Hãţişul gândurilor nerostite

Lectia de chimie

     Se întamplã uneori lucruri , hai sã nu le spun ciudate sau stranii ci pur şi simplu bizarre sau neobişnuite; spre exemplu, eram odatã conectat pe mess la fel ca şi fiica mea încã de dimineaţã, ştiindu-ne doar cã suntem acolo la capetele cablurilor acelea de reţea şi de ore bune nu ne mai schimbaserãm nici o pãrere, când aşa tam-nisam am tastat trei kiss-emoticoane pentru ea şi în timp ce eu apãsam tasta “enter”, au apãrut imediat atunci trei love emoticoane de la ea. Am întrebat-o de ce facuse asta, rãspunzându-mi cã aşa simţise şi ea si cã nu avea cum sã bãnuiascã mãcar cã şi eu fãcusem alelaşi lucru. Aş fi numit-o coincidenţã dar eu nu pot crede în coincidenţe repetabile, pentru cã mai avusesem şi alte dãţi momente când vorbeam şi dãdeam replici unei terţe persoane cuvânt cu cuvânt, literã cu literã de parcã, ambii gândeam şi analizam cu aceeaşi minte, asta fãcându-ne mereu sã izbucnim în lacrimi de râs, iar ea sã-mi cearã “give’me five”. În viaţa fiecãruia sunt prezente astfel de întâmplãri mai neobişnuite şi când se întâmplã lucruri de neînţeles, toţi filozofii încearcã sã lãmureascã plauzibil situaţiile, prin explicaţii frivole, matematicienii se reped sã nãscoceascã fel de fel de formule ciudate şi neînţelese de nimeni prin care (zic ei), demonstreazã fãrã putinţã de tãgadã naturaleţea şi firescul întâmplãrilor petrecute, chimiştii şi fizicienii fac mii de experimente spectaculoase prin care sã punã în evidenţã normalitatea faptelor. Ciudat este faptul ca toţi dau explicaţii unor fenomene trecute, pe care nici unii nu au putut prin calculele lor laborioase sau experimentele lor nastruşnice sã le anticipeze cumva. Vina este aruncatã pe timpul în general foarte scurt în care se întâmplã prea multe poveşti fãrã noimã. Timpul, aceastã mãrime fizicã demolatoare care dupã pãrerea mea este mai nimicitoare decât explozibilii inventaţi de om şi mai stãruitoare decât picãtura chinezeascã, ce fãrâmiţeazã prin acţiunea lui distructivã cele mai mari speranţe, visurile sau toate aşteptãrile oamenilor. Este dimensiunea cea mai inexactã şi mai diferenţiat perceputã de fiecare individ, fãcând ca ceea ce pentru unii reprezentã câteva clipe de fericire, acelaşi interval de timp mãsurat cu sofisticatele aparate de fãrâmiţat timpul în ore, minute, clipe, sã reprezinte o eternitate de chin pentru alţii. Unii oameni şi-au dedicat munca de-o viaţã pentru a fãuri acele stranii maşinãrii de feliat timpul în bucãţele din ce în ce mai mici şi mai precise, în vreme ce logicienii, matematicienii şi fizicienii la un loc s-au agãţat de o explicaţie de tipul relativitãţii. În glumã, cred cã timpul este o dimensiune creatã artificial pentru rezolvarea complicatelor probleme de fizicã, dar timpul perceput atât de diferit de fiecare persoanã în parte, este posibil sã fie doar o capacitate a omului care-i conferã reperele de stabilitate necesare despre locul în care se aflã. Dacã timpul este perceput atât de diferenţiat, cred cã suntem îndreptãţiţi sã credem cã şi ceilalţi receptori pentru celelalte dimensiuni fizice sã simtã în mod diferit şi ei mãrimile acestora. Este normal sã ne gândim mãcar pentru o singurã clipã cã dacã relativitatea este prezentã în toate, atunci pentru zece persoane alese la întâmplare vor fi zece realitãţi diferit percepute, însã explicate de fiecare prin aceleaşi cuvinte care prin consecinţã au cu totul alt sens? Sunt oameni care se nasc fãrã unele simţuri, unii orbi, alţii surzi sau chiar fãrã miros, lipsiţi de senzori de percepţie elementari în accepţiunea noastrã şi

Elixirul fericirii????

Elixirul fericirii????

fiecare dintre ei îşi va explica şi va percepe într-o viziune proprie tot ce se întâmplã în jurul lor. Alţii chiar şi înzestraţi cu toate mijloacele senzoriale ale speciei noastre vor vedea o cu totul altã realitate fiind extrem de probabil ca cele zece persoane sã vadã şi sã trãiascã fiecare în cele zece lumi proprii ale fiecareia şi extinzând totul la nivel global prin analogie, ar rezulta cã planeta noastrã este locuitã de 7 miliarde de lumi atât de diferite. Într-o lume a cãrei indivizi nu ar percepe tridimensionalitatea, orizontul percepţiilor noastre ar fi inexistent, de neînţeles şi inutil, şi aşa cum aceşti indivizi ai acelei lumi imaginare ar putea trãi fãrã unele dimensiuni ştiute doar de noi, tot aşa cred cã şi noi am putea trãi fãrã timp. Într-o astfel de lume nu-şi vor putea gãsi rostul nostalgicii, visãtorii, optimiştii, pentru cã multe cuvinte ar deveni inutile atunci. Ar dispãrea bunãoarã speranţa, trecutul, prezentul, viitorul, (şi ca o consolare firavã)gramatica ne-ar deveni mai simplã. Ar fi o lume stranie în care toate evenimentele vieţii s-ar întampla (inexplicabil de crezut), simultan. Ştiu cã pare neverosimil şi cã nu-i putem înţelege rostul acum dar dacã ar fi fost sã fie aşa, am fi reuşit cu siguranţã sã aflãm şi farmecul unei astfel de alte lumi de neînchipuit acum. Trebuie doar sã ne gândim cã zi de zi se petrec fapte, sau fenomene de care noi suntem strãini pentru cã nu le putem percepe dar pe care le putem pune în evidenţa prin aparatele inventate pânã acum. Exemplele pot fi nenumãrate: radiaţiile electromagnetice, undele radio, microundele, radiaţiile Röntgen sunt câteva doar, despre care ştim cã existã, nu le putem percepe (decât efectele lor eventual), pe care le putem pune în evidenţã prin diferitele dispozitive inventate dar cu siguranţã cã suntem înconjuraţi de enorm de multe alte fenomene inperceptibile despre care nu ştim nimic. Uneori cred cã marii filozofi ai lumii care au gândit mereu mersul omenirii, iar oamenii de ştiinţã au demonstrat prin formule şi calcule de neînţeles gândurile acestora, undeva au greşit sau nu musai cã au greşit ci cã au luat-o pe un alt drum. Nu ştiu… undeva la o rãscruce a omenirii, unde ambele variante pe care le-ar fi avut la îndemânã filozofii ar fi fost la fel de bune, s-a ales aceastã cale care cuprinde şi timpul. Poate cã dacã s-ar fi ales cealaltã variantã, nu am fi ajuns la ceea ce avem azi…poate cã fizica ar fi fost altfel clãditã, poate ca motorul cu combustibili fosili nu s-ar mai fi inventat, la fel ca şi electricitatea sau fisiunea nuclearã dar cu siguranţã ca oamenii ar fi avut corespondenţe cu care sã le înlocuiascã, variante care nici mãcar în visele noastre cele mai îndrãzneţe nu ni le  putem închipui…  

Încep sã cred din ce în ce mai mult cã vãd lumea într-un mod deformat decât am învãţat eu cã era, cã ştiinţele exacte cu legile şi teoremele lor stricte îşi clatinã fundamentele lor învechite. Acum urãsc timpul (nu timpurile)cãruia nu i se poate împotrivi nimeni, de care trebuie sã ţinem cont clipã de clipã indiferent de ce am face iar faţã de chimie am cãpãtat o adversitate deosebitã, mânat de ideea inoculatã de unii cã ea, chimia, s-ar afla la bazele sentimentelor oamenilor.      

Mã gândesc doar la tot ce-a însemnat  ea pentru mine, cu profesorii şi profesoarele ei, cu experimentelei şi eprubetele şi spirtierele şi cu toate câte mai erau. Îmi amintesc de toate experimentele acelea pe care le fãceam şi care reuşeau sã ne captiveze neastâmpãrul copilariei din orele de chimie, despre reacţii exoterme,  despre reacţii de neutralizare, despre oxidãri, despre schimbãrile bruşte de temperaturã ale substanţelor folosite, despre combustia lor, despre mirosurile alkaline sau acide, urât mirositoare şi despre arderile acide ale hainelor la atingere. Mã fascinau şi mã captivau deopotrivã şi nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci cã aş fi putut urâ vreodatã chimia cu profesoarã cu tot. Mai de demult citisem o pãrere care mai apoi s-a transformat în convingerea unora precum cã toate sentimentele, simţirile şi trãirile noastre nu ar fi decât rezultatele unor reacţii chimice… mi-era şi încã îmi mai este greu sã cred şi nici nu vreau sã ajung sã încerc sã înţeleg vreodatã aceastã aberaţie…  au mai fost oameni care au drãmuit pânã la ultima liniuţã conţinutul de minerale ale corpului uman, le-au mixat pe toate şi rezultatul nu este foarte greu de presupus cã nu a fost cel scontat de ei. Aşa nici eu nu cred cã toate acele reacţii de la chimie, violente sau nu, urât mirositoare sau nu, arzãtoare sau nu, ucigãtoare sau nu, nu au cum sã nascã sentimente înãlţãtoare şi nobile, ce-ţi înfioreazã tot corpul fericindu-te sau…nu. Cu siguranţã cã izvorul tuturor sentimentelor trebuie cãutat în inimi dar mai ales adânc în sufletele oamenilor. Dacã ar fi fost totul aşa simplu cum afirmã medicii sau chimiştii, sentimentele toate câte le ştim, ar fi fost trãite de toţi semenii dar noi ştim cã ele sunt rezervate doar sufletelor sensibile…doar lor, celorlalţi fiindu-le cu desãvârşire strãine. Dacã ar fi fost vorba doar de nişte simple reacţii chimice, fericirea am fi putut s-o cumpãrãm de la orice farmacie de la colţ de stradã fãrã reţetã medicalã, sub formã de comprimate sau poate chiar de supozitoare.La spitalele de urgenţã s-ar fi gãsit în stocuri nelimitate perfuzii cu doze de fericire pentru cele mai triste cazuri. Uneori cred cã stãpânii ştiinţelor exacte sunt prea sãraci sufleteşte, incapabili sã înţeleagã un sentiment, prea abrupţi pentru a curba liniile drepte, prea rigizi pentru a înmuia muchiile tãioase, dupã ei ar fi trebuit sã trãim în nişte lumi absurd desenate doar cu echerul şi compasul, umplute pânã la saturaţie cu forme monoton de perfecte… poezia ar fi redusã la simple rime plictisitor de exacte care ar fi trebuit sã respecte  cu stricteţe un algoritm matematic de riguros. Nu ar mai exista rãspunsuri în doi peri ca “mda” sau “poate”, “cam” sau  “aproximativ” iar varietatea culorilor ar fi fost redusã la sãrãcãcioasa paletã a curcubeului dispãrând azurul cerului, rozul fericit al unor zile senine, griul îndoielii sau verdele smarald al mãrilor. O lume în care sã gândim într-un mod binar cu plus şi minus, cu alb şi negru sau cu da şi ba, cam aşa s-ar fi putut creiona o lume izvorâtã din rezultatele reacţiilor chimice de care aminteam mai la început, am deveni negreşit nişte roboţei, nici vorbã de sentimentele adânci şi intense pe care le cunoaştem noi…. Cine ar putea sã-şi închipuie mãcar cã amestecând mai multe substanţe într-o eprubetã, printre aburii emanaţi din acea reacţie ar putea izvorâ un firav crâmpei de iubire? Este aiurea, nu în laboratoarele de chimie se nasc sentimentele ci în laboratoarele sufletelor. Ciudat este cã gândind şi scriind despre toate acestea mã aprind şi-mi este imposibil sã nu mã gândesc şi la lucruri în care nu cred, adicã la eprubetele chimiei şi ca sã nu cad în ridicol, voi face un compromis şi mã voi gândi şi pe mai departe la ele dar doar ca fiind eprubetele sufletului în care doar inima va şti ce tainice licori sã amestece pentru a ne face mai fericiţi… cei care spun cã între oameni existã chimie referindu-se la sentimente se înşealã, transformându-ne fãrã voie în nişte eprubete umblãtoare. Între oameni nu pot exista decât sentimente. “Chimia” aceea este pentru cei ce nu pot simţi frumos.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri in suflet. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s