16. MAURITANIA ŢARA DIN DEŞERT (prima întâlnire cu lumea arabã)

Reuşise sã mã cam sperie bruscheţea cu care nãvãliserã, ca nişte animale flãmânde pe prada lor, aruncându-se ca disperaţii pe copastia bãrcii, luându-mã total pe nepregãtite. Sãriserã toţi odatã de pe mal direct pe tribordul bãrcii aflat mai aproape de mal, înclinând-o ameninţãtor. Gãlãgioşi şi obraznici, tupeişti peste mãsurã, apucând, pipãind şi trãgând cam tot ce le ieşea în cale, rame, staţia radio, trusa de chei din braţele mele, hainele şi încãlţãrile cu care ajunsesem la mal întrebând pentru fiecare în parte ca un tonomat stricat, „combien, Gogulei?”. Doreau sã cumpere şi dupã cum se manifestau, cred cã ar fi fost în stare sã cumpere orice le-aş fi oferit.

Drum Nouadhibou

Drum Nouadhibou

Bruma de francezã cu care mã fãleam prin generalã, când conversam serile cu fratele meu înainte de culcare, se risipise. Acum auzeam cuvinte în francezã şi nu le mai ştiam corespondentul în romanã deşi îmi erau familiare dupã rezonanţã. Se mişcau repede, vorbind mult şi rãstit schimbându-şi des privirile dintr-un loc în altul de parcã se temeau cã s-ar putea sã le fi scãpat ceva, vre-un loc neinspectat de privirile lor agere. Erau greu de urmãrit, devenind obositori. S-au lãmurit într-un târziu cã barca era goalã şi cã nu aveam nimic de vânzare, plecând la fel de repede precum apãruserã. La mal erau mai multe bãrci de la navele româneşti aflate în zonã şi am mers la ei. Pe mai toate bãrcile mi-am regãsit colegi de şcoalã pe care nu-i mai vãzusem de la absolvire. Ei fuseserã tot timpul aici în vest, iar eu şi alţii fuseserãm doar în sud, astfel cã ne fusese evident imposibil sã ne fi întâlnit pânã acum. Am aflat de la ei cam cum stãteau treburile prin Nouadhibou şi zona mauritanezã de pescuit. Am povestit multe cu colegii aceia întâlniţi acolo, mã simţeam iar elev şi asta era plãcut. Soarele începuse sã ardã teribil uscându-ne buzele. Unul dintre colegi mi-a propus sã mergem pe la tarabele din port sã ne cumpãrãm câte ceva. I-am dat de înţeles cã eram lefter, rãspunzându-mi cã asta era ultima problemã şi cã în acest port banii se fãceau din aproape orice. Mi-a povestit cã garizii, sepia, caracatiţa sau calamarul erau pentru Las Palmas unde se puteau lua bani frumoşi dar cã pentru Nouadhibou puteai veni cu orice fel de peşte pentru a-l vinde şi nu numai. Tarabele aflate în apropiere semãnau prin aşezarea lor cu un mic bazar dar materialul din care erau construite, pentru mine era cu totul inedit. Tablã de butoi de ulei Mobil Gard  de la CEPSA,

Piata de peste Nouadhibou

Piata de peste Nouadhibou

îndreptatã şi îmbinate cu legãturi strânse de sârmã peste care unii aşezaserã şi rafie sinteticã de sac. Portul plin cu pirogi unde ne aflam, forfotea de oameni mulţi şi zoriţi de treburi ungente ce încercau sã-şi croiascã drum prin mulţimea de gurã cascã adunatã pe malul apei. Îmbrãcaţi cu rochiile lor arãbeşti, unii îşi vindeau peştele pescuit peste noapte sau alţii doar revindeau peştele cumpãrat de la pescadoarele din radã, etalându-şi marfa direct pe nisipul fierbinte ce începuse sã se usuce deja ca pe o plitã exagerat de fierbinte, stafidindu-se. Din cauza fierbiuntelii si uscaciunii, pestele nu intra in putrefactie ci se usca pur si simplu. Prin multimea de gurã cascã am remarcat ceva ieşit din comun, bãrbaţi în toatã firea ţinându-se nepasatori de mânã ca doi îndrãgostiţi şi asta mã nedumirise şi mã şocase în acelaşi timp. La mai toţi bãştinaşii vãzusem de când sosisem la mal, cã aveau obiceiul sã-şi frece dinţii cu nişte beţişoare ce se mãcinau pe mãsurã ce erau folosite. Ţineau acele beţişoare uitate în colţul gurii şi în fiecare respiro al zilei, începeau sã-şi lustruiascã cu multã râvnã toţi dinţii. Alţii fumau un fel de ţigaretã dupã un ritual anume. Fiecare ţinea la brâu un suport ce conţinea un anume tutun şi acea ţigaretã în care se îndesa acest tutun pentru trei-patru fumuri. Dupã ce erau consumate, urma ritualul de curãţire a instrumentului, cu o tijã metalicã ce-mi amintea de vergeaua pe care o foloseam în armatã la curãţarea armei, numai cã la o scarã mult mai micã. În incinta acelui ciudat bazar din tablã de butoaie, foarte multã lume alerga cu tãviţe pline cu pãhãruţe aburinde umplute cu ceai. Toatã lumea bea ceai fierbinte şi fuma, sau îşi şlefuiau dinţii cu beţişoarele lor speciale, chiar cã totul mi se pãrea ciudat. Era prima datã când vizitam o ţarã arabã şi tot ce vedeam mi se pãrea exagerat, nefiresc sau unele chestii de-a dreptul groteşti. Totuşi pe tarabele acelea inestetice sau mai degrabã pitoreşti pentru acel colţ de lume, erau pline cu extrem de multã marfã de cea mai bunã calitate. Aproape pe toate se  gãseau parfumuri de firmã fabricate în Franţa, sãpunuri şi fel de fel de cosmetice produse tot acolo, ţigãri de toate mãrcile special fabricate pentru

Pescar

Pescar

Mauritania, pentru cã scria clar pe ele „vente au RIM”(Republica Islamica Mauritania). Ţigãrile acelea erau îndoielnice, toate având acelaşi gust de papurã uscatã indiferent de marcã, doar cele autohtone frantuzeşti pãstrându-şi aromele consacrate. Totul era pe probate, aşa cã am testat multe din parfumurile ce ne-au atras atenţia de pe la mai multe tarabe. De la degete şi pânã la umeri mã tot parfumasem, comparându-le mai apoi pe toate mirosindu-le pe îndelete, încercând totodatã sã stabilesc o ierarhie în preferinţele mele. Ne luasem şi câteva napolitane etichetate doar în arabã şi douã Canada Dry de la frigider.  Ne-am întors la barcã ocolind printr-o halã (improprie în accepţiunea europenilor), în care se vindea carne proaspãtã. Nu pe tarabe, sau nu numai pe tarabe ci şi dea dreptul pe jos, într-un aer îmbâcsit, plin de mirosul lânced de sânge şi de carne crudã, dar cel mai greu era de suportat roiul sâcâitor de muşte mari cât albinele, ce zburau nestingherite de la grãmada de carne a unui precupeţ la alta, printre zulufii de plastic ai muscarelor improvizate din fâşii lungi si neuniform tãiate din pungi colorate, legate maldãr la capãtul unei nuiele, cu care erau alungate de mai toţi tarabagii agitându-le prin aer. Prin toatã acea vânzolealã, în afarã de noi curioşii, care nu avusesem de gând nici mãcar o singurã clipã sã cumpãrãm vreo fãrâmã din carnea aceea, erau şi mulţi muşterii locanlnici ce se tocmeau sau care îşi umpluserã deja sacoşile cu bucãţile ochite. Urmãream cu privirea mulţimea ce se înghesuia prin faţa tarabelor din piaţã, remarcând diferenţe clare de calitate a ţesãturilor şi prestanţa cu care ştiau sã-şi poarte straiele unii şi alţii. O parte aveau haine din materiale fine şi frumos brodate, pe când cealaltã parte purta haine modeste, ponosite şi deseori murdare. Atunci nici nu

Copile indopate pentru a se ingrasa

Copile indopate pentru a se ingrasa

bãnuiam mãcar şi mult mai târziu am aflat, fãcând legãtura între acei sãrmani îmbrãcaţi precar şi privirile lor piedute în care puteai citi uneori agresivitatea animalului captiv şi speriat. Mauritania este (sau cel puţin era), una dintre ultimile ţãri în care se mai practica o formã de sclavagism. Femeile mauritaneze îşi ţineau de obicei mâinile înmãnuşate, însã cele ce şi le ţineau descoperite, lãsau sã se vadã pe palmele lor, ciudate ornamente florale pictate direct pe palme şi degete iar feţele şi le acopereau destul de rar cu ferigele, (probabil cã doar cele puternic îndoctrinate de islam practicau asta), dar am mai observat tot atunci şi mã umflase râsul cu gura pânã la urechi neputând sã mã abţin, seriozitatea unora dintre ele cu haine alese şi frumos brodate şi peste mãsurã de înţepate în gesturi, care aveau de departe cel puţin 110 Kg, purtându-se fãrã nici un fel de complexe (cu graţia ursului Baloo), ba chiar cu o anumitã mândrie a gesturilor. Am aflat mai apoi cu stupoare de la localnici, cã în Mauritania frumuseţea feminina era mãsuratã în kilograme, (cu cât erau mai grase, cu atât erau considerate mai frumoase). Chiar nu înţelegeam legãtura dintre douã atribute(fãrã nici un fel de punct comun) şi total diferite: estetica şi greutatea. Era greu de înţeles cum se puteau amesteca douã lucruri atât de diferite, era ca şi cum aş fi adunat mere cu pere, cu prune şi gutui, pentru ca toate la un loc sã-mi dea doar o chisãliţã şi nimic mai mult. Femeile cu stare materialã, erau practic îndopate de mici copile pentru a ajunge la acea bizarã frumuseţe, pe când cele sãrace, îmbrãcate în aceleaşi croieli arãbeşti dar din ţesãturi mult mai modeste şi fãrã broderii, ponosite sau de culori spãlãcite, nu-şi puteau permite standardele acelei frumuseţi groteşti şi ciudate a snobilor bogaţi de a se îngrãşa ca godacii de Ignat şi în general nepermiţându-şi prea multe. Mai toţi bãrbaţii purtau aceleaşi cãmãşi lungi sau doar nişte fuste la fel de lungi iar în partea de sus camãşi clasice de culori deschise(alb şi crem sau bleo), însã aproape jumãtate dintre ei (mai ales cei care munceau), purtau pantaloni dar toţi cu nelipsitele lor turbane ce-i fereau de nisipul fin al Saharei.  Am mai observat cã femeile indiferent de statutul lor social pe care îl aveau, se opreau uneori şi se aşezau pe vine cu coatele pe genunchi iar eu credeam ca orice neştiitor cã obosind sub arşiţa soarelui fierbinte al deşertului se opreau de zãbavã şi l-am întrebat pe unul din însoţitorii mei ce mã familiariza cu portul, de ce fãceau asta, rãspunzându-mi ceva incredibil:  „se pişã mã, dã-le nabii!”. Dacã

Palme pictate

Palme pictate

prin alte porturi nu trebuia sã mã obişnuiesc decât cu limba vorbitã, (portughezã, afrikans sau araba de exemplu), circulaţia pe stânga, sau mici şi neînsemnate alte ciudãţenii, aici îmi fusese servitã o adevãratã lecţie de o jumãtate de zi despre lucruri, gesturi şi obiceiuri greu de înţeles, sau dacã ar fi fost de înţeles, oricum ar fi fost greu de explicat şi imposibil de argumentat.  Trecuse demultişor ora prânzului când comandanţii începuserã sã revinã la bãrci pentru reîntoarcerea la nave. Doar skipper-ul nostru Gâlcã încã întârzia, probabil pe undeva pe la tarabele din port. Îi ziceam Gâlcã (nefiind numele sãu), ci pentru cã la nervi i se umflau venele de la gât (mai ales una ce ieşea mult în evidenţã) înroşindu-se pe toatã faţa. Am ajuns pânã la urmã la navã şi sincer mã sãturasem de Nouadhibou şi ţigãneala de acolo dar sã renunţ la barcã dupã chiar prima zi, ar fi însemnat sã mã recunosc înfrânt şi sã fiu ţinta miştourilor dupã ce tot drumul din ţarã şi pânã aici îi bãtusem la cap cã exact asta fusese dorinţa mea. Trebuia sã aştept momentul prielnic pentru a putea sã rezolv aceastã situaţie creatã. Învãţasem pe pielea mea vorba înţeleaptã cu „ai grijã ce-ţi doreşti!”. Oricum, singurul lucru care mã mai atrãgea la mal erau colegii pe care îi puteam întâlni pe acolo. Cred cã s-a mers la mal zi de zi încã vreo douã sãptãmâni pânã am obţinut licenţa de pescuit, apoi am mai aşteptat altã zi sã ne vinã mãcar un controlor mauritanez la bord, ce urma sã ne însoţeascã pe întreaga perioadã a pescuitului, schimbându-se(sau nu), la fiecare full de navã. De multe ori, pe lângã acest controlor care ar fi avut probabil rolul de a veghea la respectarea condiţiilor prevãzute de licenţele acordate, mai erau trimişi şi

Strada Mauritania

Strada Mauritania

câţiva marinari care teoretic ar fi trebuit sã munceascã mãcar la sortarea peştelui în compartimentul de prelucrare dar… erau de o comoditate mult exageratã. Toatã ziua se rugau temeinic, beau ceaiuri firbinţi şi fumau acele ciudate ţigarete de 3-4 fumuri, stând mai apoi liniştiţi şi visãtori ca oile la amiazã. Am ridicat ancora mult dupã prânz, imediat dupã ieşirea mea din cartul 0-4, lansase şeful mecanic şi nu ne mai chemase nimeni la maşinã pentru asta. Auzeam lanţul de ancorã cum lovea rar şi sacadat frâna deschisã cu fiecare za ridicatã, în timp ce cabestanul îl recupera din adâncimi. Motorul proaspãt lansat fãcea sã se cutremure uşor întreaga navã. Se puteau auzi de pe punte închiderea randuitã a purjelelor din capul cilindrilor în timp ce motorul duduia uşor, semn ca încã nu fusese adus la turaţia lui nominalã de 214 rpm. Puţin mai târziu s-a auzit un fluierat uşor cu tonalitate crescãtoare(eu ştiind bine cã turbina era cea care fãcea aşa), dându-mi de înţeles cã principalul ajunsese la turaţia de lucru, iar trepidaţiile de la început se transformaserã pe nesimţite într-o vibraţie obişnuitã, normalã şi greu de delimitat. Eram gata de marş şi n-am mai zãbovit nici un minut. Zona de pescuit era mare, fiind aproape oriunde imediat dupã ieşirea din radã şi trecerea de Cap Blanc, netrebuind sã mergem ca pe sud câteva carturi pânã în zona de activitate. Venise momentul sã rezolvãm şi problema care ni se ivise de ceva zile nouã mecanicilor. Gãsisem pur şi simplu întâmplãtor proviziile bucãtarilor ce constau din cantitãţi apreciabile de apã mineralã, vin, compoturi, gemuri şi alte chestii mai puţin interesante. În ţarã, nava fusese aprovizionatã cu cantitãţi mari din toate acestea, pentru navele din Mauritania, iar bucãtarii avuseserã grijã sã-şi facã provizii din fiecare. Imediat sub puntea bãrcii din babord, pe toate superele, exista o uşã ce dãdea într-un vestiar, o altã uşã spre nişte duşuri, pentru ca ultima uşã sã dea în holul careului marinari, era defapt un compartiment care se chema „decontaminare”. Pe toate superele pe care am fost, acea primã încãpere nu era funcţionalã, servind ca magazie de piese ale mecanicilor sau depozit de materiale pentru strung. Uşa dintre cele douã magazii improvizate, era legatã pe partea mecanicilor cu un fier beton de 5mm rãsucit şi cineva din curiozitate a deschis respectiva uşã gãsind toate acele rezerve. Nu puteam cãra cu navetele, aşa cã în fiecare cart de noapte dar chiar şi de zi, am cãrat în vãzul tuturor acele sticle şi borcane, aşezate în genţi de voiaj, fãrã sã dãm de bãnuit nimãnui. Am blindat atunci toate cabinele mecanicilor(pe sub cuşete, pe sub canapele, prin chesoane şi prin orice locuşor gãsit liber, cu tot ce ne pricopsisem). Abia dupã vreo douã zile au descoperit cei de la bucãtãrie magazia golitã. Se certau între ei pe înfundate, aruncându-şi înjurãturile pe ascuns, stând îmbufnaţi, bãnuindu-se reciproc pentru ca dupã un timp sã realizeze cã noi, personalul tehnic  am fi putu şti, adresându-ne în acest sens şi o întrebare mai pe ocolite.  Cred cã le-a fost tare greu sã-şi gãseascã cuvintele potrivite şi sã ne adreseze întrebarea aceea tâmpitã despre ceva ce oficial nu exista pe navã şi care nici nu ar prea avut ce sã caute pe acolo. Ce era sã le fi rãspus la o aşa întrebare??? Le-am zâmbit larg, acuzându-i cã beau prea mult şi cã uitã ce fac. Discuţia a rãmas cu siguranţã neterminatã, simţitind imediat cum interlocutorii îşi înghit toate vorbele pregãtite cu atâta grijã, nemairostindu-le, dându-şi seama probabil cã defapt întrebarea iniţialã nu avusese nici un rost. În câteva zile am repus în funcţiune duşurile acelea ce fuseserã folosite ca magazie de bucãtari, iar tot gemul şi o parte din compoturi le-am dus în magazia din sala maşini pentru a le pãstra pânã când aveam sã facem ţuicã din ele. Nu mai pescuisem niciodatã în vest dar tot auzisem cã pe aici capturile erau mult mai diversificate decât în sud.  Dupã câteva traulãri de probã, am început sã pescuim într-un ritm normal. Aici nu mai exista merluciu, peştele rândunicã, macroul acela mare pe care îl decapitam, sardina, focile, caşaloţii, meduza dar erau specii noi pe care nu le mai pescuisem.  Se captura acum mult thai, pagel, lufar, laban, lupinã, sabie, ştiucã de senegal, dar şi specialitãţi multe, caracatiţã, sepie, calamar, garizi, spadã şi pe lângã toate acestea se mai scoteau pe punte rechini adevaraţi, adicã lungi de aproape sau peste doi metri de tot felul de specii, eu cunoscând doar rechinul ciocan dupã forma capului.  De când sosisem în Afrika de vest, nu mã mai sãturam sã privesc şi sã admir zborul lung, lung de tot al peştilor zburãtori. Era un adevãrat spectacol acest zbor al lor. Îi vedeai ieşind dintre valurile albastre bãtând aerul într-un ritm alert cu aripile lor scurte ca nişte pãsãri colibri, urmãrind în plutirea lor toate formele valurilor pânã foarte departe şi nu unul, ci zeci, poate chiar sute deodatã.  Cam asta urma sã fie tabloul în care trebuia sã-mi desfãşor activitatea, însã eram abia la început şi nu le cunoşteam pe toate. La prima vedere nu se deosebea prea mult de sud, era acelaşi ocean, tot la pescuit dar totuşi pentru cine cunoaşte, totul era mult diferit. Nu era mai rãu sau mai bine, era doar altfel. Pânã şi marea era schimbatã, aici nu mai existau furtunile sau hulele din sud cu care ne obişnuisem dealtfel, ce puteau dura cu uşurinţã şi câteva sãptãmâni, marea era calmã şi frumoasã însã uneori liniştea ei se putea spulbera în doar câteva ore, devenind extrem de capricioasã. Liniştea şi platitudinea cu care ne amãgea mai tot timpul, ne speria pentru cã ştiam bine cã putea deveni lesne şi oricând un adevãrat coşmar. Ne bucuram tot timpul ca nişte copii de prezentul fiecãrei clipe trãite, vorbind des despre trecut, despre furtunile şi peripeţiile trãite pe mare dar niciodatã mãcar nu ne-am pus întrebãri despre temerile noastre, nu ne era cunoscut pe atunci acest sentiment. Oricum rãspunsurile nu ar fi putut fi niciodatã aceleaşi, viaţa bunã sau rea se schimbã mereu, ce-i bun acum nu va mai fi peste un timp, având nevoie de alte rãspunsuri la noile întrebãri. Marinarii ce trãiesc în larg cu fricã de mare, nu vor reuşi sã reziste mult, se vor minţi singuri o perioadã iar apoi nimic nu i-ar mai putea ţine acolo. Nu vor rãmâne în urma lor nici nostalgii nici amintiri frumoase, absolut nimic. Pe uscat poţi practica orice meserie cu plãcere sau nu, dar ai certitudinea cã mai devreme sau mai târziu programul se va sfârşi, putând sã mergi imediat acasã la tot ce-ţi este mai drag. Este o pauzã binevenitã pânã a doua zi. În navigaţie nu existã pauzã, navigi tot timpul şi când eşti la ancorã şi când dormi şi când mergi la masã şi când faci duş, este practic un alt mod de viaţã. Am cunoscut oameni veniţi pe mare din curiozitate,sau  pentru a vizita porturi strãine, ţãri strãine, ori pentru bani. Cred ca acestea nu pot fi suficiente motive pentru a naviga, vei merge pe mare fãrã  a putea s-o vazi cu adevãrat. Dacã n-o iubesti, nu vei putea niciodatã sã-i vezi adevãrata frumuseţe, nu vei reuşi nicicând s-o înţelegi şi nu vei putea sã-i rezişti. Totul devenind un chin teribil.

Peste zburator

Peste zburator

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la 16. MAURITANIA ŢARA DIN DEŞERT (prima întâlnire cu lumea arabã)

  1. Pe bună dreptate nu este un mit faptul că, atunci când este o zi toridă, e bine să bei ceai fierbinte și nu sucuri reci. M-au impresionat foarte mult relatările din această parte a lumii și mulțumesc pentru ni că le-ați împărtășit! O seară bună vă doresc! 🙂

    • Nu mai fusesem in alta tara araba, era pentru intaia data cand vedeam un popor devorator de ceaiuri. Unele chestii le inregistrezi la inceput pentru ca mai apoi sa le incerci asa…”sa vedem cum e”. Acum si dusurile in zilele toride la fac cat de fierbinti pot. O seara buna va doresc si eu!

  2. gigi grama zice:

    Ceaiurile erau din menta verde, trei la set, de doua pana la patru ori pe zi, obtinut in ceainice romanesti si baute in paharele mici si groase, din care romanii beau tuica. Paharelele erau clatite doar cu mana dreapta, cu care si mancau, stanga folosind-o pentru toaleta intima.

    • Multumesc pentru amanuntele aduse. Atunci nu ma pasionau acele ceaiuri, beam ca toti navigatorii alcool. Am baut mult mai tarziu ceaiuri arabesti abia in Yemen. O zi buna si inca odata, multumesc!

  3. Buna ziua, mereu imi place sa va citesc. Toate gandurile bune pentru dvs. de aici, din Valea Prahovei. Multumesc si pentru aceasta relatare frumoasa.

    • Va multumesc pentru cuvitele calde. Ma bucur ca pot starni macar o cat de mica curiozitate si mai mult pentru placerea cuiva de a citi randurile scrise de mine. Sa stiti ca printre colegii de nava, unul de mare seama era chiar din Prahova. O zi buna sa aveti!

      • Imi place foarte mult cum scrieti iar felul cum va exprimati ma transpune in acele locuri. Anul trecut v-am descoperit, prin aprilie 🙂 De pe un alt blog la care tineam mult, de prin Predeal. Va multumesc pentru toate articolele frumoase si pentru experienta pe care ne-o impartasiti.
        Cu respect, Adrian

  4. eumiealmeu zice:

    Personal, sunt îndrăgostită de mare. Nu știu dacă aș face față să navighez, dar întrebarea mea este dacă celor care sunt acolo, pe mare, la un moment dat li se ia de atâta apă… sau dragostea e atât de mare încât nu se simte niciodată plictiseala sau pur și simplu e atât de învățat omul cu apa ca… eu, pietonul, cu asfaltul… 🙂

    • Pur si simplu iti place ceea ce esti si ceea ce faci. Inainte de a ma casatori, simteam ca locul meu era acolo iar in tara ma simteam doar un pasager. Plictiseala si dorul de casa nu m-au daramat si nu le-am simtit-o niciodata sub forma patologica. Au fost oameni care au clacat, care au plecat si nu s-au mai intors niciodata pe mare. Nici nu am stiut de la inceput ca iubeam marea atat, am simtit asta cand m-am lasat de navigat. Poate ca nu m-am lecuit definitiv si poate ca nu exista leac pentru asta dar iubirea cea mare se afla acum in tara: FAMILIA MEA!
      Va multumesc pentru cuvintele dumneavoastra!

  5. doar verde zice:

    Ca de fiecare dată am citit cu drag…În final însă ,un fragment anume m-a copleșit…am asociat marea cu femeia !Cât de adevărat mi se pare…
    ”Am cunoscut oameni care privesc femeia ca pe o curiozitate,sau pentru a ”vizita porturi străine”…. vei merge lângă ea ,fără să o vezi cu adevărat. Dacă n-o iubești, nu vei putea niciodatã să-i vezi adevărata frumuseţe, nu vei reuşi nicicând s-o înţelegi …. Totul devenind un chin ”
    Mi-aș dori să învățăm de aici o lecție: tot ce nu e făcut cu dragoste, e zadarnic!
    Vă doresc de bine!

    • Ma bucur ca randurile mele ti-au placut, imi cer scuze pentru intarzierea raspunsului dar vara imi cam parasesc chiar si blogul la care tin foarte mult. Il vizitez rar cand pot si pe unde gasesc putin net, programul de lucru din timpul verii nu-mi permite mai mult. Da, marea este ca o femeie iubita, chiar daca treci de ea, n-o vei uita niciodata dar numai daca o iubesti cu adevatat. O seara placuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s