14. DESTINAŢIE RÃTÃCITÃ (locuri noi)

Despre dorul meu pentru depãrtãri, mãrturisesc cã nu l-am conştientizat chiar de la începuturi, dar am trãit mereu cu convingerea fermã cã el existã sãdit acolo în fiecare dintre noi încã de la naştere iar când acesta începe sã ne roadã, abia atunci, înţelegem cã este la fel de greu de trãit cu el ca şi cu dorul de casã. Trebuie doar sã ne strãduim sã pãstrãm un echilibru între cele douã şi oricât de perfect ar fi acest echilibru, amândouã ne vor chinui teribil de mult. Trãim constrânşi şi legaţi puternic de cutume şi legi scrise ale locurilor noastre, eliberâdu-ne cu greu de ele, putând ca doar în visele noastre sã aflãm unele rãspunsuri despre „cum ar fi fost dacã?….” Uneori viaţa ne oferã aceste şanse care nu ne mulţumesc pe deplin atunci când ni se ivesc, existã tot timpul ceva acolo care ne împinge înainte şi ne îndeamnã sã fim nemulţumiţi de ceea reuşim. Este un soi de ambiţie care ne împinge mereu de la spate pe treptele cuceririi a ceva sau a cuiva… este ciudat şi greu de explicat de ce trebuie mereu sã ne dorim altceva, poate teama de plafonare, poate teama cã în lipsa unui ţel precis dispare rostul de a mai fi sau poate pentru cã amândouã motivele însumate ne dau curajul de-a spera. Este musai sã avem tãria de a spera în situaţiile cele mai disperate, este scânteia ce înflãcãreazã şi încurajeazã toţi oamenii, este crâmpeiul necesar ce ne dã mãsura curajului de care avem nevoie. Nu ne putem opri niciodatã pentru a ne plânge necazurile, tristeţile şi nereuşitele iar apoi  sã spunem împãcându-ne cu soarta, „GATA!”, sã ne ştergem lacrimile cu dosul palmelor şi sã ne reluãm toate câte le aveam de unde le lãsasem. Va trebui sã facem totul din mers. Nu putem opri timpul în loc pentru a ne croi vieţile dupã mãsura care ne încape cel mai bine, trebuie sã ne aranjãm totul din inerţie, este al naibii de dificil,… ca şi cum un croitor ar încerca sã ne coase un costum de haine direct pe noi, din mişcare, fãrã a mai trebui sã-l dam jos pentru probe.…şi el ar trebui sã ne vinã şi aproape perfect. Abia sosisem în ţarã de vreo douã sãptãmâni şi deja mã sãturasem. Nu de oameni, nu de familie care nu ştiau ce sã mai facã sã-mi intre în voie. Timpurile erau altele atunci, eram în prag de iarnã,  fãrã cãldurã în tot oraşul, fãrã apã caldã, fãrã emisiune tv, fãrã curent electric cel mai adesea, iar când îngheţa pãmântul de frig, ne îngheţau şi sufletele, neavând practic nimic de fãcut prin ţarã, decât sã ne fi dorit cu tãrie s-o pãrãsim cât mai iute şi de neântârziat. Dupã ora 22:00 nu mai rãmânea nimic deschis, poate decât secţiile de miliţie. Îmi vãzusem rudele, amicii, ce-ar mai fi fost de fãcut dacã nu aveam la dispoziţie nici mãcar zilele lungi de varã în care treceam cu mai mare uşurinţã peste toate acele privaţiuni?  Era o zi târzie de toamnã, mult timp s-a scurs de atunci dar eu aşa îmi aduc aminte cã era aceea, o zi de sfârşit de octombrie însorit, când mã aflam la o masã a terasei hotelului Delta ca deobicei, cu o gaşcã mare de amici, bând vodka cu suc de roşii, râzând cu toţii sãnãtos la bancurile politice spuse în şoaptã, ferindu-ne murmurul buzelor cu dosurile palmelor ţinute inutil paravan la gurã de cãtre fiecare dintre noi, pe rând (printre singurile distracţii de pe atunci), când din tot zgomotul provenit de la forfota continuã a ambarcaţiunilor portuare am distins clar duduitul lent al unui

Superatlantic pe Dunare

Superatlantic pe Dunare

motor în doi timpi de superatlantic. Am tresãrit şi am sãrit în picioare recunoscând şi arãtând bucuros şi expresiv tuturor celor prezenţi ca un copil neastâmpãrat, cu mâna întinsã în direcţia aceea spre nava care tocmai cobora şi în care recunoscusem Cãlimanul. Cred cã amicii nu-mi înţeleseserã euforia de care mã umplusem la vederea navei, zicând ceva de genul: „n-aş sta pe jaful ãla de navã ruginitã nici dacã mi-ar da cineva milioane…” . Ei vedeau exteriorul vasului,  rugina ce-i nãpãdise bordurile, mizeria, fumul negru impregnat adânc în albul de odinioarã al coşurilor pe care se mai puteau zãri încã iniţialele „NR”(Navigaţia Românã), aparându-le ca o epava plutitoare. Eu vedeam în ea interioarele, colegii şi toate amintirile cu ei, amicii mei, care acum se gãseau acolo ticsiţi umãr la umãr la copastia aia ruginitã holbându-se la noi, însã prea îndepãrtaţi pentru a ne putea distingte. Nava abia pãrãsise şantierul naval din Galaţi unde fãcuse reparaţiile, îndreptându-se acum spre portul Constanţa pentru alimentare, vamã şi plecare. Cu toţii ştiam cã urma sã plece la congelat în Anglia şi eram nerabdãtor sã treacã cele cinci-şase sãptãmâni pânã aveam sã plec şi eu într-acolo. Doar acest gând mã putea ţine într-o stare de bunã dispoziţie permanentã, în orice parte a zilei, în orice moment.

 Într-una dintre serile acelea, pe când inexplicabil de ce şi cum dar reuşisem sã mã întorc  mai devreme acasã, mi-a fost înmânatã de cãtre pãrinţi o telegramã sositã în ajun, identicã cu cele care îmi anunţau plecãrile obişnuite în voiaj.  Eram înştiinţat sã mã prezint de urgenţã la companie pentru îmbarcare pe nava Cãliman, care avea sã activeze„în canalul englez”. În douã zile, spre satisfacţia mea, mi-am pus la punct toate actele necesare, mi-am fãcut toate vaccinurile obligatorii, mi-am luat biletul de tren spre Constanţa şi am pornit numãrãtoarea inversã pânã la plecarea din Tulcea.

Una din zilele de pregatiri febrile (PTTR Diana - ultimii bani de pe CEC)

Una din zilele de pregatiri febrile (PTTR Diana – ultimii bani de pe CEC)

Mã exasperase gândul cã aveam sã nu reuşesc sã mã încadrez în timpul acela extrem de scurt pe care îl aveam la dispoziţie şi cã exista deci posibilitatea sã irosesc acea şansã ivitã de a pleca mai repede din ţarã. Serile, contrar firii mele, îmi organizam fiecare pas pe care aveam sã-l fac a doua zi, aranjându-mi totul pe capitole şi subcapitole cu problemele de rezolvat. Pentru unul dintre vaccinuri trebuia sã ne gãsim şi sã mergem câte cinci oameni, altfel medicul nu ar fi desigilat fiola, fiind probabil mult prea scumpã, aşa cã am trecut prin mai toate localurile pline pe atunci cu navigatori, veniţi din toatã ţara la sediul companiei pentru rezolvarea diverselor probleme, cu convingerea cã aveam sã gãsesc cu siguranţã mãcar câţiva amatori sã-şi punã în regulã carnetele de sãnãtate. Defapt acesta era pe atunci aşa zisul protocol de a reuşi sã ne gãsim câte cinci persoane şi astfel mi-am întâlnit un fost coleg din liceu care se pregãtea şi el ca şi mine sã plece pe Cãliman. Noi îi spuneam Aliba şi ne-am înţeles sã plecãm împreunã spre Constanţa cu acelaşi tren de dupã amiazã.  Ultima zi petrecutã în Tulcea înainte de plecare m-a gãsit cu actele pregãtite, cu capul limpede deşi fusesem cu o searã în urmã la o chindie de despãrţire la care nu mai exagerasem cu bãutura cum aveam obiceiul. Disdedimineaţã am scos o sumã mai mare de bani de pe CEC-ul de leafã şi pentru cã ne aflam în prag de iarnã, am mers şi-am cumpãrat haine groase şi câteva perechi de ghete pentru mine şi pentru micul trafic de care erau mari amatori mai toţi englezii. Pe tren mi-am mai întâlnit un alt fost coleg de liceu care nu a mai ajuns niciodatã navigator,

Gara Babadag (spre C-ta impreuna cu Aliba)

Gara Babadag (spre C-ta impreuna cu Aliba)

urmându-şi cu entuziasm şi hotãrâre visul sãu din copilãrie de a deveni aviator. A fost o cãlãtorie mai mult decât plãcutã, depãnându-ne amintirile proaspãt acumulate de amândoi din navigaţie şi aviaţie. Întâlnirile întâmplãtoare sunt cel mai adesea cu mult mai plãcute decât cele plãnuite minuţios. Am ajuns seara dupã cinã la bordul navei, aşa cã doar mi-am lasat din fugã bagajul în cabina mea de vapor şi am plecat repede în oraş cu doi cunoscuţi din copilãrie, întâlniţi prin port (unul dintre ei îmbarcat pe un alt trawller, Crişul Alb). Am mers la un local din apropierea mãrii şi nici acum nu mai ştiu cum se chema restaurantul, Marea Neagrã, Vraja Mãrii, ceva de felul acesta, comandând câteva platouri reci şi multã votcã. Localul era mãrişor şi dupã un timp, mai rãmãsesem cred cã doar noi trei, din şi aşa prea puţinii muşterii existenţi la sosirea noastrã acolo, când am observat cã întreg personalul s-a adunat lângã intrarea în bucãtãrie, privindu-ne cu insistenţã şi urã în timp ce comentau cu aprindere ceva între ei. Am disimulat cã trebuia sã merg la toaletã, stergându-mã în drumul meu de grupul lor compact şi pãreau furioşi şi foarte supãraţi, ba mai mult, am mai auzit şi câteva injurii şi cuvinte urâte ce pãreau sã-mi fi fost adresate mie direct. M-am fãcut cã nu-i aud întorcându-mã la masã şi întrebându-mi comesenii despre ce putuse sã stârneascã furia înverşunatã a gazdelor noastre. Unul dintre cei doi cãruia i se zicea Mexicanul, un pierde varã, un om al conflictelor, un om de nimic, pus pe harţã şi scandal, ne-a povestit apoi cã-l bãtuse pe unul dintre bucãtari ceva mai devreme  chiar în antreul bucãtãriei şi cã acum foarte probabil, doreau sã ne cearã socotealã. Nu-mi venea sã cred, eram uluit şi la fel de surprins era şi Gelu (amicul meu de pe Crişul Alb,)în ce situaţie intrasem fãrã voia noastrã. Îmi trecuse toatã beţia, eram perfect lucid acum şi un pic speriat. M-am mai uitat odatã spre ei observând cã erau ieşiţi acolo şi bucãtarii cu bonetele lor înalte şi albe şi nu înţelegeam de ce trebuiserã sã iasã cu acele satâre imense dupã ei. Dacã doriserã doar sã ne dea câteva emoţii puternice impresionându-mã, reuşiserã din plin dupã pãrerea mea. Tare mi-aş mai fi dorit sã aflu cam ce le trecea prin cap ãlora de ieşiserã cu satârele dupã ei, cam ce ar fi avut de gând sã facã cu ele în afara bucãtãriei? Dar oare era vreo-unul dintre ei sãnãtos la cap? Oare nu erau şi mai beţi decât fusesem eu? Or fi fost chiar toţi de inteligenţa şi teapa cretinului de Mexicanu? Noi încercam sã tragem cât mai mult de timp, convinşi fiind cã acolo în interiorul localui nu vor îndrãzni sã se atingã de noi şi cã abia afarã pe aleea întunecatã ce ducea spre stradã sã fi cutezat ceva. La urma urmei, Mexicanu ãsta nici nu avea ce sã caute acolo, nefiind îmbarcat pe nici o navã şi nici mãcar salariat al companiei noastre, ci doar îşi gãsise pe Crişul Alb un loc gratuit de dormit, pentru a-şi face de cap prin oraşul acela strãin. Lui Mexicanu îi evitasem mereu compania în copilãrie, la fel şi în adolescenţã şi nici mãcar acum nu mã dau în vânt sã-l ştiu prin preajmã, dar nu ştiu cum în acea searã mã lãsasem pãcãlit. Mexicanu ne împãrţea deja sarcinile ca un mare strateg, arãtând spre oamenii de care ar fi trebuit sã ne ocupãm fiecare personal, cum urma sã-i abordãm şi sã-i lovim, arãtându-ne apoi cu o mândrie prosteascã cât de mari erau cei pe care şi-i pãstrase pentru el şi-i citeam pe chipul lui tâmp satisfacţia cã avea sã termine şi acea searã cu un alt scandal. Avea sã fie o searã perfectã pentru el, aşa cum şi-o dorise, însã eu şi Gelu nu-i împãrtãşisem nici o clipã mãcar acea satisfacţie, ba mai mult, masa aceea compactã de bucãtari, ospãtari şi picoliţe, o vedeam ca pe un potenţial pluton de execuţie. A mea…. a noastrã… a celui care ar fi trebuit sã fie cel mai mare ghinionist dintre noi. Îmi venea la propriu sã-l strâng de gât pe Mexicanu ãsta şi sã nu-i mai vãd rânjetul ãla cretin pe mutra lui idioatã şi dacã n-am fãcut-o atunci a fost pentru cã şi aşa eram prea puţini oameni pentru confruntarea care se întrezãrea, promiţându-mi în sine cã dacã urma sã am mãcar dramul de noroc necesar de a rãmâne teafãr şi în acea searã, trebuia cumva sã tranşez acea problemã neîntârziat. Gazdele noastre deja refuzau sã ne mai serveascã cu ceva, ospatarul ne adusese nota de platã aşteptând tãcut s-o onorãm pe loc, în timp ce ceasul ma frigea la mânã arãtându-mi  cã timpul acela de închidere expirase, (ora 22.00). Probabil cã urma sã ne evacueze respectuos din local, pentru a ne mãcelãri gospodãreşte, în afara lui. Trebuia sã accept faptul cã probabil pânã acolo îmi fusese… pasãmite cã sosise acea clipa fatidicã, clipã în care urma sã înceapã nedoritul sfârşit sau cum mai glumeam noi deobicei, cã mi se terminase uleiul din candelã. M-am ridicat şovãitor de parcã uitasem încotro mai era ieşirea, sub privirile insistente şi nerãbdãtoare ale personalului, când uşa localului s-a deschis brusc, intrând pe ea o patrulã de miliţieni. Cred cã a fost printre puţinele daţi de pe atunci când vederea acelor uniforme mã bucura peste mãsurã. Încercam cu mare greutate sã maschez exaltarea care ma inundase la vederea lor. M-am dus ţintã la ei fãrã a mã mai consulta cu însoţitorii mei, legitimandu-mã cu carnetul de marinar pe care îmi era înscrisã nava şi data îmbarcãrii din urmã cu doar câteva zile, explicându-le cã nu mai fusesem niciodatã în portul Constanţa şi cã nu ştiam cum sã ajung la el. Mi-au râs superior în nas şi dupã ce a trebuit sã le rãspund câtorva întrebãri despre bagajul meu (despre care le-am spus ca-l încuiasem în seifurile din gara CFR), sau despre însoţitorii mei, mi-au promis cã ne vor însoţi. Nici o vorbã despre alaiul acela de ospãtari ce tocmai ne petrecea spre ieşire şi care se holbau acum speriaţi,  cu ochii aţintiţi şi curioşi spre noi. Aş fi vrut sã le fi putut râde în faţã, cu gura pânã la urechi pentru norocul nostru şi sã le pot bate pumnii în ciudã(aşa cum o fãceam în copilãrie) şi sã le strig tare şi rãspicat sâc-sâc-sâc! Mã amuza acum imaginea care îmi trecuse prin cap. În sfârşit, îmi dãdea mâna sã şi râd… Miliţienii aceia din patrula de noapte intraserã doar pentru a-şi încãlzi oasele cu câte un biter mic pe care m-am oferit eu sã li-l plãtesc, transformându-le în bitere mari. La urma urmei setea aceea a lor fusese salvarea nostra  nesperatã.

Ajuns la navã, mi-am cotrobãit grãbit prin bagajele încã nedesfãcute, luându-mi din rezerva generoasã de bãuturã, o sticlã cu tãrie cu care m-am îmbãtat în acea noapte, de fericire. M-am trezit înainte de prânz cu colegul de cabinã (Ţapu) ce sosise sã facã un pic de ordine pentru vizita soţiei lui ce urma sã vinã sã-şi ia la revedere. El şi mulţi alţii, nu apucaserã sã mai ajungã pe acasã dupã sosirea din Galaţi, aşa cã-şi chemaserã familiile la navã, acolo în port. Nici nu am mai coborât în sala maşini şi nici la şeful mecanic nu am mai mers, poate cã-l anunţase vardia deja despre sosirea mea la bord, cine ştie,… pe mine nu mã mai interesa asta pentru moment. Aveam curent la bordul navei, deci mai mult ca sigur ca bãtrânii din cartul 8-12 în frunte cu nea’Gicã pizdaru, se gãseu la posturile lor şi cã aveau carturile de port complete şi asta îmi era îndeajuns.

Au sosit şi soţiile aşteptate, ce au ignorat ordinea fãcutã de noi, apucându-se cu toatele sã rãscoleascã şi sã facã curãţenie ca de sfintele Paşti prin cabinele soţilor lor, spre hazul nostru care le spuneam râzând cã var nu avem pentru pereţii de melaminã. Au scuturat mochetele, au spãlat chiuvetele, pereţii şi hainele, au cusut salopetele de muncã ale soţilor lor, iar spre searã au aşezat mese bogate cu delicatese gãtite acasã, au scos sticlele de ţuicã şi vin iar la masa din cabina noastrã am pornit şi un Majak (magnetofon) vechi, sã ne cânte de inimã albastrã. S-au perindat mai tot personalul maşini prin cabina noastrã, inclusiv şeful meu cu care nu mã mai întâlnisem de doi ani. A doua zi urma sã pregãtim cu toatã rãspunderea Cãlimanul pentru marş, rãmânându-ne practic maxim trei zile pânã la plecare. Nu se ştia încã (ca mai de fiecare datã), ziua şi ora precise de plecare, aceasta depinzând mult şi de controalele grãnicerilor şi a vameşilor. Dupã douã zile s-a anunţat prin amplidanele navei sosirea vameşilor şi grãnicerilor şi rugãmintea ca persoanele din afara echipajului sã coboare de urgenţã. Au postat o santinelã înarmatã la intrarea pe schela navei  şi s-a trecut la controlul navei. Polariştii fãceau astfel de controale de pânã la de trei ori pe an, însã pentru mine era ceva nou, plecam pentru prima datã cu nava din ţarã. A fost o experienţã unicã, ca acelea pe care nu ţi-ai dori sã le mai repeti şi altã datã. Cred cã vameşii erau special aleşi (pe sprânceanã), oameni capabili sã te indispunã, sã te înjoseascã, sã te umileascã, sã fie supersuspicioşi, pe alocuri chiar neciopliţi, neîncrezãtori în nici una din vorbele noastre, iar pentru noi, cei în ochii cãrora o simplã strângere de mânã şi o singurã vorbã valorau mai mult decât orice, neîncrederea aceea pãtimaşã a vameşilor era cea mai mare jignire. Am umblat cu sculele şi cheile dupã ei, pentru a le deschide sau demonta autoclave şi uşi ce duceau în tancuri, coferdamuri, magazii sau încãperi neumblate vreodatã, în speranţa lor bolnavã cã aveau sã gãsescã lucruri sau oameni dosiţi.  Au plecat într-un târziu cu toţii, rãmânând de strajã doar soldatul de la schelã, care nu mai lãsa sã intre şi sã iasã oameni fãrã nici un fel de rost. Eram în cabinã cu şeful mecanic şi majoritatea mecanicilor, aşteptând sã ne vinã comanda de „start maşina!”. Stãteam în picioare privind parcã pentru întâia oarã pe hubloul cabinei. Mi se pãrea straniu sã privesc pe acel ochi de sticlã şi sã vãd oameni, pãsãri, pãmânt. Eram atât de obişnuit ca pe acolo sã mi se arate doar unduirea mãrii, încât acea privelişte nu putea fi decât cel mai nefiresc lucru vãzut pânã atunci. Ştiam cã în curând toate urmau sã reintre în normalul ştiut de mine.

Nu mai ieşisem pe punte de ceva vreme, o fãcusem acum cu nerãbdare, în aşteptarea sosirii actelor navei pentru plecare. Vântul bãtea cu putere, pãtrunzându-mã cu rãcoarea acelei zile mohorâte. Nu plouase, dar simţeam eu cu rãsuflarea mea, toatã acea umezealã diîn aer. Rãsãritul se petrecuse cu mult timp în urmã, deşi soarele nu putea fi zãrit niciunde pe cer, iar lumina zilei continua sã fie sãrãcãcioasã, strecurându-se tot mai greu prin stratul gros de nori încãrcaţi, informi şi cenuşii. Despãrţirea a fost simplã şi scurtã, rece şi banalã. Nu s-a plâns, nu s-au rostit cuvinte emoţionante, nu s-a azvârlit cu noiane de sentimente peste copastie din nici o parte, privind cu toţii tãcuţi şi trişti cum ne depãrtam lin de mal. Cuvintele fuseserã isprãvite demult, sentimentele suprimate, oamenii din ambele parţi erau acum blazaţi, împãcaţi cu inevitabilul despãrţirii ce se tot prelungea, aşteptând cu nerabdare sã se termine mai repede agonia aceea inutilã, pentru a ne regãsi vechile ritmuri pierdute sau uitate. 

Marea Neagrã era aşa cum mi-o aminteam din armatã: capricioasã, cu valuri înalte dar scurte şi foarte greu de îmblânzit. Crestele valurilor înspumate erau acum spulberate de rafalele necontenite de vânt de la suprafaţa apei, în milioane de picãturi fine şi ridicate spre înalturi, pânã sus pe teuga pe care mã aflam. Lucrurile îşi pierduserã formele în negura ce punea încet stãpânire pe împrejurimi. Marea se îngemãna cu vãzduhul într-un loc nedefinit, lãsându-ne învãluiţi de griul atotstapânitor, contrastând cu apa mãrii rãmasã neagrã,… cumplit de neagrã şi sãlbaticã, furioasã şi înspumatã. Nu se desluşea nici rãsãrit şi nici asfinţit, soarele fiind prea greu de ghicit pe acel cer încãrcat cu stratul gros de nori fãrã capete de început şi sfârşit. Din cabinele prova, cele mai  mari şi mai îndepartate de cabinele ofiţerilor punte, se auzeau cântecele lãlãite jalnic de voci dogite şi rãguşite ce acopereau zdrãngãnelele casetofoanelor cãrora le ţineau isonul, tropãituri de dansuri ţopãite, semn cã încã erau abia la început. Eu în schimb nu doream sã pierd nimic din drumul pe care îl aveam de fãcut, încercând sã memorez fiecare moment al marşului nostru în care abia pornisem.  

Pod Bosfor

Pod Bosfor

Mã încrâncenasem sã rãmân acolo pe teugã împreunã cu încã patru colegi, hotãrâţi sã întâmpinãm Bosforul, ca nişte copii proşti ce ţineau morţis şi cu încãpãţânare sã stea pe locul de lângã fereastrã deşi nu era nimic de vãzut încã. Mai coboram din vreme în vreme pânã la cabinã, sã mã încãlzesc şi sã-mi schimb hainele reci şi umede şi sã mã cinstesc cu câte un pahar de tãrie pentru a nu mai simţi asprimea vântului ce-mi biciuia faţa.Dupã un marş scurt, am simţit plutirea navei rãmasã în derivã. Nu vedeam în jurul nostru aproape nimic sau poate cã erau totuşi  suficiente imaginile desluşite: lumini de navigaţie împrãştiate de ceaţã, a câtorva nave din apropiere, aflate şi ele în derivã. Bãnuiam şi noi ceea ce ne-a confirmat timoneria mai târziu, cã din cauza ceţii se naviga cu restricţii, aşteptându-ne rândul. Valul gros s-a risipit nesperat de iute, aproape neverosimil, fãcând ca în jumãtate de orã sã ni se arate întreaga splendoare a intrarii în strâmtoare. Am comparat totul cu cortina unui teatru care se ridicã încet, spre a desfãta ochii privitorilor cu mãiestria şi priceperea decoratorilor. Mã plimbam printre clãdirile îndepãrtate, cu privirea şi imaginaţia mea, minunându-mã de uimitoarea simbiozã dintre clãdirile noi şi cele vechi din care de departe se detaşa Sf.Sofia, arãtatã cu degetul arãtãtor întins pe direcţia ei, de nostromul nostru (şeful de

Sf.Sofia

Sf.Sofia

echipaj), care tremura împreunã cu noi în prova navei. Sosisem probabil la rugãciunea de searã, pentru cã de pe ambele maluri se prãvãleau peste noi în cascadã, într-o acusticã perfectã, sunetele cântecelor religioase ale preoţilor pãgâni, din minaretele multelor geamii ce se gãseau acolo. Luminile se aprindeau rând pe rând, chiar dacã întunericul nopţii nu-şi intrase pe deplin în drepturi. Mã gãseam navigând între douã lumi, malurile reprezentând continente diferite, era sentimentul trãit în primul voiaj la capãtul lumii, la hotarul dintre oceanul Indian şi Atlanticul de sud. Ne-am apropiat de podul ce pãrea atât de mic din depãrtare. Am trecut chiar pe sub el, cãscat ca un pas uriaş de titan ce unea Europa cu Asia. Luminile de pe el erau aprinse, mãrindu-i spectaculozitatea, dându-i un aer de mareţie, de monumentalitate. Nu ştiu cât a durat traversarea strâmtorii, dar nu ne-am plictisit deloc privind şi comentând fiecare luminiţã de pe mal, fiecare clãdire sau drum, discutând aprins între noi despre frumuseţea acelor locuri încãrcate cu istorie. Era pãmânt turcesc dar eu simţeam cã îmi aparţine mie şi tuturor celor care simţeau la fel. Chiar şi oamenii de pe strãzi pe care îi zãream ca pe nişte mogâldeţe mici şi încete, îi priveam ca pe fraţii mei de sânge, urmaşii ienicerilor de demult, crescuţi din copiii furaţi ai Moldovei şi Ţarii Româneşti. Sub istoria turceascã de la tot pasul, zãcea o altã istorie a noastrã şi a îtregii ortodoxii încãtuşatã acum de sutele de minarete. Din Constantinopol nu mai rãmãsese decât istoria suprapusã a mai multor neamuri şi seminţii, gândind cã o micã parte a istoriei acelor locuri se

Podul (noaptea)

Podul (noaptea)

întrepãtrundea cu istoria tuturor românilor fiind pe alocuri aceeaşi dar vãzutã diferit. Câte drumuri, a câtor domnitori ai Ţãrilor Române nu începuserã şi nu se sfârşiserã aici la Înalta Poartã… e clar cã pentru o perioadã, am fi putut învãţa în aceleaşi clase, cu aceiaşi profesori şi dupã aceleaşi manuale, istoria care ni se suprapunea pe atâtea sute de ani. Eram la o distanţã de câteva ore de la plecarea din ţarã şi condiţiile atmosferice se schimbaserã incredibil de mult, vizibilitatea devenind maximã, cerul senin, iar rãcoarea care persista era de bunã seamã, doar pentru faptul cã ne gãseam în amurg. Sirena a început sã urle înfiorãtor, mai puternic şi mai prelung decât de alte dãţi alarmându-ne şi pe noi, dar nostromul care avea o experienţã mult mai mare decât a noastrã, ştia despre ce era vorba: tocmai treceam pe lângã resturile epavei petrolierului Independenţa, ars în întregime(timp de o lunã). Mi-am reamintit cã eram elev în anul doi de liceu când s-a produs sinistrul. La ştiri ni se servea doar ce doreau ei sã aflãm, zvonurile erau greu de digerat prin dimensiunile lor apocaliptice dar puteau fi verificate comparându-le cu ce aflam de la „Vocea Americii” şi mult mai ampla „Europã Liberã”. Le ascultam ascunzându-mã de oricine: de tata pentru cã mã certa(deşi şi el le asculta pe ascuns), de şcoalã ca sã nu fiu exmatriculat şi de miliţie ca sã nu fiu bãtut şi dacã ar fi fost numai atât… Sirenele noastre şi a celorlalte nave care salutau, probabil cã o fãceau nu pentru mormanul de fier ruginit, ci pentru cele 42 de suflete ce rãtãceau peste acele ape. Mi-am reamintit şi de naufragiul din flota noastrã de pescuit din urmã cu aproape doi ani când o navã strãinã a lovit de moarte trawllerului Postãvaru, fugind apoi fãrã a salva oamenii, trimiţând practic cu cea mai mare vitezã nava româneascã pe fundul Atlanticului. Navele sosite în ajutor, negãsind defapt decât bãrcile de salvare cu supravieţuitorii coliziunii. Acum aflasem tot din zvonuri cã un alt superatlantic(Parâng) ce pescuia în Vestul Africii, fusese atacat de Polisario cu arme uşoare şi artilerie grea. Cred cã totul se petrecuse în ajunul plecãrii noastre spre Anglia. Ieşeam din strâmtoare cu curiozitatea astâmpãratã, când liniştea se aşternuse pe întreaga punte, poate doar prin cabinele marinarilor unde timpul nu mai conta, sã fi continuat cu „bairamul” lor. Aş fi vrut sã mai rãmân şi dupã ieşirea din strâmtoare, sã simt şi sã privesc Marea Marmara care mi se pãrea foarte asemanatoare cu M.Neagrã dar se apropia miezul nopţii când urma sã intru în primul cart de mare. Dardanele pentru mine nu a mai fost la fel de spectaculoasã, poate cã oboseala acumulatã sau lipsa anturajului de la început, n-o mai fãcea la fel de interesantã şi nici lumina dimineţii nu mai emana aerul misterios de cu searã cu care reuşise sã mã captiveze. Au urmat apoi traversarea liniştitã a mãrii Egee(pe care o visasem în copilãrie dupã lecturarea cãrţii „Minas Rebelos corsar în marea Egee) şi imediat marea Ionicã. Culoarea Mediteranei era greu de descris şi greu de obţinut prin

Portavionul

Portavionul

combinaţii savante de alte multe nuanţe. Prin apropierea Siciliei am fost trezit şi chemat pe punte de un coleg, sã-mi arate ceva. Nu foarte departe, dar suficient încât sã rãmâi impresionat, se afla în deplasare, un portavion american din flota cantonatã în Italia. Plutind pe lângã portavion, mã simţeam prin comparaţie, cã navig pe o coajã de nucã, sau cã eram copilul ce se juca cu vaporaşele de hârtie într-un lighean, deşi Cãlimanul era din clasa de pescadoare mari. I-am mulţumit bucuros colegului care mã trezise sã vãd minunãţia şi ofticat cã aveam mereu talentul de a gândi şi a analiza totul din jur, reuşind uneori cele mai proaste comparaţii. Navigasem spre apus, trecând peste douã fuse orare schimbate în carturile mele de la miezul nopţii pe care le transformasem în ora unu, micşorându-mi astfel douã din carturile de noapte. Abia intrasem în strâmtoarea Gibraltar când am fost nevoiţi sã întoarcem nava cu 180° pentru a trage în diblã cu nava Parâng. Am mers astfel mai bine de 8 ore înapoi spre ţarã, odatã cu Parângul ce era remorcat de nava frigorificã Polar3. Ajunsese o epavã. Singurul compartiment neatins de foc fusese sala maşinilor, în rest nu rãmâsese decât tabla trasã peste coastele strâmbate de cãldura incendiului. Tabla navei era inţesatã cu sute de gãuri de mitralierã şi zeci de gãuri de artilerie, şi dupã cum ziceau bãieţii rãmaşi la bord, fuseserã proiectile incendiare. Am urcat pe puntea lor cercetând curios cabinele de la puntea şefului mecanic cãreia îi dispãruse pereţii despãrţitori de melaminã distruşi de incendiul violent. Totul era ars şi negru, mirosind puternic a fum. Chiar prin locul cuşetei(pat) şefului mecanic trecuse un proiectil despre care marinarii îmi vorbeau atunci cã doar un noroc chior îl salvase de la moarte. Pe şeful mecanic, un tip ce respecta

Gibraltar

Gibraltar

militareşte programul sãu, ora începerii conflictului ar fi trebuit sã-l gãseascã în cuşeta aceea acum gãuritã de proiectil, la obişnuitul sãu program de somn, doar solicitarea prezenţei lui în sala maşinilor pentru o problemã banalã a fãcut sa ramanã în viaţã. Ordinul autoritãţilor comuniste de atunci fusese clar, însã de neînţeles: ca pe drumul spre ţarã sã sudeze şi sã astupe toate gãurile cãpãtate în acel atac. Ne-am despãrţit de Parâng reîntorcându-ne cu prova spre apus fiind anunţaţi oficial (pânã atunci circulase ca zvon), cã destinaţia noastrã se schimbase.  Parcã nu mai aveam acum chef de nici un Gibraltar. Se vedea de aproape stânca din partea europeanã, iar în depãrtare, prin mulţimea de nave, se zãrea şi malul african, însã eu unul îmi pierdusem entuziasmul, ştiind cã-mi trebuia mãcar un minim timp sã mã obişnuiesc cu noul gând…  Parângul fusese parte dintr-un contract ce prevedea un anumit numãr de nave(12-13) iar noi corespundeam cu pescadorul acum lipsã din toate punctele de vedere, pentru a putea sã-l înlocuim. Acum trebuia sã ne îndreptãm spre Nouadhibou, în zona de pescuit. Îmi doream desigur sã vãd şi Mauritania dar aş fi preferat ca asta sã se fi întâmplat dupã sezonul de congelat din Anglia, ce dura îndeobşte doar câteva luni. Nu mai fusesem în Mauritania niciodatã şi nici mãcar nu citisem despre ea, cunoscându-i doar localizarea ei pe hartã, capitala(Nouakchott) şi ceva despre resursele ei, adicã cam ceea ce ştie mai orice elev ce face geografia la şcoalã. În mintea mea, îmi închipuiam deja Nouadhiboul, ca pe o altã Luanda, numai cã aşezatã cumva în mijlocul celui mai mare pustiu şi devenisem deja curios sã cunosc şi acel capãt de lume.  Ştiam cã Mauritania era o ţarã musulmanã şi era pentru prima oarã când urma sã vizitez un stat magrebian. Urma sã vãd Sahara, de parcã era mare lucru de vãzut în afarã de dunele ei imense de nisip extrem de fin şi auriu sau cãmilele, caprele şi vitele acelea costelive, ori marea de arabi ce se ruga zi de zi profetului, lor. Intrerea în lumea arabã, se identificã cu intrarea în altã lume. Total diferitã, cu alte concepte şi obiceiuri, uneori sunt greu de înţeles sau de urmãrit în logica lor ciudatã şi nefireascã.  Oricum şi oricât aş fi încercat eu sã mã încurajez şi sã vãd pãrtile bune ale situaţiei, trebuia sã recunosc cã ratarea sezonului de congelat din Anglia era o pierdere.

Nu se mai zãrea coasta Africii de ceva timp, probabil cã ieşisem mult în larg, iar vizibilitatea perfectã cu orizontul foarte bine conturat, îmi dãdeau o nesperatã stare de bine. Stãteam aşezat pe vinciul de ancorã din prova navei, plictisit dar bine dispus, privind depãrtãrile cu speranţa cã voi fi primul care va zãri coastele insulelor Canare spre care ne îndreptam acum, o mica escalã înainte de Nouadhibou. 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vest Africa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la 14. DESTINAŢIE RÃTÃCITÃ (locuri noi)

  1. Bună dimineața și bine te-am găsit!
    Sunt convins că nu m-am rătăcit. 🙂

  2. Dan zice:

    Punte ? Mașină ?

  3. Da, este adevarat, din tot personalul tehnic, electricienii erau cei mai solicitati de mecanici. Am fost in flota de pescuit oceanic, pana la sfarsitul ei. Am adus in tara toate navele cate mai erau uitate prin portul acela african, le-am legat de bintele danei de la Midia, iar (nu stiu cine si cand) mai tarziu am aflat ca toate acele nave au fost duse prin Turcia (nu inteleg cum dar fara pavilion) si taiate. Am simtit atunci cand am aflat ca imi lipseste mie ceva, ca taiasera din mine o parte. Cred ca suntem unici in lume, avem iesire la mare, avem porturi maritime, avem institut de marina a carei absolventi naviga sub pavilioane de pe aiurea, dar nu avem flota.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s