13. CAPAT DE DRUM

de unde sa fi stiut ca era pentru ultima oara?

Nava deşi era relativ nouã, pãrea sã-şi aibã zilele numãrate pentru felul în care începuse sã fie exploatatã, fãrã nici un fel de chibzuinţã. Pentru o cât mai mare producţie, comandantul hotãrâse ca personalul tehnic sã facã douã ore suplimentare de muncã dupã carturile de zi în compartimentul de prelucrare a peştelui. Ideea era bunã dar se uita(zic eu cu bunã ştiinţã), faptul cã noi tehnicul atunci când apãreau probleme vitale rãmâneam peste program nu câteva ore, ci zile întregi. Acolo mâncam şi moţãiam pânã reuşeam sã dãm de cap problemelor ivite fãrã ajutorul nimãnui de la punte, care dormeau pe sãturate sau jucau conostas în momentele avariilor tehnice iar acum ar fi trebuit sã facem ore suplimentare în altã parte şi sã ne neglijãm propriul compartiment şi totodatã cel mai important al navei. Orice navã exploatatã fãrã nici un fel de judecatã îşi are cu certitudine zilele numãrate. Nu poţi trage de ceva care merge bine fãrã a-i oferi la un nivel minim mãcar, timpul necesar pentru mentenanţã şi sprijin tehnic. Am întâlnit în acei ani destui comandanţi şi ofiţeri de punte(viitori comandanţi) ce tratau motorul navei ca pe motorul propriei lor Dacii din faţa casei. Motoarele pescadoarelor sunt motoare extrem de solicitate şi împinse spre limitele lor la fiecare traulare sau virare de traul, iar comanda lor era acţionatã în mod normal de pe timonerie. Îmi plângea sufletul când urmãream pe traductoarele de pas cum modificau criminal de brutal pasul elicei de parcã doreau sã plece de pe loc direct cu viteza a treia a Daciei lor. Fãceau schimbarile acestea atât de bruşte încât regulatoarele de turaţie nu aveau timp sã reacţioneze, fãcând sã „gâfâie” motoarele şi turbinele de supraalimentare şi sã fluiere ca turbinele de avion. Acum ni se ceruse sã le neglijãm deşi nu ni se spusese explicit asta dar era lesne de înţeles cã asta avea sã se întâmple şi mi se pãrea absurd, chiar dacã şi eu urma sã mã bucur de un salariu cu mult mai generos din plusul de producţie pe care aveam sã îl realizãm aşa. Consideram totuşi cã pe termen lung era o hotãrâre nemaipomenit de sã-i spunem doar neinspiratã. Participam cu entuziasmul tinereţii la acele ore din prelucrare fãcând în permanenţã glume cu noii colegi cu care mã împãcam bine chiar dacã nu eram de acord cu acea decizie şi ca semn de protest hotãrâsem cã nu-mi voi rade barba pânã la repatriere. Oricum nu aveam de gând sã mi-o rad, dar acum aveam şi o motivaţie puternicã. Încercam ca în cele patru ore de cart la motoare sã lãsãm totul în cât mai mare ordine, ajunsesem sã curãţãm racitoarele şi toate schimbatoarele de cãldurã fãrã a mai opri agregatul aparţinãtor, adicã din mers. Se fãcea totul contra cronometru, având la dispoziţie câteva zeci de secunde în care trebuia sã ne coordonam aproape perfect. Demontam intrarea apei de mare si deschideam returul pentru ca apa sã facã un circuit invers şi sã rupã astfel scoica acumulatã pe intrare. De multe ori atunci când depãşeam timpul necesar, deschideam valvele de apã de mare chiar dacã şuruburile flanşelor de etanşare nu erau strânse încã, fãcând astfel bãi sub presiune de apã de mare şi mã gândesc acum cã eram aproape inconştienţi când totul se petrecea în imediata apropiere a generatoarelor de curent sau a unor tablouri electrice. Timpul de când exploatam în acel mod bizar motoarele era scurt, aşa cã încã nu începuse sã „pice” nimic. Singura problemã pe care o aveam la bord era unul dintre ofiţerii mecanici care acuza dureri puternice şi avea nevoie dupã opinia asistentului medical al navei de un chirurg, astfel cã ne gãseam în marş forţat spre port. Urma sã rãmânem şi noi în jur de doua-trei sãptãmâni pentru a ne remediea toate sau cât mai multe dintre problemele tehnice din sala maşinilor. Eram deja pe pasa de intrare în port holbându-mã ca de atâtea alte ori la drumul acela incredibil de drept ce strãbãtea deşertul Namib. Urma sã vinã şi pilotina cu pilotul ce avea sã facã manevrele de intrare în port. Timpul era frumos, dar cum altfel ar fi putut fi în Africa dacã nu însorit?… oraşul nu se putea zãri încã, ghicindu-i doar direcţia şi simţindu-i apropierea. Pentru colegul nostru sosise imediat dupã intrarea în rada portului o ambulanţã pe apã şi probabil cã acum era deja pe mâinile sigure ale medicilor de acolo. Noi rãmãsesem sã ne croim drum lin printre valurile leneşe de la adãpostul golfului şi urma dupã aprecierile şi speranţele noastre ca dupã amiaza aceea sã ne gãseascã deja la o bere în port. Portul era plin cu nave româneşti cred cã în jur de opt nave dupã cum le numãrasem eu şi nu erau intrate pentru câteva zile ca noi, ci pentru un timp mai lung pentru probleme tehnice.

 M-am întâlnit acolo în port cu foarte mulţi colegi din şcoalã, aşa de mulţi cum nu reuşisem sã întâlnesc în sosirile mele prin ţarã. Erau acolo în port de câteva luni aşa cum stãtusem şi eu mai înainte vreme cu Razelmul însã ei erau mai mulţi foşti colegi, îşi reintregiserã într-un fel(mã rog, parţial) gãstile din şcoalã iar la grãmadã le veneau şi mai multe idei de şotii şi aveau mai mare apetit de tot felul de tâmpenii şi îi invidiam cumva pentru cã la reîntâlnirea lor simţisem acea atmosferã a şcolii. Nu ne mai reunisem atât de mulţi colegi de la repatrierea care se fãcuse cu Calimanul la primele voiaje când îi invitasem pe toţi sã şadã în cabina mea neîncãpãtoare. Percepusem acea staţionare ca pe un concediu bine meritat în care aşteptam zilnic cu mare nerãbdare sosirea orei de terminare a programului de lucru pentru a merge la întalnirile cu ei. Cum tot cei plãcut trece repede, şi acele zile de relaxare s-au sfârşit pe nesimţite, ca gândul de iute.

Nava noastrã se pregãtea acum de un nou voiaj, urmând ca în câteva zile sã ne luam convalescentul din spital şi sã ne întoarcem iar la pescuit. Dealtfel aveam toate şansele de a mã întâlni zilnic cu el, pentru cã (nu am înţeles prea bine niciodatã asta) masa o servea la restaurantul Flamingo ce avea o intrare separatã, defapt nu avea nimic în comun cu barul unde ne petreceam noi mai tot timpul. Într-o zi pe când mã rodea foamea, am mers însoţit de un amic sã vãd cam ce se putea mânca pe acolo şi la lumina slabã a unui opaiţ electric ce lumina firav cam cât ţinea cadrul mesei l-am gasit cu o mutrã spãşitã pe Ovidiu. Crezusem cã îl confund dar era cât se putea de real, el în carne şi oase. Ochii lui care erau deja învãţaţi cu acel semiîntuneric ne reperaserã de cum intraserãm pe uşã iar eu temându-mã de vre-o  gafã pe care le fãceam spre disperarea mea mai mereu pe atunci(acum parcã s-au mai rãrit acele momente stânjenitoare), am ezitat sã intrãm în vorbã cu el. Ne-am aşezat la masa lui dupã ce ne-a invitat jovial în româneşte, aşteptându-l sã serveascã cina şi comandându-ne şi noi între timp câte ceva rece de ronţãit. În scurtul timp cât am stat la aceeaşi masã ne-a povestit fugar prin ce trecuse de când pãrãsise bordul navei şi din ce înţelesesem noi, totul decursese şi evoluase bine şi nu mai trebuia decât ca a doua zi sã îi scoatã aţele. Bineînţeles cã simţea durere şi fãcea eforturi mari sã se abţinã de la râsul pe care i-l provocau ironiile noastre despre el. Am insistat sã ne însoţeascã şi el pe noi în bar dar a refuzat categoric, reuşind sã-i stoarcem cu greu o promisiune în schimb, ca a doua zi dupã ce i se vor scoate aţele v-a da curs invitaţiei dar doar pentru a ne însoţi(ţinuse el sã precizeze).

Eram înainte de prânz în sala maşinilor chinuindu-mã sã fac şi eu ceva pentru a nu sta degeaba şi pentru a trece timpul mai repede, când a venit vardia sã-mi spunã (aşa cum o rugasem), cã sosise Ovidiu. Jubilam, ştiam cã va merge seara în oraş aşa cum promisese.

 Începusem sã pierd şirul berilor pe când afarã se întuneca, fãcând sã se aprindã pe rând reclamele luminoase de pe strãzile pustii ale liniştitului Walvis Bay. În toatã acea linişte a oraşului, doar Flamingo pãrea sã fie animat, zgomotos şi plin de veselie. De nenumãrate ori m-am întrebat dacã nu cumva oraşul era un oraş fantomã, fiind locuit doar periodic, pentru cã destul de adesea era teribil de pustiu totul. Trecuserã deja aproape douã sãptãmâni de când ne aflam în port şi în câteva zile urma sã plecãm iar în larg. Încercam cu tot din adinsul sã-l facem pe Ovidiu (acum în convalescenţa de dupã operaţie), omul pe care îl ştiam noi cu toţii. Abia se lãsase înduplecat sã-şi ia câteva gâturi de wisky strecurat printre cuburile de gheaţa imense ce umpleau pânã la refuz un pahar cu fundul gros de sticla. Berea o refuzase pentru a nu-l îmbalona. Ne dezmorţisem deja de atâta vorbã despre cum fusese în spital dar ne şi încãlzisem dea binelea cu tot ce consumasem, bucurandu-mã în gând cã reuşisem sã-l recuperãm aproape complet pe Ovidiu. Parcã uitase deja de aţele scoase în ajun şi de cumpãtarea cu care ne scose-se din minţi de la bun început refuzându-ne ofertele de bãuturã, acum ajunse-se sã-şi comande singur totul şi asta reuşea sã ne bucure teribil. Am pãrãsit portul cu mare pãrere de rãu şi cu echipajul complet aşa cum sosisem în urma cu douã sãptãmâni. Luasem cu noi o parte din oamenii navelor ce se gãseau în port şi care aveau atunci schimbul de echipaj, urmând sã adunãm şi din zona de pescuit restul oamenilor ce aveau sã fie repatriaţi, pentru a ne îndrepta spre Luanda. Îmi plãceau repatrierile fãcute cu nava mea pentru cã deşi dormeam pe punte din cauza cãldurii sufocante, nu mã simţeam înstrãinat încã. Stãteam nopţile tolãnit pe spate pe o pãturã întinsã direct pe lemnul umed al punţii de pescuit pânã adormeam privind cerul care în aceastã parte a lumii îmi era extrem de familiar. Recunosteam acum fiecare stea spre care priveam în fiecare noapte petrecutã pe punte. Simţeam cum pãşesc ca pe un drum pavat cu stele şi nici nu mai ştiam când închideam ochii pentru a adormi, pentru cã le priveam pânã la ultimile picãturi de trezie.  Sosirile şi plecãrile erau singurile momente în care aveam timp berechet sã ne gândim, sã punem în balanţã, sã cântãrim şi sã analizãm tot şi toate, erau bune prilejuri de a însuma şi a scãdea, de a face bilanţuri şi planuri şi asta fãceam şi eu. Mã gândeam privind spre trecut cum mã mai frãmântam la primele repatrieri, cu cine voi merge la cumpãrãturi, şi îmi venea sã râd cu pofta de acele situaţii, nu pentru faptul cã acum ajunsesem sã cunosc oraşele acelea imense foarte bine ci doar pentru simplul motiv cã acum mã puteam descurca şi fãrã ghid şi chiar dacã uneori în unele locuri situaţiile erau sau deveneau grave şi uneori periculoase, încetasem sã mai fiu speriat de toate acestea, nu din voinţã ci doar din obişnuinţã. Am ajuns ca de obicei în port mai devreme cu o zi şi tot ca de obicei am fost avertizaţi sã nu ieşim pe strãzile Luandei de capul nostru iar eu la fel ca de fiecare data am plecat ca de atâtea alte ori cu pas domol prin port pentru a studia ce posibilitaţi aveam pentru o micã escapadã dincolo de gardul despãrţitor al incintei. Peisajul acela al portului ce pãrea ucis de cãldura sufocantã a amiezii

Imagine port

Imagine port

m-a fãcut şi pe mine sã mã moleşesc şi sã resimt fiecare pas ca pe un efort prea mare depus la cursele de fond. Puţine nave mai erau acostate la cheu, iar acel gard împrejmuitor şi de atâtea ori studiat, mi se pãrea lucrul cel mai întreg şi cel mai trainic realizat în întregul oraş dãrâmat de luptele care se duceau de ani de zile. Am iuţit pasul spre navã, unde am îmbrãcat repede nişte haine mai scuturate, am luat toţi ciorapii flauşati pregãtiţi pentru Luanda şi m-am întors pe dana portului mergând spre poarta lui. Dacã acea poarta nu putea fi evitatã, atunci de bunã seamã cã trebuia sã merg fãrã şovãialã drept la ea şi sã-mi încerc şansa. M-am dus direct la omul pe care îl vedeam la poartã, un ins pricãjit ce se balansa enervant pe spatele unui scaun uzat cu spãtar, împingându-se cu picioarele încãlţate cu nişte bocanci soldãţeşti de stâlpul barierei de acces. Mã privea plictisit printre genele decolorate de soare ce contrastau cu faţa lui neagrã, ţinându-şi ochii doar puţin întredeschişi filtrând astfel aproape toatã lumina aceea orbitoare a zilei, creidu-şi astfel mii de riduri mãrunte la colţurile ochilor lui ascunşi. Mi-a

Tarmul marii

Tarmul marii

întins o mânã cu palma în sus când m-am apropiat suficient de mult dar fãrã sã-şi mai modifice ceva din poziţia lui de lenevealã şi aş fi dat mâna cu el dacã n-aş fi realizat cã mâna întinsã era cea stângã, aşa cã din zbor am avut prezenţa de spirit de a scoate una din cele câteva perechi de şosete pregãtite pentru o astfel de eventualitate. Mi-a fãcut semn cu degetul arãtãtor sã plusez, arãtându-mi apoi douã degete, probabil dorind sã-mi spunã cã erau doi, observând apoi cã mai era şi un soldat în interiorul gheretei de pazã. M-am cãutat şi am mai scos o pereche zicându-i „ no tengo dinero”. Nu ştiu ce-o fi înţeles din spaniola mea şi nu ştiu cum suna asta în portugheza lui dar mi-a dat de înţeles cã era dispus sã cumpere. L-am întrebat cât dã pe o bucatã chiar dacã ştiam cã a face comert cu ei nu putea fi deloc in regulã decât dacã ar fi fost nişte foarte buni catolici şi foarte cinstiţi. Preţul era cel dorit şi ştiut de mine de atâtea voiaje, aşa cã i-am întins punga cu ciorapii rãmaşi pe care ar fi trebuit sã-mi dea o suma frumuşicã de kwanzas. Am riscat atunci dar nu aş fi pierdut mare lucru decât acei ciorapi şi liniştea mea interioarã dacã aş fi fost fraierit. Nu aveam de gând sã mai iau cafea din Angola decât dacã n-aş mai fi avut ce face cu banii pentru cã acea cafea Palanca pe care o luam noi împachetatã la pungi sau cafeaua verde şi deci necoaptã erau  bineînţeles

Saracia de pe strazi

Saracia de pe strazi

nedecofeinizate, adicã foarte tari. Nu am fost un bãutor de cafea niciodatã şi aflasem toate astea doar din auzite de pe la colegii mei şi de pe la consumatorii adevaraţi de cafea şi oricum luam de fiecare datã cafea pe alese din Las Palmas. Am primit toţi banii şi arãtându-mi cu o manã leneşã spre ghereta soldatului mi-a spus „cofe” sugerându-mi cã puteam sã cumpãr şi cafea. I-am mulţumit şi l-am asigurat cã dacã îmi vor rãmâne bani, îi voi cumpãra cafea la întoarcerea în port. La cât de mare era Luanda nu vãzusem maşini de taxi evidenţiate clar prin inscripţionãri, probabil cã ele se înghesuiau toate în zona aeroportului şi a marilor hoteluri dar în rest cred cã erau pieţarii care lucrau la mica înţelegere şi oricum nu aş fi ştiut ce sã le cer sau unde sã mã ducã. Mã uitam la sumedenii de maşini ce pãreau pãrãsite, pline de ruginã şi praf, cu uşi sau aripi de mai multe culori diferite, fãrã martorii din bord, unele fãrã geamuri sau chiar cu un singur scaun(al şoferului), fãrã faruri în care oamenii spre surprinderea mea se urcau şi mai şi porneau urnindu-se din loc. Cred cã nici regulile de circulaţie nu se prea cunoşteau sau poate cã nici nu se doreau respectate, şi mai cred cã prioritate aveau cei mai tari în claxoanele lor

La joaca

La joaca

asurzitoare ce te nãuceau în vecinatatea marilor intersecţii. Am rãtãcit nemãsurat de mult timp pe strãzile oraşului fãrã vreo ţintã precisã, doar din dorinţa de a vedea adevarata faţã a acelui oraş de atunci. M-am îdepãrtat de strãzile din imediata vecinatate a oceanului unde se mai putea simţi o adiere zgârcitã de vânt, iscodind prin spatele clãdirilor impozante, importante şi frumoase din oţel şi sticlã, la dosul cãrora se afla o altã Luandã, sãracã, necãjitã şi murdarã. Acolo m-am pomenit asaltat de o droaie de copii aşa cum mai vãzusem în preajma aeroportului, soioşi şi îmbrãcaţi în nişte zdrenţe de haine ce s-au apropiat de mine rugãtori cu mânuţele lor mici şi murdare cerându-mi ceva, orice aş fi avut atunci cu prisosinţã. Instinctiv am dus mâna la buzunare. Nu aveam la mine decât bani, în toate buzunarele aveam doar bani angolezi şi suma lor înghesuitã prin buzunare, pentru ei era cu siguranţã o micã comoarã. Am scos o mânã de bani fãrã a şti câţi apucasem şi deşi eram încercuit din toate pãrţile de copii, m-am întors din trunchi ca pentru a cãpãta o umbrã de intimitate şi a numãra departe de ochii lor iscoditori cât scosesem din buzunar. Erau în jur de 2700 de kwanzas trei hârtii albastre de 500 şi restul de câte 100, adicã vreo 15 bancnote, ceea ce apreciam eu cã erau insuficiente pentru fiecare copil. Am avut inspiraţia de a apuca repede mânuţele întinse a doi copii diferiţi pe care i-am scos în faţã unindu-le mânuţele mici sã se ţinã unul de altul şi în cãuşul format de palmele lor unite le-am pus câte o bancnotã şi aşa am procedat repede cu toţi ceilalţi arãtându-le sã mãrşãluiascã aşa încolonaţi spre înainte. Nu m-am mai întors sã vãd pânã unde ajunseserã bucuroşi şi tãcuţi, grãbindu-mã sã pãrãsesc acele locuri

Bloc de locuinte

Bloc de locuinte

deocheate şi periculoase mai ales pentru un strãin alb, deşi în graba mea am auzit câteva glasuri piţigãiate de copii veseli ce mã strigau şi-mi mulţumeau. Mi-aş fi dorit sã mai fi rãmas pentru acei copii dar deja cred cã stârnisem prea multã atenţie şi devenise prea periculos sã mai rãmân. Am plecat îndreptându-mã spre ocean cu mintea invadatã de imaginile mormanelor de gunoaie cu miros greu de putrezãciune şi urinã stãtutã şi dogoritã în care se jucau scormonind în fiecare zi acei micuţi, clãdirilor cu pereţi scorojiţi şi fãrã geamuri la ferestre, în care locuiau cu familiile lor şi cãrora tot ei le spuneau cu drag probabil, „acasã”. Parcã aveam chef sã beau ceva dar în acel oraş chiar nu ştiam unde aş fi putut sã-mi astâmpãr setea, în afarã de marile hoteluri care lucrau doar pe valutã, aşa cã m-am aşezat pe una dintre bãncile poziţionate cu faţa spre mare, ale unei alei ale cãrei capete se  pierdeau undeva în lungul ţãrmului. Priveliştea mãrii este reconfortantã, în viaţa mea privind-o sãptãmâni, luni, sau poate cã timpii puşi cap la cap ar însuma lejer ani întregi cât am admirat-o şi tot aş mai privi-o oricând şi fãrã nici un motiv cu cea mai mare plãcere în locul oricaror filme sau emisiuni tâmpite şi inculte şi aş privi-o şi în locul a nimic, doar aşa s-o privesc pur şi simplu şi tot nu m-aş putea satura vreodatã. Poate cã mi-ar mai trebui încã o viaţã s-o privesc ca sã mã satur de ea şi nu sunt foarte convins nici atunci cã aşa ar fi, şi în definitiv poate cã niciodatã. Soarele încã era sus strãlucind cu putere când m-am ridicat apucând a merge spre dreapta bãncii pe care stãtusem, îndepãrtându-mã cu bunã ştiinţã şi mai mult de port. Încã nu mã sãturasem de plimbare, doar abia ieşisem pe poarta portului, bani aveam încã destui, vreme berechet dupã cât de sus era soarele şi nici chef nu aveam sã mã întorc încã. Am ajuns dupã un timp într-un loc, unde într-un refugiu mai mare al strãzii, un soi de parcare, se gãseau oameni şi maşini care aşteptau ceva sau poate cã doar pierdeau vremea. Am mers la un tânãr care dupã felul în care stãtea sprijinit de maşinã, pãrea cã este proprietarul ei şi care se afla mai în marginea acelei

Copii

Copii

parcãri. I-am explicat în englezã şi spaniolã ce cãutam promiţându-mi cã mã va rezolva. Am negociat preţul pentru a face tot cu el  şi drumul de întoarcere, cerându-mi jumatate din bani înainte, aşa cã i-am dat 500 de kwanzas şi am pornit la drum. Am mers mult pe drumul ce urmãrea ţãrmul oceanului, rãmânând impresionat de marimea oraşului despre care crezusem pânã atunci cã era cu mult mai mic. Îmi plãceau peisajele ce mi se iveau, cu arbuşti şi vegetaţie exotice pe acel pãmânt neverosimil de roşu şi regretam cã nu aveam la îndemânã un aparat de fotografiat. Am ajuns pânã la urma în afara oraşului la un local de pe malul mãrii cu o terasã umbritã cu paravane vegetale împletite dupã vre-o metodã baştinaşã. Peisajul nu avea nici un obstacol în faţa brizei ce o simţeam aici şi mai bine, rãcorindu-mi tot corpul. Am comandat imediat douã beri reci, iar amicului meu şoferul doar o cafea şi-un suc. Locul era simplu, rustic şi frumos, fiind o surprizã pentru mine cã în nebunia aceea de situaţie a ţãrii se mai puteau gãsi şi astfel de oaze liniştite, parcã rãtãcite din alt spaţiu şi alt timp. Cine sã fi bãnuit cã putea exista acolo aşa ceva? Poate cã l-aş fi cãutat încã de la începuturi. Îmi astâmpãrasem de ceva vreme acea sete nebunã şi încã mai bãusem şi preventiv pentru mai târziu, amestecând berea cu mult rom Havana. Angola era ticsitã de sodaţi cubanezi care aduseserã cu ei toate bãuturile Havana (care se gaseau şi pe la noi în ţarã pe atunci), plus vestitele ţigãri cubaneze. Ne-am ridicat sã mergem şi mã cam luase ameţeala de la acel minim efort, simţind cum tot romul şi berea bãute mai devreme se scurseserã direct în

Aproape de mare

Aproape de mare

picioarele care acum nu mai doreau sã-mi dea ascultare, devenind uşor nesigure. Fruntea mi s-a umplut cu broboane mari şi reci de sudoare, când am realizat cã maşina pãrea şi mai departe acum decât atunci când sosisem. Realitatea se deformase cumplit şi doar în defavoarea mea. De parcã nu aveam destule pe cap, mai venise şi şoferul care nu ştiu pe unde umblase mai devreme, arãtându-mi discret cu un deget arãtãtor ce-l mişca ritmic ca un tremur necontrolat fãrã a întinde mâna spre o anumitã masã din vecinatate, zicându-mi încet, doar mie: „rumano, rumano!..” La început nu l-am bãgat în seamã având alte nelinişti atunci, abia când mi-am dat seama într-un târziu cã el încerca sã-mi arate ceva, am întors privirea şi am vãzut doi albi la o masã ce-şi vedeau liniştiţi de ale lor. Dupã ce şoferul îmi repetase de zeci de ori acelaşi lucru, am întrebat şi eu cu neîncredere ca într-un film prost, arãtând la rându-mi tot discret cu policarul rãsucit peste mânã spre aceeaşi masã: ”rumano?” eram dezinhibat total, euforic şi poate un pic obosit dar cel puţin coerent când am ajuns iute la masa lor zicându-le amuzat: „Fraţilor, trãdare! le-am baut toatã berea de-mi stã limba plutã, dar nu au grãtare şi nici mici!”. M-au privit mãsurându-mã din priviri câteva clipe invitându-mã apoi sã iau loc la masã pe scaunele din faţa lor rãspunzându-mi cã din zebrã si elefant nu-s aşa gustoşi. Am vorbit despre nevoile care ne mânase pe toţi pe acele meleaguri, despre viaţa noastrã de zi cu zi în acele locuri şi tot felul de nimicuri pe care le discuţi în astfel de prilejuri pentru a le uita apoi imediat. Printre altele m-au sfãtuit sã beau o cafea tare pentru problema mea dar m-am strâmbat la ideea lor pentru cã nu am fost absolut niciodatã bãutor de cafea şi mi se parea astfel foarte respingãtoare

Imagine oras

Imagine oras

propunerea venitã. În schimb mi-am adus aminte cã în armatã pe torpiloare ni se injecta cofeinã pentru a scãpa instantaneu de stãrile de beţii avansate pentru a putea apãrea în faţa comandantului nostru. Nu se întâmpla des asta, doar suficient de des încât sã fim impresionati şi sã nu putem uita niciodata. Mi-am comandat un ness dublu cu foarte puţinã apã şi fãrã zahãr. L-am dat peste cap ca pe un ţoi cu tãrie chiar dacã avea gustul fiolelor de Agocalmin. Rezultatele mari se obţin cu sacrificii imense. Mi-a trecut totul aşa cum bãnuisem deşi metoda avea destule şanse şi sã nu meargã, dar în 70% din cazuri ştiam din prea multele mele experienţe cã avea sã fie OK. Am mai întârziat cu ei pânã dupã asfinţit când ne-am despãrţit strângându-ne cãlduros mâinile, cu speranţe împãrtãşite de a ne reîntâlni şi a doua zi în aeroportul „4 FEVEREIRO”, deşi puteam sã jur cã aşa ceva era puţin probabil. Întunericul ce puse-se stãpânire pe împrejurimi reuşise sã doseascã toatã urâţenia zilei, fãcând ca oraşul sã redevinã perla sudului cum o denumeau cei ce apucaserã vremurile când totul aici nu era decât o colonie portughezã. „Troacele” acelea de maşini pãreau acum perfecte, fiind vizibile doar farurile orbitoare încolonate ordonat pe marile bulevarde, strãjuite de palmieri înalţi şi luminaţi de proiectoarele stâlpilor de iluminat stradal. Clãdirile scorojite şi mãcinate de timp, sãrãcie şi nepãsare erau  acum îvãluite de întuneric, doar câteva luminiţe slabe şi izolate pierzându-se la adapostul strãlucitor al marilor clãdiri (hoteluri sau edificii de firme), iar mormanele mari de gunoaie dispãruserã din acel peisaj nocturn la adapostul intunericului şi poate cucerit de toate splendorile nopţii ai fi putut uita cu desãvârşire de ele dacã din când în când, adierile palide de vânt nu ar fi împrãştiat toate acele miasme. Era un alt oraş, nu mai recunoşteam drumul pe care venisem şi abia în preajma oceanului când am zãrit primele catarge şi coşuri de fum ale vapoarelor acostate în port, am ştiut sã mã reorientez cu toatã certitudinea. Am mers pe navã unde lipsa mea trecuse neobservatã. Mi-am tuns şi ras barba rãmânând cu clasica mustaţã, mergând mai apoi la

In noapte

In noapte

comandant sã-mi iau carnetul de marinar. Mi la dat fãrã sã-mi spunã nimic, dar m-a privit superior drept în ochi mai mult timp decât de obicei. Nu am deschis nici eu gura, doar l-am luat şi l-am rãsfoit repede acolo în faţa lui la secţiunea îmbarcãri unde era scris la calificative: „Profesional= F.B; Disciplinar=F.B.”  În noaptea aceea puţini au mai fost cei ce au mai reuşit sã dormã pe sãturate, pe toate punţile navei fiind un permanent dute-vino, vorbe aruncate în gura mare nimãnui, rãspunsuri fãrã întrebãri, întrebãri fãrã rost. Oamenii se pregãteau intens de drum aranjându-şi ca de fiecare datã hainele cele mai bune, ferchezuindu-se sau aranjându-şi frezele mereu cu unica şi cea mai bunã foarfecã, ca pe mai toate navele, foarfecã pe care toţi se chinuiau cu disperare sã punã mâna, oameni deznãdãjduiţi cãrora nu le mai încãpea întreg calabalâcul într-un singur şi unic geamantan, etc. Fum, mult fum, toatã lumea fuma sârguincioasã de parcã acelea ar fi fost ultimile prilejuri ale vieţilor lor în care o mai puteau face. Se scoseserã din locurile de tainã ultimile rezerve de alcool dublu rafinat sau de ţuicã fãcutã pe ascuns cam din tot ce se putea gãsi pe un vapor, ceai, compoturi, gemuri, fructe, zahãr şi orez. Dupã miezul nopţii mai toţi s-au lãsat înfrânţi de oboseala de peste zi şi conştienţi de zilele istovitoare de drum cu o escalã lungã ce ne aşteptau au adormit repede, doar cei din carturile de noapte rãmânând nepãsãtori la toatã acea frenezie ce îi cuprinseserã pe cãlãtori. A doua zi a început aceeaşi forfotã şi alergãturã caraghioasã în care toatã lumea cãuta câte ceva de negãsit, în care dacã într-un târziu cineva gãsea acel ceva greu de gãsit, îşi dãdea brusc seama cã era totuşi un lucru total inutil şi se renunţa repede la el, alţii dupã ce nu uitaserã sã bea ca porcii cu o searã mai înainte fãrã nici o grijã, acum erau foarte îngrijoraţi cã nu mai era timp sã-şi cumpere cafeaua de Luanda, etc. Pânã şi Pişta colegul meu, la fel ca şi ceilalţi nu fãcuse excepţie uitând cu desãvârşire de cefea, deşi nu uitase cu o searã în urmã sã-şi bea şi sã-şi fumeze toate rezervele cãutând acum febril peste tot  ţigari rãvãşite prin cabine sau mãcar vreun gât de alcool uitat prin vreo canã abandonatã, pentru a se drege. M-am oferit sã-i aduc eu cafeaua pe care şi-o dorea, gândindu-mã cã aveam acum un cunoscut la poarta portului. Am plecat spre aeroport cu primul autocar sosit în jurul prânzului, nemairãmânând sã servesc nici masa. Mai mereu atunci când ma cuprinde febra plecãrilor nu mai am nevoie de nimic, decât de drum. Amicii mei petrolosti veniserã pe când noi ne aflam intraţi deja la porţile de formalitãţi. Am urcat obosit şi flãmând în avion, aşteptând decolarea şi servirea mesei pe care o tot evitasem întreaga zi. Ne-am închis centurile şi am decolat târziu în noapte.

Ceva mã chinuia şi nu-mi dãdea pace,  zvârcolindu-mã în toate poziţiile pe fotoliul acela confortabil al avionului pânã ne-am ridicat în înaltul vãzduh şi mult dupã aceea în noaptea târzie, fãrã sã mã preocupe ceva anume ci doar o nemulţumire lãuntricã şi neştiutã, cãreia aveam sã-i aflu rostul abia dupã vreo trei sãptãmâni. De unde naiba sã fi ştiut atunci sau sã fi bãnuit mãcar cã trebuia sã fi spus : „ADIO?”la tot ce lãsasem în urmã? Un adio mare şi definitiv întregii emisfere sudice. Dacã aş fi ştiut atunci, aş fi privit cu toatã lãcomia şi nesaţul şi cu întreaga mea nesãtulie aş fi inspirat cât aş fi putut de mult din ceea ce a însemnat ea pentru mine, dar aşa a fost o desparţire banalã şi neanunţatã, la care nici mãcar nu am întors privirea în urma mea peste umãr, de acolo de la capãtul scãrii înalte de avion, ca pentru o panoramã finalã a întregului sud. Lucrurile frumoase se terminã uneori atât de simplu şi abrupt încât nu-ţi vine sã crezi cã ceea ce tocmai ţi s-a întâmplat a putut fi vreodatã adevarat!…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la 13. CAPAT DE DRUM

  1. nicolae zice:

    Sănătate multă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s