15.Spre Nouadhibou, oraşul dintre dune (o noapte prin Las Palmas)

Aveam nevoie de timp şi rãbdare pentru a mã putea obişnui cu toate acele lucruri nemaivãzute şi nemaiîntâlnite. Adunasem în mine atâtea noutãţi, încât pur şi simplu îmi aglomeraserã rutina tot încercând din rãsputeri sã mi le însuşesc. Îmi dãdeam silinţa cât puteam de mult sã nu-mi scape nimic neobservat, dar când eram bombardat clipã de clipã de pretutindeni de noianele de noutãţi, mã zãpãceam, simţindu-mã stângaci şi stingher. Ajunsesem sã nu mai pot vedea tot ceea ce priveam, adicã pe toate acele lucruri nemaivazute sã le percep ca pe prea multele imagini ce ni deruleazã cu repeziciune pe ferestrele trenurilor. Le priveam, rãmâneam încântat de ele, unele chiar mã fascinau dar le uitam imediat la ivirea urmãtoarelor imagini, altele, mereu altele (sau cel puţin aşa avem eu impresia). În urmã cu douã zile eram în Gibraltar iar imaginile strâmtorii deveniserã în prezent doar amintiri frumoase aşezate cu grijã printre celelalte amintiri.

Insula Gran Canaria

Insula Gran Canaria

Acum mã aşteptau alte lucruri noi ce aveau sã se petreacã foarte curând. Deja ştiam cum avea sã fie întâlnirea cu uscatul, mai trãisem de multe ori astfel de experienţe apropiindu-mã de continent, cu ţãrmurile largi cât zãrile, la început vag ca o dârã timid iţitã dintre apele vãlurite ale orizonturilor, pentru ca mai apoi sã creascã încet-încet dezvãluindu-şi clar într-un târziu formele de relief sau siluetele unor oraşe strãine. Însã acum ar fi trebuit sã ne aparã la orizont doar o insulã, o insulã micã între alte insule mici cât vârful unui creion bine ascuţit, dar pe care trebuia musai sã încapã lumea aceea frumoasã înconjuratã de ocean, pe care o ştiam de atâta vreme. Mi le şi notasem cu litere de tipar pe un petec de hârtie copiind numele lor de pe o hartã turisticã canariotã: La Palma, El Hiero, La Gomera, Tenerife, Lanzarote, Fuerteventura şi cea dupã care mã chioram atunci, Gran Canaria. Îmi închipuiam râzând de prostia care îmi trecea atunci prin minte, o insulã pe care o tot desenam aproape obsesiv în liceu, prin care îi reprezentam singurãtatea lui Robinson Crusoe stând în şezut la umbra a doi palmieri încrucişaţi ce abia încãpeau pe insuliţa aceea de mãrimea unui blat de masã. Eram aşadar doar ochi, privind dupã acea insuliţã. Cunoşteam destul de bine Las Palmasul, începusem sã cunosc mermenghezii din ambele bazare de la care îmi fãceam grosul cumpãrãturilor, unii dintre ei îmi cunoşteau şi navele de pe care revenisem în ultimile voiaje, ştiau ei sã te facã sã-i simţi într-un fel anume, ca pe nişte vechi cunoştinţe, sã-ţi cucereascã încrederea şi sã-ţi amorţeascã suspiciunile. Cunosteam atmosfera creatã la schimburile de echipaje pe care le fãceam cu avioanele dar acum muream de curiozitate sã cunosc oraşul în zilele lui normale, abia aşteptam sã rãmân pentru prima datã noaptea pe strãzile lui. Aşa nu-l mai vãzusem niciodatã şi eram nerãbdãtor deci. Mi se pãrea cã mergem mai repede, din ce în ce mai repede, privind în joacã spre bordul navei tapetat cu un strat subţire de scoicã ce aluneca cu iuţealã prin apa albãstrie. Existã multe lucruri în lumea asta greu de descris prin cuvintele simple pe care le avem la îndemânã, probabil cã lucrurile acestea greu de descris trebuiesc mai întâi trãite pentru a le putea simţi şi înţelege cu adevãrat. Acum îmi este greu, dacã nu chiar imposibil, sã descriu cum era marea atunci, poate cã ceea ce ar trebui sã descriu cu adevãrat ar putea fi starea pe care o trãiam intens şi pentru care concurau toate motivele de care eram înconjurat. Era un soare puternic, o luminã orbitoare amplificatã de sclipirea şi oglindirea ei în crestele albe ale valurilor. Pe mare nu te poţi sufoca de cald, adie mereu o boare de vânt rãcoritoare şi reconfortantã. Atmosfera era curatã, vizibilitatea maxima iar mie mi se pãrea totul limpede şi perfect, nu ştiu ce anume mi se pãrea atât de limpede şi de perfect dar aveam senzaţia de claritate absolutã a tuturor lucrurilor pe care le aveam în cap, simţeam o ordine desãvârşitã a tuturor gândurilor pe care nu o avusesem niciodatã de când mã ştiam eu, dar atunci asta credeam cu convingere. Insula probabil cã apãruse demult în depãrtare dar eu nu reuşisem s-o zãresc de la început, pierdut în gândurile puerile şi inutile cu care îmi omoram plictiseala. Cred cã nici nu aş fi reuşit s-o zãresc de la început, pãrând mai degrabã o dârã mai groasã a orizontului şi de acelaşi albastru ca şi el. Nu, nici vorbã de insula aceea cu doi palmieri în cruce, totul era altfel, chiar şi decât gândurile mele cele mai realiste. Aveam sentimentul ca intram pe banda de accelerare ce te lasã sã patrunzi pe autostradã, ne aflam pe un şenal de navigaţie aglomerat cu multe nave. Las Palmas era şi este un nod important pentru orice navã care porneşte în traversarea Atlanticului sau care coboarã spre sudul Africii şi pentru toate cele care se întorc dinspre aceleaşi destinaţii. Este ultimul bastion al civilizaţiei europenilor înfipt în coasta continentului african. Am fost anunţaţi cã urma sã rãmânem câteva zile în port, pentru o problemã ce se dorea urgentã în telegramele cãtre companie. Trebuia sã umblãm la bucşa etambou a navei unde se pierdeau cantitãţi mari de ulei.

Santier Astican

Santier Astican

În general mai toate navele în situaţia noastrã raportau astfel de probleme cãtre ţarã pentru a prelungi staţionarea în port şi nu numai pentru asta. Am intrat direct în şantierul canariot Astican, care avea şi cavaleţii pregãtiţi pe sincroliftul cu care urma sã urcãm nava. Am primit diurna pentru douã sãptãmâni de deplasare şi am ieşit o singurã datã în oraş, şantierul era prea departe, preferând sã aştept mutarea noastrã mai aproape de el dupã andocare. În douã zile terminasem şi ne mutasem mai aproape de oraş, la un cheu pe care toatã lumea-l ştia de „granero” dar eu nu am vãzut nici atunci şi nici urmatoarele multe alte dãţi când am mai ajuns pe acolo grâne, am vãzut în schimb conducte ce mã fãceau sã cred cã eram la un terminal petrolier. La capãtul dinspre mal al danei era un bar cu fastfood, de formã rotundã, cu tejgheaua la fel de rotundã şi ea, iar scaunele tapiţate cu vinilin, cu marginile din ţeavã nichelatã, aşezate de jur împrejur sub umbra ademenitoare a obloanelor ce se deschideau în sus, pentru a mãri suprafaţa umbroasã oferitã şi pentru o micã economie de spaţiu. Pe scaunele înalte ce se roteau în toate pãrţile se opreau în general oamenii ce lucrau în apropiere sau marinarii de pe navele din vecinãtate pentru a-şi astâmpãra foamea sau pofta cu câte un hot dog preparat în grabã pe plita pãtratã şi încinsã în permanenenţã de lângã tejghea, ori sã-şi astâmpere setea cu câte o bere rece din vitrinele frigorifice. O singurã bere, doar atât, chibzuiţi şi conştiincioşi cã atât era suficient. Nu se fereau niciodatã de nimeni sã-şi savureze berea de la pauza de masã ca pe un drept al lor firesc, în timp ce-şi fumau linistiţi ţigara. Le admiram tãria de a şti sã se opreascã. La noi, pe vremea aceea era interzis alcoolul cu desãvârşire în timpul programului de lucru deşi cam toţi se foloseau de imaginaţie şi de tot ce le stãtea la îndemânã pentru a-şi procura cele necesare pentru o bãutã. Noi fãceam ţuicã din tot ce conţinea zahãr, din fructe, din gemuri, din ceaiul turelor de noapte sau din zahãrul pe care reuşeam sã-l procurãm de pe la bucãtãrie. Nici cei de la uscat nu se lãsau mai prejos, auzisem de unii de la o anumitã fabricã tulceanã ce-şi amestecau laptele primit ca antidot cu alcoolul folosit la diferite procese tehnologice. În societatea de atunci, oamenii(nu toţi ci majoritatea) se purtau ca nişte copii idioţi ce se strãduiau din rãsputeri sã-şi satisfacã cele mai interzise dorinţe.

Puerto La Luz

Puerto La Luz

Probabil faptul cã nu putea rãmâne nimeni fãrã loc de muncã indiferent de abaterea comisã, era ceea ce le dãdea oamenilor nebunia de a-şi permite orice. A bea o bere, pe atunci se confunda cel mai adesea cu o beţie în toatã regula, (diferenţe fundamentale de mentalitaţi între trecut si prezent). La capãtul danelor urmau curtea portului cu containere descãrcate şi stivuite, clãdiri de birouri şi fel de fel de nave. Noi mecanicii eram liberi sã mergem când doream în oraş, nu aveam mare lucru de fãcut la navã, veneam dupã reparaţii, iar carturile erau acoperite de bãtrâni în frunte cu nea Gicã pizdaru care pentru douã beri reci era în stare sã şi doarmã în sala maşini. Defapt mergea un singur auxiliar cãruia trebuia ca mãcar de trei ori pe zi sã-i verifice nivelurile şi sã purjeze tancurile de motorinã. Marinarii aveau sã încarce nava cu lubrefianţii şi alimentele din port, adicã vreo câteva sute de butoaie a cate 200 litri fiecare cu uleiuri hidraulice şi de motor, precum şi fructele şi alte chestii pe care nu le luam niciodatã din ţarã iar lemnarul care pe toate navele era poreclit „surcicã” împreunã cu bãtrânii mecanici rãmaşi la bord aveau sã facã plinul tancurilor de apã potabilã. Banii puţini pe care-i luasem pe zilele de marş mã fãcuse-rã sã-mi amân escapadele la care le visasem pânã la sosirea în port. Oamenii mai vechi şi ştiitori care cunoşteau zona de vest a Africii veniserã blindaţi cu marfã ce se vindea repede şi bine în Las Palmas, şi cu marfã pentru Nouadhibou. Adicã ce ştiam eu cã mergea în sud, nu se potrivea de nici un fel cu ceea ce se cãuta pe aici, plus cã eu plecasem cu gândul spre Anglia şi abia mai târziu Mauritania. În Las Palmas puteai sã faci treabã ca oriunde în lume cu dolari americani dar şi cu bancnotele de 100 de lei, ascunse în cele mai nãstruşnice locuri şi cu cele mai inventive metode. Unii îi rulau sul, îi acopereau cu plastic şi bãga acel sul în tuburile de pasta de dinţi (Supercristal) din aluminiu, pe care le desfãceau şi le rearanjau cu mare dibãcie. Acolo era o afacere bunã sã mergi cu pastile de Gerovital, icoane vechi, etc, sau sã aduci la comandã la înţelegere cu cineva, ceva ce şi-ar fi dorit foarte mult. În Mauritania se cãutau multe dar cel mai bine mergeau ceainicele obişnuite de tablã smãlţuitã sau carburatoarele de Dacia 1300, însã nu ai fi reuşit sã vinzi în ruptul capului ciorapi flauşaţi şi parfumurile ordinare şi ieftine pe care le dãdeam în sud. Era ultima searã şi ca deobicei mã pregãteam sã ies la o plimbare cu bãieţii( încã vreo doi mecanici), când m-a sunat şeful sã urc la cabina lui. Nu ne vãzusem zilele de când sosisem în port, el cu treaburile lui, noi cu ale noastre.

Puerto La Luz

Puerto La Luz

Realizez acum cã el a fost printre prea puţinii superiori pe care i-am stimat din convingere, fãrã sã fi încercat vreodatã mãcar sã inducã starea de teamã în relaţiile cu noi, care se fãcea deosebit de respectat de toatã lumea, mai ales pentru cã în primul rând el era cel care ştia sã ne respecte pe noi şi munca noastrã. Deşi om citit si doxat, el nu punea bazã pe numãrul de clase şi şcoli absolvite de nimeni, în schimb punea mare preţ pe capacitatea de bun meseriaş şi pe îndemânarea fiecãruia de a-şi transpune ideile în fapte. Prefera de mii de ori sã stea la o şuetã cu un mecanic bun şi neşcolit şi sã vorbeascã despre motoare şi pescuit decât cu un ofiţer care nu cunoştea decât modã şi muzicã şi ceva fiţe. Pentru el nu existau mecanici şi ofiţeri mecanici, ci meseriaşi si nemeseriaşi. Nu minimaliza rolul şcolii în educaţie dar în convingerea lui conta foarte mult cine o fãcea şi credea cã prea mulţi oameni nepotriviţi o fãcuserã deja. Atunci când nu era sigur pe ceva, nu ezita sã se sfãtuiascã cu noi şi sã aleagã din pãrerile noastre ceea ce credea el cã putea fi folosit. Ştiu, unii vor spune cã aşa ceva nu existã dar vã voi contrazice, existã şi am fãcut multe voiaje cu el. El organiza chindii şi beţii când maşina mergea şi tot el era primul la muncã, şi pentru exemplul pe care ni-l dãdea, rãmâneam şi noi oricât dupã program, uneori zile întregi din convingere, la orice avarie ivitã. Ştia el cum sã nu rãmânã dator nimãnui, niciodatã pentru dãruirea cu care acţionam în momentele dificile care se iveau deseori. Trebuie sã te desparţi de cineva pentru a-ţi da seama cât de bun era acel cineva şi cât de mult îţi lipseşte acum uneori, dar despre el ştiam încã de pe atunci cã era cel mai bun. Am intrat deci fãrã reţineri în cabina lui şi râzând m-a întrebat ce program aveam pentru seara care urma. Am recunoscut cã avusesem în program o beţie straşnicã înainte de Nouadhibou dar cã banii pe care îi aveam (câteva sute de pesetas de fiecare)nu ne-ar fi ajuns sã ne ameţim nici mãcar în cârciuma ieftinã a lui don Antonio. A început sã rânjeascã ştrengãreşte dezvelindu-şi dinţii din faţã ce contrastau cu barba lui roşie şi creaţã. S-a dus în dormitor şi s-a întors cu un sul de bani întinzându-mi-i. Erau vreo 10.000 de pesetas doar pentru noi, sã ne putem face de cap. Ştiu cã avea acest obicei prin mai toate porturile, dându-ne de câte ori îi prisoseau sau uneori atunci când îi ceream noi. Banii aceia reuşiserã sã aducã altfel de zâmbete pe feţele noastre. Acum ne gândeam salivând în neştire, la mult mai multe pofte de astâmpãrat prin locuri mult mai selecte decât barurile lui don Antonio, don Alberto, Manolo sau super mercdo Huan Sanchez de unde ne luam câte ceva la pachet şi pe unde avusesem noi de gând sã ne înfundãm. Unul dintre noi a plecat în fugã la unul din multele magazine din Muelle La Luz sã ia câteva cartoane de ţigãri şi câte o sticlã de wisky pentru a doua zi, în timp ce noi ne pregãteam sã ieşim aşteptându-l sã se întoarcã. Am plecat direct pe Las Canteras sã ne zgâim ochii la turistele întârziate pe plajã, sorbind câte ceva din puzderia de baruri de pe promenadã. Eram în perioada în care nu mai puteam sã mã ating de bere, pentru cã-mi creea aciditate mare producându-mi arsuri îngrozitoare, aşa cã mã învãţasem sã beau votcã. Îmi luasem şi vre-un metru şi jumate de pastile ulcerotrat filmate cum se ambalau medicamentele autohtone în anii aceia, pe care le pãstram pentru dupã ce avea sã se termine bãutura de pe navã. „Învãţasem” este un fel de a spune pentru cã în ţarã tot asta consumam, dar prin porturi îmi plãcea sã beau bere. Acum nu se mai putea, aşa cã încercam gusturi şi senzaţii tari. Dupã aproape douã ceasuri de petrecut prin barurile de la ţãrmul oceanului, marea abia se mai zãrea ascunsã la umbra întunericului ce pusese stãpânire, simţindu-i prezenţa doar auzind zbuciumul necontenit al valurilor ce sfârşeau înspumate pe nisipul fin al plajei. Oamenii începuserã sã iasã la plimbarea de searã la lumina felinarelor electrice cu luminã roş-gãlbuie de pe promenadã, în timp ce lumea mea începea sã se coloreze încet-încet şi sã mi se parã tot mai vesela. Unul dintre noi cunoştea un local modest pentru cei cu pretenţii dar numai bun pentru turişti şi pentru noi la fel, la care se plãtea o suma fixã la intrare şi mâncai ce doreai, pe alese şi pe sãturate, un fel de all inclusiv de azi, aşa cã am plecat sã mâncãm ceva deşi ora ne arãta o cinã puţin mai întârziatã. Pe atunci nu se ştia de Ms.Bean, dar noi reuşeam sã privim cu superioritatea lui binecunoscutã spre „fraierii” aceia care serveau deja masa, pentru cã-şi luaserã doar nişte porţii infime de fructe de mare sau tot felul de salate care nu mã pasionau deloc, deşi plãtiserã la fel ca şi noi. La timpul respectiv îmi era imposibil sã înţeleg de ce sau cum se putea sã plãteascã toţi la fel şi sã mãnânce toţi atât de diferit. Ne-am umplut aşadar tãvile cu foarte multã carne şi cu toate preparatele din carne, cu porţiile cele mai grase pentru a putea simţi cu adevarat cã mâncãm şi nu oricât, ci cât am putut. De desert nici nu mai putea fi vorba, deja cu apetitul nostru îi impresionasem pe mai toţi angajaţii restaurantului şi pe câteva vecine de masã ce ne priveau pe furiş hlizindu-se apoi cu nasurile adânc înfipte în farfuriile lor, iar la pachet nu aveam voie şi oricât de îndrãzneţi sau bãuţi am fi fost, eram totuşi nişte bãieţi cu bun simţ şi nu am fi dorit sã facem niciodatã bravade de prost gust sau sã epatãm dezgustator. Eram tineri, eram îndrãzneţi, eram nebuni dar cu bun simţ, încercând sã nu ne dãm în petec. Aburii alcoolului se risipiserã şi aveam şi eu şi colegii mei un chef nebun sã mergem prin Santa Catalina. Nu doream sã facem nimic deosebit pe acolo ci doar ceea ce ne-ar fi îndemnat soarta sã facem. În Santa Catalina se pierdea ideea de înghesuialã, terasele fiind mai largi, mai spaţioase, locul mai degajat, însã toate aceste senzaţii şi observaţiile despre lucrurile mãrunte depind foarte mult mai ales de starea de moment. Nu am reuşit sã rãmânem pentru mult timp la mesele acelor terase dintre palmierii înalţi şi bãtrãni, ori noi ne trezisem prea mult la realitate ori vântul era într-adevar rece precum simţisem, alungându-ne în interiorul barului. La urma urmei şi acolo era tot iarna, chiar dacã la altã latitudine, dar ne gãseam în emisfera nordicã în care era prag de iarna. Am continuat acolo cu votcã şi wisky, cãruia îi descoperisem plãcerea de a-l bea amestecat cu cola. Poate cã aşa mã pãcãlisem. Îi ziceam noi wisky-cola şi ne amãgeam cã nu bem tãrie. În Afrika de sud sau în Namibia unde erau mulţi europeni de sorginte germanicã, în baruri ţi se turna cu mãsuri foarte exacte, sticlele rãsturnate cu gura în jos şi înfipte în nişte mãsurãtori automate, barmanului rãmânându-i doar sã împingã paharul în sus de câte ori i se cerea. O mãsurã avea 25ml iar una mare 50 ml, adicã înjumãtãţite faţã de ţara noastrã. Aici la spanioli în orice local te-ai fi dus, nu-şi pierdeau timpul cu mãsuratul, ci îţi umpleau paharul sãnãtos turnând direct din sticlã şi dacã l-aş fi mãsurat sunt convins cã ar fi avut mai mult decât se dorea sã fie. Aşa bine a fost în acea searã cã nu mai ştiu cum naiba s-a terminat totul, îmi mai amintesc numai cã am tot bãut când votcã, când wisky simţind cã totul era în zadar pentru cã nu mã puteam îmbãta deloc, apoi totul s-a rupt brusc. O porţiune de memorie s-a şters definitiv. Mã tot gândeam la rãpirile cu OZN-uri în care memoriile oamenilor erau şterse dar cred cã pentru tot ceea ce nu ne putem explica nu trebuie sã învinuim pe nimeni inventând tot felul de bazaconii. M-am trezit la vapor, încã nu plecasem. Bine mãcar cã vaporul era stabil şi nu se legãna pe valuri. Era defap chiar foarte dimineaţa şi eu mã trezisem singur la o ora când dupã programul meu zilnic ar fi trebuit sã dorm buştean. M-am simţit uimitor de perfect, pânã mi-a venit ideea neinspiratã de a mã ridica în douã picioare.

Localnici mauritanezi

Localnici mauritanezi

M-am trântit iar pe pat şi-am adormit la loc şi imediat. Mi s-a dat sfertul la 11.15, intrasem în carturi de mare şi probabil cã foarte curând urma sã plecãm. Acum mã simţeam groznic chiar dacã nu mai bãusem nimic între timp sau poate cã tocmai de aceea. Nu puteam mânca, aşa cã am cãutat sticlele cumpãrate de cu seara, dând de duşcã una micã. Circula şi mã ghidam dupã el, un proverb care zicea:”cui pe cui se scoate”. Începusem sã cred în el pânã într-o zi de peste mulţi ani când n-a mai mers, proverbul ţine doar cât eşti tânãr şi viguros, iar acum m-am convins cã mulţi ani m-am ghidat dupã o prostie idioatã şi nesãnãtoasã, scornitã de minţile însetate de alcool. Chiar nu ai cum sã-ţi revii, doar te îmbeţi cu siguranţã la loc. Chestie verificatã, vã spun eu. Vaporul putea merge şi cu mecanici mahmuri, toţi ştiam precis ce aveam de fãcut la orice orã din zi sau din noapte şi chiar dacã executam manevrele necesare anevoios şi cu greutate decât alte dãţi, compartimentul maşinilor rãspundea promt, solicitãrilor venite de la timonerie. Aproape cã mã simţeam în regulã, nu mã deranja nici legãnatul valurilor, nici mirosul de motorinã din sala maşinilor, nici cãldura de lângã galeriile de evacuare ale motoarelor pe care le verificam, ci gustul rãu pe care îl aveam şi efortul pe care-l fãcusem de a mã apleca sã închid purjele motorului principal dupã lansarea lui, prin fumul greu şi înecãcios ce se adunase în pocnetele asurzitoare ale purjelor rãmase încã deschise. Mã mişcasem mult mai încet decât eram învãţat, dar totul era ok. Odatã stabilizaţi toţi parametrii motoarelor, noi mecanicii devenam aproape de prisos. Mereu ne ziceam când fãceam marşuri aşa de lungi, cã era boierie sã fii mecanic pe cargourile de la Navrom, faţã de viaţa mecanicilor de pe pescadoare în care navei i se schimbau extrem de des regimurile de vitezã şi de sarcina pe motorul de propulsie. Am avut un marş liniştit cãtre Nouadhibou, nimic nu ne-a tulburat ritmul autoimpus la începutul lui. În ultima zi de marş ne-am apropiat tot mai mult de ţãrmul roşu-gãlbui al Saharei mauritaneze. La intrarea în cartul de la amiazã, Cãlimanul se strecura leneş printre mai multe nave ancorate în rada mare a portului. Multe nave romaneşti, tot ale companiei noastre, cu ancorele fundarisite în apa puţin adâncã a radei, nave ruseşti, irakiene, şi tot felul de pavilioane de ţãri asiatice. Cei bãtrâni care mai fuseserã, ne arãtau ţãrmul zicând cã acela era Cansado. Mi se pãrea un termen cunoscut, ceva ce mai auzisem parcã şi altãdatã deşi nu aş fi ştiut sã precizez de unde şi nu-mi era clar de ce mama mãsii era aşa important acel mal nisipos pe lângã care treceam de trebuia sã aibã un nume cu o rezonanţã aşa de pompoasã.

Tren Nouadhibou

Tren Nouadhibou

Ne-am apropiat mult de mal şi am desluşit clar în depãrtare şirul impresionant de vagoane al unui tren de marfã şi din curiozitate şi din obisnuinţa de a numãra mai tot ce vedeam, am avut rãbdarea sã numar pânã la 80 de vagoane, apoi mi-am pierdut-o, obosindu-mi şi vederea. Nu-mi venea sã cred, nu mai vãzusem şi nici nu credeam cã putea exista un tren atât de lung. Printre vagoanele numãrate vãzusem intercalate încã vreo douã locomotive dupã forma diferitã pe care o puteam vedea. Ce ştiam eu, era ca Mauritania exporta minereul de fier, acelea probabil cã erau vagoanele cu care transportau minereul pânã în port, pentru încãrcarea în mineralierele ce acostau la cheu. Mai existau şi câteva nave care dupã cum arãtau, erau abandonate, rãmânând repere fixe pentru toţi din rada acelui port, iar undeva mult mai departe dupã cum încerca sã ne arate un marinar bãtrân, se scufundase avionul tarom în 1980 cu un schimb de echipaj sosit din ţarã. Eu ştiam, auzisem despre aceastã ispravã pe când eram elev de liceu, şi abia acum dupã şapte ani puteam privi aceste locuri. Nava aproape cã se oprise-n loc întorcându-se dupã vânt, când s-a auzit huruitul puternic al lanţului de ancorã ce se lovea cu vitezã în alunecarea lui spre adânc, de cabestanul de ridicare. Înţelesesem eu cã la mal se mergea doar cu barca, însã bãrcile nu fãceau parte din agregatele cartului meu. Tot marşul din ţarã, vorbisem cu şeful mecanic şi cu cartul 4-8 care avea bãrcile în exploatare, rugându-i sã-mi permitã sã fac eu serviciu la barcã în port şi cu toţii fuseserã de acord. Îl bãtusem la cap pe şeful mecanic, cu nesãbuinţa necunoscãtorului sã mã lase pe mine cu barca la mal atunci când aveam sã ajungem în port. Rãspundea de fiecare datã râzând: „tu chiar o sã vrei sã mergi mereu la Nouadhibou?”.
Am ajuns la mal unde comandantul a coborât repede, rugându-ne sã-l aşteptãm pânã avea sã revinã. Era ceva legat de licenţa noastrã de pescuit. Imediat în urma lui, o sleathã de tineri localnici cu dinţii mari şi galbeni orientaţi înspre afarã, au sãrit pe copastia bãrcii ca la un adevãrat abordaj, înclinând barca mult spre bordul tribord aflat spre mal. Nu aveam nimic de valoare cu mine, decât trusa de chei pe care o strângeam în braţe, iar marinarii o staţie rudimentarã UKV cu care aveam permanent impresia cã puteam pãstra legatura cu nava rãmasã în rada portului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vest Africa și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la 15.Spre Nouadhibou, oraşul dintre dune (o noapte prin Las Palmas)

  1. Cât de mult apreciez aceste povestiri de pe mare și ce mult aș fi vrut să trăiesc și eu măcar câteva astfel de aventuri – că așa le consider eu.! Dar mă mulțumesc și cu lectura lor! 🙂

  2. eumiealmeu zice:

    Întrebarea mea este… chiar din timpul liceului exista dorul de ducă și decizia de a fi pe mare?
    Desenarea insulei era o întâmplare, o premoniție sau o dorință?

    • Chiar nu m-am gandit asa la desenul acela cu Robinson Crusoe, acum imi deschideti o alta perspectiva a lucrurilor trecute si ma coplesesc nenumarate intebari pe care nu mi le-am mai pus niciodata. De unde am ales eu sa navig, cand in familia mea erau doar oameni cu picioarele infipte adanc in pamant? Poate ca mi s-a sadit aceasta pofta de duca prin lecturile copilariei(Martin Eden) si povestile marinarilor ce se intorceau mereu din tari indepartate.
      O zi senina va doresc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s