compartimentul acela strâmt şi inundat, urât mirositor, îmbrãcându-mã în comanda maşini cu un costum cauciucat complet, iar el deja începuse sã comenteze la sanchi ţinându-se cu douã degete de nas pentru a-şi robotiza vocea, imitând dealtfel cu mult talent o transmisie NASA de asenelizare, amartizare sau mai ştiu eu ce naiba se tot strãduia el sã imite. Mã hotãrâsem în sinea mea sã i-o plãtesc cu

La pescuit

La pescuit

prima ocazie, cu siguranţã cã nu trebuia iertat.  Totul s-a terminat în scurt timp, mai mult duraserã toate pregãtirile şi înjurãturile cu care acompaniasem acele pregãtiri, şuruburile se desfãcuserã sau le tãiasem(nu mai ţin minte) dar a mers repede, gãsind ejectorul blocat cu brichete sau chei mari şi nichelate de cabinã de vapor, ceea ce m-a inspirat pentru o noua reprizã de înjurãturi cu gura bine închisã(pentru a nu aspira direct aerul acela infect de acolo) şi ochii abia mijiţi(usturându-mã de gazele înţepãtoare de amoniac ce se degajau). Poate ca ar trebui sã mã explic pentru cei ce n-au navigat niciodatã, miştourile acelea dintre noi, farsele ce se fãceau între noi, erau fãrã pic de urã, fãrã dispreţ, fãrã resentimente, fãrã supãrare, fiecãruia venindu-ne rândul la asta. Toţi oamenii, indiferent de sex (bãrbaţii un pic mai mult sau poate-i doar o pãrere), rãmân copii pe viaţã, undeva bine ascuns în sufletele noastre sãlãşuieşte copilul din noi. Când avem ocazia, lãsãm sã se joace slobod acest copil. Pe navã dacã nu ştiai sã fii de gaşcã, dacã nu ştiai sã ţii la glume, erai un om terminat, nu ai fi putut afla niciodatã ce înseamnã sã faci parte dintr-un echipaj, nu a-i fi reuşit sã guşti nimic din frumuseţea mirajului mãrii.  Marinari, mecanici, electricieni, pescari, telegrafişti, frigotehnişti, eram cu toţii navigatori iar navigator nu era o meserie ci un atribut al locuitorilor altui colţ de lume, era un alt stil de viaţã, poate o gintã, o familie mai mare în orice caz.

M-am spãlat cu multã apã fierbinte, chiar dacã la fel ca pe orice altã navã apa dulce era un lux, apoi am bãut vreo douã sonde cu whisky stând la taclale cu şeful mecanic iar când am ajuns în sfârşit în sala maşini, cartul meu tocmai era predat. Fonea continua sã-mi zâmbeascã larg, cu toţi dinţii la vedere şi cu subînţeles despre ceea ce tocmai terminasem de fãcut. Îmi reamintea prin asta cã nu trebuia iertat.

Peste numai câteva zile, Fonea avea ceva probleme cu unul dintre compresoare, alergând când jos în uzina frig, când sus la vaporizatoare sau înapoi în comanda maşini sã vadã ce erori mai afişa sinopticul lui. M-am gândit cã era un moment nemaipomenit de bun sã-l necãjesc şi eu un pic, pentru ca era tare concentrat la ceea ce fãcea.  Lângã sinopticul compartimentului maşini care mãsura cam 3-4 metri pe 1-1,5 metri înãlţime, se afla sinopticul uzinei frig înjumãtãţit ca dimensiune, pe care erau reprezentate compresoarele lor. Acestsinoptic era format din multe pãtrãţele vernil şi demontabile, pe care erau desenate porţiuni din diverse sisteme sau câte un subansamblu întreg cu beculeţele de semnalizare cu tot (unde era cazul) şi pe cel de la maşinã erau reprezentate şi tancurile de fecale pe care tocmai le rezolvasem cu câteva zile în urmã, ale cãror becuri roşii de preaplin acum stãteau stinse. Am scos pãtrãţelul ce reprezenta tankul de fecale (tank 61) şi l-am plantat în locul compresorului 2 cu care se tot lupta Fonea, vãzându-mi apoi de ale mele. Hazul fusese mare, eu nu reuşisem sã fiu de faţã când s-a sesizat schimbarea, mi s-a reletat mai târziu dar când am reintrat în comandã, Fonea era roşu ca un rac, tremura tot şi se bâlbâia de nervi, tot încercând sã mã întrebe ceva doar pe mine deşi eram trei persoane în cartul 0-4. Probabil cã-şi dãduse seama şi el c-o meritase din plin şi cã fusesem îndreptãţit sã i-o fac. Venise şi şeful frig în comanda maşini când au observat cã locul compresorului doi fusese luat de tancul acela de cãcat (cum îi ziceam noi), probabil şi de aceea se bâlbâia aşa de tare Fonea.  Altã datã, când mai aveam doar câteva zile pânã la reîntoarcerea în port pentru a descãrca exportul, pentru primul schimb de echipaj şi pentru prelungirea licenţei, iar lumea se comporta cu o detasare totalã faţã de tot programul navei, ca elevii la sfârşit de an şcolar când se încheiau mediile, Fonea a mai pãţit ceva: ne simţeam ca înaintea unei vacanţe. Mulţi fãceam plajã dupã ieşirea din cart, urcând pe puntea etalon, unde era multã linişte si nu puteai fi cãutat de nimeni. Noul meu „prieten” Fonea cu care începusem sã ne bãgãm în seamã cam des acum, nelãsând sã ne scape nici o ocazie de a ne şicana reciproc cu te miri ce tâmpenii, mergea şi el dupã fiecare cart la plajã acolo sus pe etalon şi dupã câteva zile era deja de un roşu frumos ca turiştii de pe litoral.  Într-o bunã zi, pe la prânz când am intrat în cart, n-am dat importanţã cã frigotehniştii nu erau acolo, de multe ori se întampla ca dacã nu era nimic de congelat, ei sã nu mai cobore în compartiment. Dupã vreo douã ore de cart a început virarea de trawller şi ieşind pe punte, m-am întâlnit cu frigotehnistul care fusese de dimineaţã, zicându-mi cã nu ştiuse de unde sã-l ia pe Fonea sã-i dea sfertul la prânz pentru a coborâ în maşinã. Nu eram sigur dar tocmai aveam o banuialã aşa cã m-am urcat imediat pe timonerie şi de acolo pe etalon, unde Fonea tocmai fuse-se trezit de zgomotul iagãrelor cu care începuse deja sã se tragã frâiele. Când m-a vãzut, mi-a spus cã adormise dar cã avea sã meargã sã se îmbrace şi sã vinã imediat în cart. Am ajuns dupã el în comanda maşini unde Fonea cred cã fãcuse un mic atac de panicã, spatele îi era ars tot şi se bãşicase de la arsurile provocate de soare. Avea nişte pungi imense pline cu lichid. Ne adunasem acolo toţi care ne aflam atunci în compartimentul tehnic, iar şeful de atelier pe care dacã nu l-ai fi cunoscut a-i fi zis cã era cel mai serios om posibil, i-a spus cã a mai vãzut aşa ceva şi cã neîntârziat trebuia sã se ungã cu nãmol de ancorã trimiţând repede pe cineva sã raşcheteze iute nişte pãmânt de pe lanţurile ancorelor şi sã-l înmoaie cu puţinã apã de mare. Pânã a termint expunerea despre binefacerile nãmolului de ancorã, ne-a şi fost adus acel leac cu care au început sã-l ungã cu mare grijã. Poate cã pe moment, rãcoarea datã de temperatura apei cu care fusese amestecat îi calmase durererile şi arsurile, pentru cã Fonea se mai liniştise, fãcând sã se împrãştie toatã lumea care nu mai avea treabã prin comanda maşini. Pentru el era primul voiaj împreunã cu nea’Nicu Sabaca(o poreclã ce în rusã însemna câine) şi nu-l cunoştea bine deloc. Eu care îl ştiam demult timp, încã din primul voiaj,  nu aveam încredere nici sã dau mâna cu el dacã îl vedeam zâmbind într-un fel anume aşa cum o fãcuse şi mai devreme când îl îmbrobodea pe Fonea despre beneficiile noroiului de ancorã. Bineînţeles cã Sabaca ştia bine ce fãcea şi ce avea sã se întâmple dacã îi erau ascultate poveţele(sau poate cã atunci experimenta doar), însã noi nu ştiam, doar bãnuiam cã putea fi o altã farsã ce purta marca lui şi eram nerãbdãtori sã-i aflãm hazul.  Pe navã întâlnind mereu aceleaşi feţe plictisite, vesele sau supãrate, viaţa devenea monotonã desfãşurându-se între odihna de la cabinã, sala maşini cu veşnic aceleaşi probleme ce reveneau la un interval aproape regulat, jocurile de conostas, filmele cãrora le memorasem replicile de cât de des le vizionasem sau cãrţile aceleiaşi biblioteci citite şi rãscitite de „n” ori la câte voiaje adunasem, ne gãseam prin aceste farse o evadare doritã şi necesarã din cotidian. Îmi pare şi acum sincer rãu cã nu am ţinut niciodatã un jurnal cu farsele care se fãceau pe navã în fiecare zi, acestea desfãşurându-se într-un ritm alergator, probabil cã nu aş fi reuşit sã le notez chiar pe toate dar mãcar o mare parte din ele, care ar fi fost o adevãratã comoarã acum când mã chinui sã-mi aduc aminte. Imaginaţia navigatorilor în acest sens nu avea nici un fel de hotare. Dupã nu ştiu cât timp, pe când ieşeam din cart şi deja uitasem de cele întâmplate, l-am gãsit pe Fonea la cabina sa, cu uşa deschisã si oblojit de ceilalţi frigotehnişti, orãcãind de ţi se rupea inima. Nici nu ştiam ce sã fac, sã râd sau sã plâng, nãmolul de ancorã acum se uscase şi crãpase odatã cu pielea de pe spatele ars, rãmanând o întinsurã cu rani hidoase. Electricienii din cabina vecinã care nu aveau nimic mai bun de fãcut şi dorind sã lungeascã gluma, au meşterit o cârpã neagrã cu nişte cruci pictate cu vopsea albã, a agãţat-o deasupra uşii si au scris caligrafic, cu un marker sau creion de tâmplãrie, „pastraţi liniştea, proaspãt mort!”. A doua zi a fãcut o colivã din orez pe care au aprins o lumânare sau un bãţ pe post de lumânare şi au intrat în cabinã cântând câtece bisericeşti, din care au fost alungaţi imediat cu ultimile puteri de Fonea care avea sã zacã câteva zile fãrã sã mai iasã la muncã. Nici nu ar mai fi avut cum. Parcã fusese totuşi o farsã prea durã, deşi lumea a râs cu poftã de ignoranţa acelei întâmplãri.

Piroga

Piroga

Trebuia sã ne întoarcem în port deja pentru operaţiunile de care amintisem mai înainte.  Urma sã descãrcãm mai întâi la un reefer cubanez peştele pentru export, iar apoi la ancorã pentru schimbul de echipaj şi aşteptarea licenţei. Cubanezii, alţi oropsiţi ai sorţii, pe care îi vedeam cu mintea mea de atunci ca pe nişte privilegiaţi ai sorţii numai şi pentru faptul cã aveau diurna de doi dolari faţã de noi cu doar 1,20 pe zi, pentru cã jucau biliard şi darts (care la noi nu se cunoşteau, parând prea americãneşti), chiar dacã pe o navã nu se puteau folosi bilele ci doar nişte puluri care alunecau bine pe suprafaţa de joc, pentru cã privindu-i atent mi se pãreau atât de relaxaţi şi de fãrã de griji. Dar nu poţi şti niciodatã ce vulcan de probleme mocneşte sub fruntea nimãnui. Probabil cã şi noi eram pentru ei doar nişte europeni destinşi, fãrã probleme şi veseli din cale afarã, ce râdem mai  mult de jumãtate din timpul nostru, dar atunci nu-mi dãdeam seama de aceste detalii. Am mers cu barca la mal sã-i duc pe mauritanezii de la bord (controlorul şi marinarul), cu care nu avusesem nimic de împãrţit decât venitul lor zilnic în cartul meu pentru a le da apã de câte un duş deşi apa dulce pe întreaga navã era restricţionatã drastic. În rest îşi vãzuserã liniştiţi de ale lor, de ţigãrile, pipele cu tutun special, ceaiurile şi mâncarea lor pe care şi-o pregãteau şi apoi o serveau cu mâinile goale fãcându-şi cocoloaşe de orez, slinindu-şi palmele pânã spre coate. Luasem cu mine şi un colet de thai sã-mi fac nişte bani de buzunar. L-am vândut repede dar nu dupã socoteala mea, neputând aştepta mai mult vãzându-l cât de repede se decongeleazã sub soarele nemilos. M-am salutat cu colegii de pe bãrcile celorlalte nave sosite şi ele în radã şi am plecat spre navã. Pirogile mauritaneze erau multe şi lipite de nava noastrã de parcã am fi fost vreun port turistic. Mai toţi urcaserã pe navã, negociind pe punte cu pescarii ce aveau exemplare mari de peşte pitite bine prin magazii. Era dupã masã şi eu eram în cart, aşa c-am mers în compartimentul meu. Şi aici erau trei mauritanezi care tocmai coborâserã fãcându-i capul mare colegului meu. Vroiau sã cumpere ulei de motor de parcã noi eram vreo benzinãrie. Adevarul cã nu ştiam nici preţuri şi nici obiceiurile locului şi nici ce vor zice şefii. Le-am spus sã revinã dupã apus. I-am zis şi şefului mai pe departe despre gândurile ce ne trecuserã prin cap. Nu era omul care sã se lãcomeascã la câteva mii de ouguiya mauritaneze, ne-a spus doar sã fim isteţi şi sã nu ne vadã toţi puntiştii. Aşa am şi fãcut, când au revenit mauritanezii cu care vorbiserãm, le-am spus sã tragã piroga lângã coşul din tribord unde aveam o ieşire din sala maşinilor, iar doi dintre ei care urcaserã pe navã au coborât cu noi sã le dãm uleiul. Nu aveau nici un bidon cu ei şi eram tare curios cum aveau s-o facã. Au scos din hainele lor largi arãbeşti un pachet cu saci de plastic în care ambalam noi într-o primã fazã peştele congelat. Au bãgat câte doi saci unul în altul şi i-am umplut cu ulei, legându-i apoi strâns la gurã. Nu mai ţin minte acum câţi luaserã dar ştiu cã începusem sã mã mir foarte, de unde puteau scoate atâţia saci transparenţi. Nu i-am umplut pe toţi fireşte, reuşiserã însã sã mã impresioneze caţi putuse sã care şi sã-i dea peste copastie. Încercam în gând, în timp ce numãram banii sã fac paritatea lor în coleţi de thai cum dusesem eu la mal. Ar fi fost prea mult şi bãtãtor la ochi. Urmãtoarele zile, dupã ce am primit vreo douã sute de butoaie de ulei din Las Palmas ce trebuiau bãgate cu o pompã portabilã cu clapeţi în tancurile de rezervã, trebuind sã stãm pentru aceasta pe punte aproape o zi şi-o noapte dacã nu poate chiar mai mult, am vorbit cu toţi mecanicii sã aruncãm patru butoaie în apele portului dupã ce am vorbit şi cu un traficant mauritanez în prealabil. Butoaiele pline cu ulei pluteau iar curenţii le scoteau fãrã greş, întotdeauna pe plaja francezã de la Cansado unde le aşteptau ei. Am semnalizat omului din comanda maşini fãcând sã se aprindã fals un senzor de la vinciurile hidraulice de la pupa pentru a stinge lumina de pe puntea de pescuit din TPD doar pentru 2-3 minute, apoi când a reaprins reflectoarele, butoaiele erau deja pe drumul lor, purtate pe crestele valurilor spre ţãrm. Era şi pe placul şefului, cãruia i-am spus totul la un pahar de tãrie cum se mai obişnuia deseori când nu erau probleme la maşinã, rar şi consistent. Nu ne simţeam sã fi luat nimic din ce nu ar fi fost al nostru. Şeful ştia cât munceam şi cât am fi meritat lãsându-ne sã ne rotunjim sumele infime primite prin porturi, puntiştii cred cã închideau ochii doar pentru a nu se isca vre-un scandal prin care nici ei nu şi-ar mai fi putut face toate treburile, plus cã conducerea din Tulcea a companiei ne prostea pe faţã. Cei care au fost acolo ştiu de planurile primite lunar, când se ajungea în a treia decadã a lunii cu ele depãşite cu 30-50 sau chiar şi cu 100-200 de procente şi cum se primeau apoi în regim de urgenţã alte planuri revizuite, mãrinte de fiecare datã, pentru a nu mai trebui sã ne plateascã salariile pe care muncisem din greu şi pe drept meritate. Eram convinşi cã îndreptam astfel aceastã inechitate a comunismului în care trãiam atunci şi în care nu aveai voie sã protestezi, spre deosebire de zilele de acum când o poti face fãrã sã-i pese nimãnui. Am uitat multe de atunci, de frãmântãrile şi problemele care nu-mi dãdeau pace şi pe care nu le împãrtãşeam niciodatã nimãnui, lãsându-mã mistuit pe interior. Uitarea cel mai înspãimântãtor sentiment. Le-am uitat, le simt îndepãrtate de mine, atât de îndepartate de parcã totul s-ar fi petrecut într-o altã viaţã sau chiar altã lume de tare de demult. 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la 17. ZILE DE PESCUIT (farse aproape nevinovate)

  1. Chiar dacă termenii tehnici inevitabili îmi sunt necunoscuți, am parcurs cu interes aceste amintiri marinărești, de pe vremea când erai tânăr și duceai o viață trepidantă (cel puțin așa aș caracteriza-o eu). Deși era o viață grea, într-un regim comunist care cerea tot mai mult de la fiecare meseriaș, cred că îți face totuși plăcere să rememorezi aceste întâmplări irepetabile și cu părțile lor amuzante. Cel puțin mie, ca cititor, îmi crează senzația citirii unor romane pline de aventuri, gen „Toate pânzele sus”.

    • Da, sunt timpuri de care imi reamintesc cu mare placere si pe care as vrea sa le mai retraiesc dar probabil ca sentimentele ar fi altele de aceasta data. Atunci eram fara griji, fara dorul de copil si de sotie si poate cel mai important ar fi ca eram inconstient de tanar. Multumesc pentru aprecierile dumneavoastra!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s