12. RÃTÃCIRI PRINTRE AMINTIRI (la taclale cu supuşii reginei)

Nu am reuşit sã uit niciodatã repatrierea aceea de pe Razelm. Ar fi fost peste putinţã sã uit aşa pur şi simplu acea irepetabilã şi chinuitor de lungã zi. Nu memorez de obicei date, însã acea dimineaţã mi-a rãmas proaspãt întipãritã în minte ca ziua de ieri, când într-un vitreg ianuarie avionul aterizase pe Otopeni cu noaptea în cap. Afarã era încã beznã totalã şi nemaipomenit de frig. Revin, nu era nemaipomenit de frig, ci cumplit de groaznic de frig şi proaspãt trezit dintr-un somn neterminat şi extenuat de oboseala acumulatã pe drumul mult prea lung, de vântul ce îmi biciuia nemilos pãrţile descoperite fãcându-mã sã lãcrimez abundent. Dupã mai bine de jumatate de orã petrecutã în preajma avionului în aşteptarea autobuzelor ce ar fi trebuit sã ne ducã spre clãdirea aeroportului încetasem sã mai tremur, aflându-mã probabil la capãtul puterilor în lupta aceea absurdã şi inegalã cu frigul nemilos. În afarã de faptul cã eram ras pe cap, mai sosisem şi din Las Palmas într-un pantalon alb de tercot subţire, pantofi decupaţi de varã şi doar cu un tricou albastru cu mâneci scurte luat din Walvis Bay. Aş fi putut avea şi o jaketã bleo cumpãratã chiar atunci din Canare dacã din neglijenţã, nepãsare sau inconştienţã amestecatã cu prostie, n-aş fi trimis-o cu restul bagajelor în cala avionului. Acum eram vânãt de frig şi singurul lucru la care mã mai puteam gândi cu plãcere era „Fetiţa cu chibriturile”, care mi se arãta deja ca printr-un vis plãcut ale cãrui tainice înţelesuri reuşeam sã le desluşesc abia acum. Devenise atât de realã şi tangibilã şi atât de imediatã de mine încât îi puteam zãri lacrimile de deznãdãjduire, rostogolindu-i-se pe obrajorii ei roşii şi îngheţaţi. Eu încã nu ajunsesem la capãtul puterilor deşi nu reuşeam sã mã mai împotrivesc sorţii, putând încã sã-mi mai simt dureros(chiar dacã nu mai tremuram), urechile îngheţate. La mişcãrile bruşte de cap, aveam simţãmântul cã tot ce era atunci înãuntru lui, era deranjant de rece de parcã aş fi avut acolo un cub de gheaţã ce-l suportam lovindu-se de fiecare datã supãrãtor şi dureros de pereţi. Dacã aş fi avut la îndemânã o boarfã, mi-aş fi înfãşurat-o pe cãpãţâna bocnã dar nu mai aveam ce sã dezbrac decât acel tricou subţirel cu multã plasã, prin ţesãtura cãruia rãzbiserã afarã firele de pãr îngheţat de pe piept. Primul control la PCTF(Punct de control Frontierã) se fãcea chiar la intrarea în clãdirea aeroportului, aşteptând practic tot în viscolul crunt de afarã, adãpostiţi doar de dosul peretelui rece de beton. Am intrat în vamã şi practic în clãdire, abia când se lumina de ziuã, în jur de 7.00 dar oricum clãdirea era neîncãlzitã la fel ca multe altele în acele vremuri tulburi, de crunte privaţiuni impuse de conducatorii ţãrii de atunci. În aeroport nu mã aştepta nimeni, pentru cã nu mai trimisesem telegrama obişnuitã cãtre familie, fiindcã cã nu ar mai fi fost vreme suficientã, fizic vorbind de a ajunge la destinaţie în timp util. Întregul drum precum şi toatã acea şedere în ţarã fuseserã adevãrate aventuri. Miliţieni care nu mã cunoşteau(inclusiv sectoristul din cartier) ce mã legitimau insistent şi pe te miri unde, convinşi fiind cã eram un recidivist ieşit din închisoare(unul dintre miliţieni m-a întrebat scuzându-se cumva, de ce optasem pentru acea „tunsoare şmecherã?”). Totul a culminat într-o zi când mã aflam într-un birt ieftin ce exista cândva într-un restaurant autoservire de la parterul complexului Pelican din Tulcea, pe când stam în picioare cu câţiva amici rezemaţi cu coatele pe mesele înalte de snack bar dând de duşcã câteva bittere pentru a ne mai înmuia frigul care ne cuprinsese, prin fumul acela alb şi gros mirosind a ţigãri ieftine şi infecte, a apãrut o faţã desfiguratã de bãuturã, proaspãt ras pe cap ca şi mine, zicându-mi cu o voce foarte rãguşitã cã mã ştia bine „dinãuntru”. Am fost derutat şi nedumirit pânã am realizat cã acel „înãuntru” fusese rostit complice, însoţit de un semn discret cu ochiul fãcându-mã sã pricep cã vorbea de „pârnaie”. A urmat un haz general la care am participat şi eu dar care m-a şi scos din ţâţâni, îndepãrtându-l cât mai grabnic din apropierea noastrã, deşi arãtarea aia ciudatã şi beatã se împotrivea din rãsputeri încercând disperat cu vocea gâtuitã sã mã mai întrebe mãcar când scãpasem de la „mititica”. Tot din acea şedere în ţarã mai ţin minte cã faţa mi se jupuia de la plaja în exces fãcutã în cele câteva sãptãmâni de pescuit cu nava Razelm. A trebuit ca în primele sãptamâni sã le explic tuturor ce se întâmpla defapt pe faţa mea şi cel mai hilar fusese la un bãtrân medic care trebuia sã-mi consulte plãmânii şi care vãzându-mi spatele jupuindu-se în fâşii mari, m-a rugat sã-i explic şi lui. Ştiu bine cã nu mã crezuse, cel puţin la început sigur nu mã crezuse, pentru cã pe mãsurã ce-i povesteam despre expunerea în exces la soare, ochii i se mãreau împietriţi de sperietura convingerii cã eram un excelent client pentru psihiatria care se afla în aceeaşi curte a spitalului. Ştiu cã îmi doream sã plec iar pe o altã navã, pentru cã nava mea „Cãliman” pe care eram titular, tot nu terminase reparaţiile iar eu nu avusesem de gând sã stau doi ani în ţarã legat de mal. Reuşisem sã-mi aranjez deci plecarea pe sud pe o navã nouã, sositã dupã un sezon de congelare în Anglia. Probabil cã urma sã fie ultimul voiaj pe o altã navã decât „Cãlimanul” ce urma dupã câte aflasem sã iasã din reparaţii în jumãtate de an, taman la fix pânã ce aveam şi eu sã revin în ţarã. Am plecat spre Africa într-o zi tristã, despãrţirile sunt mai mereu triste deşi oamenii în astfel de prilejuri spun întotdeauna glume rãsuflate şi ştiute de toţi, la care se râde prosteşte, mereu forţat în hohote false şi lungi, încercând fiecare sã se mintã cã habarnu ar avea de ce s-ar afla acolo atât de aproape de uşile largi ale autocarelor ca nişte guri hrãpãreţe de cãpcãun. Mã distram privind la cei cãsãtoriţi care beau atât de mult pentru uitarea acelei tristeţi de-i apuca melancolia, plângând pe umerii soţiilor venite sã-i petreacã. Ştiam, mai vãzusem astfel de scene şi în trecut când dupã douã-trei zile de drum şi beţii crunte, începeau sã se trezeascã chinuindu-se sã-şi refacã în minte filmele despãrţirilor lor. Nu aveam pe atunci de braţele cui sã mã despart, mulţumindu-mã doar sã mã distrez observând toate acele clipuri hazlii ce se derulau în jurul meu. Când s-a implinit sorocul plecarãrii mi-am rugat pãrinţii care mã conduseserã, sã facã cale întoarsã spre casã şi sã mã lase acolo singur. Ştiam cã urma sã înceapã ca de fiecare datã calvarul clipelor penibile, cu verificari şi rãsverificãri plictisitoare a lungilor liste cu pasageri beţi, ce atunci în ultimile minute de aşteptare se gãseau sã tragã o fugã în barul hotelului Delta de vis-a vis pentru a bea, de parcã nu ar fi avut suficientã bãuturã adusã cu ei de acasã, oameni beţi cu care nu se mai înţelegeau nici şoferii şi nici familiile lor, clipe enervante ce-ţi mãcinau calmul încet şi sigur. Ştiam cã şoferii aveau sã-şi ia marje serioase de timp plecând cu câteva ore bune înainte spre aeroport pentru a nu întarzia şi mai ştiam la fel de bine cã totuşi aveau sã întârzie ca mai mereu, pentru cã majoritatea celor rupţi de beţi (majoritari în fiecare autocar), aveau sã fragmenteze cãlãtoria noastrã prin cereri repetate şi agasante pentru un om normal de a opri mereu pentru uşurare. Eram învãţat deja cu momentele penibile ce aveau sã urmeze dupã descinderea noastrã în aerogarã printre cãlãtorii strãini şi în necunoştinţã de cauzã despre ceea ce se întâmpla în jurul lor. „Poarta ţãrii” avea sã capete pentru câteva ore bune pânã la decolarea noastrã, aerul unei case de nebuni veritabile, cu întâmplãri multe, absurde şi fãrã nici un fel de noimã. Pentru cãlãtorii strãini care se întâmplau sã fie în acelaşi timp cu noi în aşteptarea zborurilor, întâmplãrile petrecute în preajmã, aveau sã devinã adevãrate şarade fãrã rãspunsuri. Şi acum mã mai gândesc uneori cu ruşine şi groazã cã acei strãini ce aveau ghinionul sã se intersecteze cu drumul nostru, rãmâneau dezgustaţi de majoritatea noastrã, sau chiar de toţi pentru cã mai cred cã nu mai contau cei câţiva care ne vedeam liniştiţi şi civilizaţi de ale noastre fiind etichetati şi noi ca tot grupul. Apoi urma zborul şi alte momente penibile cu însoţitoarele de zbor dar acestea erau cel puţin tot românce şi poate mai puţin oripilate, deşi la drept vorbind puţine dintre ele se mai pomeniserã cu atâţia pasageri chiori de beţi ce încercau enervant şi neruşinat sã le facã complimente sau chiar avansuri şi poate şi mai puţine fuseserã puse în situaţia ca pasagerii sã-şi descalţe pantofii şi sã-şi suie tãlpile cu ciorapii transpiraţi şi soioşi pe tetierele celor din faţã. La fiecare rugãminte ale însoţitoarelor în încercarea disperatã de a aduce situaţia la un cât de cât normal relativ, li se rãspundea câte cava ce se termina de fiece datã invariabil cu acelaşi „ibio boha mati” despre care ştiau şi ele fãrã a cunoşte lipoveneşte cã nu erau vorbe tocmai cuminţi. E greu de crezut dar cam aşa se petreceau multe dintre acele zboruri charter ale companiei noastre. Printre acele multe feţe ciudate încercam sã intuiesc jucându-mã în mintea mea cam cine ar fi putut sã-mi fie coleg pe Rodna. Îmi era greu sã ghicesc, dacã nu chiar imposibil pentru cã intervenea şi dorinţa de a fi cu careva coleg şi trebuie s-o spun cã puţini erau cei pe care i-aş fi dorit sã-mi devinã camarazi. Feţe ciudate şi desfigurate de bãuturã, voci rãguşite ce înjurau ca birjarii fãrã îcetare, glume doar de ei înţelese de care râdeau zgomotos şi sãlbatic, priviri sfredelitoare şi iscoditoare cãtre cei necunoscuţi şi strãini. Echipajele navelor erau ca nişte familii mai mari în care chiar dacã nu toţi erau prieteni între ei, se tolerau şi se acceptau aşa cum erau sau chiar se ajutau la nevoie. Pentru a fi acceptat într-un nou echipaj trebuia sã faci ca ei, sã înjuri ca ei, sã te porţi ca ei, sã bei ca ei şi cu ei sau sã fi fãcut mãcar ceva pe placul lor, care sã le fi stârnit mãcar o urmã de admiraţie sau sã-i înfrunţi pur şi simplu şi sã fii asimilat pe parcurs devenind pânã la urmã tot unul de-al lor. Dupã zborul de opt ore în care mai toţi adormiserã fãrã veste, începuserã sã se dezmeticeascã acum ca la o comandã, foindu-se cu nerãbdare pe locurile lor. Mutre buhãite, nerase, încercãnate şi mofluze prindeau viaţã acum, începând iar sã vorbeascã tâmpenii. Râdeam la gândul cã foarte curând aveau sã se moleşeascã iar şi de tot atunci când vor trebui sã iasã din rãcoarea avionului direct în cãldura sufocantã a Luandei. Ajunsesem în Angola iar eu încã nu reuşisem sã-mi cunosc viitorii colegi, însã ştiam cã pe nava ce avea sã ne transbordeze aveam sã-i aflu cu siguranţã. Priveam la toţi nemernicii şi neciopliţii aceia care ştiau bine unde aveau sã ajungã, şi care le erau echipajele şi aveam un ciudat sentiment de om rãmas pe dinafarã. Se împlineau deja douazecisipatru de ore de când nu mai vorbisem cu nimeni (decât strictul inevitabil), de când monologam obositor în minte. Doream sã-mi pot curma ideile acelea de monolog ce-mi veneau iar şi iar fãrã sã mi le fi dorit, însã eforturile îmi erau zadarnice, ceea ce mã obosea şi enerva şi mai tare. Trebuia sã fac ceva deosebit, o schimbare bruscã pentru a-mi dãrâma starea aceea în care mã aflam. Mi-aş fi dorit sã pot ieşi în oraş sã-mi caut amicii mei din Luanda dar deşi ajunsesem cu primul autocar bulucindu-mã serios pentru a reuşi aceasta, încã nu aflasem când urma sã pãrãsim portul. Mi-am aşezat geamantanul în magazia navei care venise dupã echipaje fãrã a da prea multã importanţã locului nimerit şi am ieşit iute pe cheu într-o vizitã de familiarizare. Cum era de aşteptat şi ca mai în toate

In mars

In mars

porturile africane erau foarte multe nave sovietice printre care şi o balenierã sau poate cã nu, poate cã era totuşi ceea ce noi numeam „mamaşã”, nefiind foarte sigur sã cataloghez doar dupã o scurtã privire. „Mamaşa” aceasta era o navã mare care prelua peştele pescadoarelor industrializându-l acolo în larg, transformându-l direct în produse conservate. Nu aveam cum sã aflu aceasta fãrã sã-l fi vizitat şi doar din nişte poveşti auzite de la marinarii mai vechi fãrã sã fi învãţat în şcoalã despre astfel de nave. Mã întorceam din vizitaportului cu capul plin de gânduri, cãlcând leneş şi plictisit pe betonul încins al danei, în timp ce priveam ultimile nave înainte de a ajunge de unde plecasem. M-am oprit sã privesc şi sã mã dumiresc la pupa unei nave al cãrui pavilion îmi era aproape necunoscut, încãpãţânându-mã totuşi sã buchisesc literele de metal pline de rugina de pe bord. Copastia navei era joasa iar cineva de la bord pe care îl observasem fãrã sã-l fi privit direct, se apropiase pe punte ostentativ de mult de locul unde mã aflam. Literele acelea cu numele portului, multe şi mãrunte îngropate în rugina groasã care le nãpãdise, refuzau sã se lase citite mai departe iar pavilionului îi lipsea mai mult ca sigur o culoare, fiind prea uzat aşa cum ni se întâmpla şi nouã de multe ori la pescuit când intemperiile îl jumuleau uneori atât de mult încat mai rãmâneau vizibile doar albastrul şi galbenul mânjite bine de fumul negru ce ieşea din abundenţã pe coşuri. Îl simţeam urmarindu-mi fiecare mişcare, neputând sã mã mai concentrez la literele acelea de la pupa navei. Era o situaţie catalogatã de mine ca cel puţin jenantã, mã simţeam de parcã m-ar fi prins în miez de noapte cu sacul plin pe umãr, cãlare pe fereastra casei lui deşi nu fãcusem nimic. Mã agasa faptul cã eram în centrul atenţiei lui. Am renunţat sã mã mai concentrez la ceea ce fãceam ridicându-mi capul brusc şi privindu-l drept în ochi. De cum s-a simţit astfel bãgat în seama, surâsul lui de pânã atunci s-a lãrgit transformându-se într-un adevãrat rânjet cu toatã gura plinã de dinţi albi ce contrastau puternic cu faţa lui foarte bronzatã şi cu pãrul bogat al unei bãrbi neîngrijite de multã vreme. M-a salutat ridicând palma la înãlţimea urechii, rânjind mai departe şi adãugând încã vreo câteva cuvinte neînţelese de mine dar bãnuind cã erau în spaniolã. I-am rãspuns fãcând acelaşi gest ca şi el cu palma la vedere, încercând sã-i vorbesc în englezã. Am mai schimbat câteva vorbe de la cei doi-trei metri care ne despãrţeau, invitându-mã apoi la bord la o bere rece. Il chema Lalo iar pavilionul acela smotocit era mexican. Nava se afla arestatã de aproape douã luni cu câţiva oameni în echipaj doar pentru siguranţã şi mai sperau ei ca peste maxim o lunã sã pãrãseascã Luanda. Mã condusese în careu unde funcţiona aerul condiţionat şi dupã cum zicea şi el, era mai confortabil decât în cabina înghesuitã. Frigiderul din careu era la discreţia echipajului şi asta mã impresionase pentru cã nu vãzusem aşa ceva decât de puţine ori. Primele douã beri reci merseserã ca unse la setea care mi se fãcuse dupã plimbarea din port iar mai apoi fãrã ştirea mea a apãrut pe masã şi o sticlã de Teachers din care am bãut şi am tot bãut doar noi doi. Colegii lui câţi sã fi fost atunci la bord veniserã şi plecaserã de la masa de searã servindu-ne şi pe noi cu nişte peşte copt şi câţiva cartofi fierţi, fãrã sã se fi bãgat peste discuţia noastrã. Pe la sfârşitul sticlei, vardia navei lui venise în pripã şi-i spusese ceva privind spre mine, intuind cã era vorba de ceva care avea legãturã cu mine. Mi-a zis apoi Lalo cã se pãrea cã nava mea se pregãtea de ieşire în larg. Am sãrit ca ars, el rânjind iar dupã cum mã obişnuise deja, zicându-mi cã abia sosiserã oamenii ce aveau sã dea mola legãturilor cu malul. Nu existau e-mailuri pe atunci, nu erau telefoane pe oriunde, iar la adresele pe care le-am fi putut schimba nu ne-ar fi gãsit niciodatã vreo scrisoare a niciunuia dintre noi, aşa cã am dat doar mâna bãrbãteşte cu sinceritate şi cu pãrerea de rãu cã timpul se scursese atât de repede. Am ieşit pe punte însoţit de amicul meu, unde 0„slavã Domnului” ca Polarul încã se mai gãsea legat bine de bintele de pe mal. Ne-am mai strâns încã odatã mâinile cu cãldurã şi mi-a întins o sacoşã cu o sticla de Ballantines pe care i-o adusese vardia trimisã tot de el pe navã ceva mai devreme. Am încercat s-o refuz spunandu-i stângaci cã nu aveam ce sã-i ofer în schimb. Pentru prima oarã fãrã sã zicã nimic i-a dispãrut acel rânjet pe care îl crezusem încrustat pe faţa sa, fãcându-mã sã accept imediat darul lui. Chiar mi-a pãrut rãu cã nu avusesem nimic sã-i dau de la mine. Cred ca aşa om mi-ar fi plãcut sã-l am vrodatã camarad. Navã nouã cum era Rodna nu însemna musai şi bunã. Adicã bunã era pentru cã era una dintre navele pe care se fãceau bani frumoşi dar faptul cã era construitã în România lãsa de dorit. Am preferat mereu şi încã mã mai încãpãţânez în a râvni produsele româneşti înaintea importurilor dar aceastã navã nu respecta în afarã de cote, compartimentãri şi motorizãri, mai nimic. În sala maşini dacã aş fi fost nevoit sã demontez un tronson de ţeavã de ulei, mai trebuia sã mai demontez suplimentar încã multe alte tronsoane din circuite care nu m-ar fi interesat atunci, doar pentru faptul cã instalaţiile erau fãcute lãutãreşte, fãrã planuri elaborate sau planuri facute bocciu. Pompele şi electromotoarele nemţeşti, fuseserã înlocuite din construcţie cu pompe şi electromotoare greoaie şi fãrã exagerare de cel puţin trei ori mai mari decât cele prevãzute de proiectul original. Fiind mari se descentrau repede, motoarele electrice erau foarte sensibile nerezistând la umiditatea şi aerul sãrat din atmosferã, se muncea prosteşte mai mult ca pe Cãliman care era construit de nemţi, numai din cauza faptului cã se forţase negândit înlocuirea echipamentelor originale. Comandantul era dus cu nervii şi avea idei nãstruşnice şi neinspirate pentru o navã civilã şi de pescuit. Ar fi avut pretenţia ca nimeni pe nava lui sã nu poarte barbã, relaxarea cu picioarele pe masã sau pupitru nu era admisã, beţiile erau excluse iar de porturi nici nu vroia sã audã. Cred cã era total împotriva curentului de opine al întregii flote iar eu urma sã nu-i fiu pe plac mãcar pentru primele douã motive. În fiecare voiaj de cum ajungeam pe mare nu îmi mai tãiam nici un fir de pãr de pe faţã pentru cel puţin douã luni, lãsându-l sã creascã în neştire iar mustaţa care şi aşa era mare, creştea pânã ce îmi acoperea buza inferioarã devenind ca o draperie a ei. Mi-o rãsuceam mereu cu vârfurile degetelor umezite bine la colţurile gurii pentru a putea mânca şi uneori a bea câte ceva. Aşa ne-a gâsit într-o zi comandantul pe toţi mecanicii din 0-4 cu bãrbi, plete şi picioare suite înalt pe pupitru iar comanda maşini invãluitã într-o pâclã groasã de fum de ţigãri pe care le ura. M-am aşteptat sã facã o criza de nervi la ce gãsise acolo(deşi el nu avea voie sã intre neînsoţit în acel compartiment) dar spre uimirea noastrã care rãmãseserãm aşa nemişcaţi, fãrã a ne mai sinchisi mãcar sã ne mai coborâm picioarele de pe pupitru, a silabisit în bãrbie „Cred ca am greşit vaporul”, închizând şi pãrãsind sala maşini. Pe toate navele pe care m-am perindat în decursul anilor şi nu au fost chiar puţine, oamenii personalului tehnic indiferent de functie si rang erau oameni oneşti, muncitori şi drepţi nefãcând niciodatã distincţia între oamenii navei şi ceilalţi, aşa cã şi pe Rodna singura „nucã tare” şi necomestibilã la urma urmei, era acest comandant cu care mã feream sã-mi intersectez traiectoria atât cât puteam, fãrã sã fi ajuns în vreo clipã ca aceasta sã se transforme în fobie. Am sunat imediat şeful mecanic şi i-am spus întreaga tãrãsenie despre care s-a amuzat şi el, intuind cã primul drum al comandantului urma sã fie chiar spre el. Întreg voiajul nu a mai coborât în sala maşini, rãmânând pe timoneria lui şi scutindu-ne de isteriile lui fãrã noimã. Pentru acele vremuri, nava era dotatã cu ceea ce alţii nici nu visau, adicã douã tv-uri color şi douã aparate video cu casete VHS şi Beta Max iar la pescuit în locul sondelor ce desenau fundul mãrii pe role mari de hârtie, ei aveau sondã ultrason pe display, fãrã fir şi un fel de GPS pentru navigatie, etc deja am intrat într-un domeniu pe care nu îl stãpânesc şi despre care am vorbit ca un necunoscãtor în ale navigaţiei. Echipajul unui pescador era de aproape o sutã de oameni deci destul de mare, iar lumea mea se restrângea doar la oamenii din tehnic şi la toţi cei care doreau sã se apropie de noi şi în general nu erau prea mulţi, restul fãcând o diferenţã clarã între puntişti şi tehnic dând astfel o clarã dovadã a îngustimii minţilor lor. Mã împãcam bine cu oamenii maşinii acceptându-i cu poreclele lor cu tot, porecle desprinse parcã din viaţa tihnitã de la palatul regal. Aveam un titirez de ofiţer atât de scund cã-mi venea sã îngenunchez când vorbea cu mine, de ruşine cã mã aflam la prea mare distanta(în sus) de el iar lumea mai pe faţã, mai pe ocolite îi spunea „lindicul principesei” ceea ce mi se pãrea extraordinar, îmi suna ca un titlu nobiliar. Un mecanic sfrijit, bãtrân şi urât era numit „amantul reginei” iar un marinar cu mintea-n Luna avea porecla de „Robin Hood” fiind clar cã poreclele lor erau desprinse din vieţile exemplare ale supuşilor reginei Angliei de unde veneau. Mai era un mecanic bãtrân dar foarte solid care nu avea simţul mâinii iar şuruburile care nu se rupeau la strângerea lui nu mai reuşea nimeni sã le desfacã decât cu dalta. Noi îi ziceam nea Aghei(si mulţi alţii „chicky”) iar chiloţii lui erau termenul maxim de comparaţie pentru orice. Adicã daca afirmai cã ceva era mare cât chiloţii lui nea Aghei, era clar ca te refereai la un superlativ, la un maxim extrem de referinţã, la ceva limitã de mare, era argumentul suprem pentru orice enunţ, dupã o astfel de afirmaţie nimeni nu te mai întreba nimic, era clar pentru toţi la ce doreai sã te referi, nimeni nu ar fi reuşit sã admitã mãcar cã mintea omeneascã ar fi putut nãscoci ceva mai mare de atât mãcar cu o fãrâmã. În toatã nebunia vieţii pe mare exista cineva care se bucura la vederea mea, poate cã şi a celorlalţi dar simţeam atâta sinceritate în tot ce fãcea încât îmi plãcea sã cred şi acum s-o scriu cã erau doar pentru mine. La gât avea un medalion pe care îi era scrijelit numele: Rinda. Era o cãţea ciobanesc german isteaţã foc dar „fãrã pic de voinţã”, pentru cã nu putea sã-şi înfrunte pofta de fructe. Dacã comiteai imprudenţa de a ieşi pe punte cu un fruct în mânã, nu te lãsa pânã nu împãrţeai cu ea acel fruct şi împãrţeala nu era una tocmai echitabilã pentru ca ea nu pierdea timpul cu mestecatul, înghiţind ca un pelican veritabil şi cerşindu-ţi imediat altã îmbucãturã. În joaca ei nevinovatã de a sãri cu labele din faţã pe tine, trebuia sã te foloseşti de toate forţele pentru a nu cãdea pe punte dãrâmat de forţa ei. Era însã prietenul care avea timp sã se joace cu toatã lumea fãrã a fi vreodatã plictisitã sau fãrã chef. Toatã puntea de pescuit şi punţile bãrcilor unde stãteam la taclale foarte des cu colegii, erau locuri de joacã pe unde mã urmãrea jucauşã Rinda, doar când plecam din nevoia de linişte şi relaxare spre prova, spre primul compartiment „forpick”, Rinda nu mã mai urma. Poate cã o speria liniştea şi pustietatea de acolo, poate cã ştia cã îmi doream singuratatea în acele clipe şi de aceea nu mã mai urma. E greu de povestit cum era sã stai în extremitatea provei pe teugã, în liniştea aceea odihnitoare sau poate doar aparentã pentru cã pentru mine era locul unde puteam sã scap de duduitul continuu al motoarelor şi acel loc mi se pãrea mie cã era cel mai liniştit. Era atâta linişte pe teugã încât auzeam pescãruşii ce se avântau acolo în larg, auzeam zbuciumul continuu al valurilor cu cele mai şoptite clipociri ale lor, se putea auzi şi foşnetul pe care îl fãcea vântul ce aducea rãcoarea aceea plãcutã şi revigorantã şi greu de descris şi poate şi mai greu de închipuit.1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la 12. RÃTÃCIRI PRINTRE AMINTIRI (la taclale cu supuşii reginei)

  1. george zice:

    fac mai multe popasuri la fiecare text. recitesc cu placere si imi imaginez tot. ca intr-un film.

    • Nu credeam ca va veni ziua in care imi voi impartasi amintirile oamenilor straini. Am fost tot timpul convins ca rostul amintirilor este de a le trai intens si a le abandona apoi in uitare si ca nu ar mai putea interesa si pe altii. Ma bucur ca au puterea de a starni placerea lecturarii lor. Acum, dupa ce am tot scotocit si am regasit amintirile scrise, le am mai aproape de mine de parca toate s-ar fi intamplat atat de recent…

  2. Valentina zice:

    macar pe moment a fost elegant dl cdt si nu a urlat 🙂

    • Era varsta la care tipetele cuiva ma lasau rece. Nu ma impresiona forta racnetelor cuiva, cat ma putea scoate din minti imposibilitatea de a-mi explica motivatia logica a producerii lor. Poate ca erau si momente in care le gaseam o oarecare justificare desi am fost mereu de parerea ca oamenii au capatat darul vorbirii spre a se deosebi de animalele care urlau. M-am intrebat mereu de ce exista pe lume oameni ciudati care incearca sa-si inpuna regulile lor absurde (fara sa fi fost nevoie si fara a le-o fi cerut cineva), facand abuz de functiile lor. Nu am reusit sa gasesc un raspuns atunci si nu am reusit nici acum aceasta dar acum nici macar nu ma mai intereseaza.

  3. Eugen zice:

    Salut
    Foarte plastica descrierea vietii de la pescadoare.Am fost si eu pe Rodna dar dupa 90 de fapt am si adus-o in tara cand s-a terminat cu IPO.Nu am mai facut cu comandandantul de care ai amintit imediat dupa 90 a plecat la companii straine. Cred ca simtea ca-i fuge pamantul de sub picioare.Se obisnuisera pe vream lui ceasca erau un fel de semizei la nava si nu trebuia sa miste nimic fara stirea lor. Acum lucrurile s-au mai schimbat comandantul este commandant oricum dar dar nu mai este semizeu.Bafta si sa auzim de bine

    • Da, unii asa erau si nu erau putini. Incercau sa impuna….hai sa-i spun doar o stare de nemultumire. M-am intors si eu cu flota in tara, atunci eram pe Pietrosul… ce timpuri si atunci…cum s-au mai dus ani…

  4. Nu cred ca o sa uit vreodata, perioada de puscarie pe care am facut-o pe nava Pietrosu… nu stiu daca va mai amintiti, eu eram copilul slabanog si negru, care a bagat tunel si magazie vre-o 3 voiaje, pentru ca eram la inceput ,bine ca s-a terminat repede, ca altfel cred ca imi mancam ficatii acolo. Vroiam sa iti fac complimente pentru harul tau de narator si sa te asigur ca in timp ce citeam, parca traiam din nou acele timpuri de c–t. Cred ca se intampla oricui a trait acele timpuri… 6 cu 6, va mai amintiti turele? Efortul pe care il faceam sa dam tunelul peste cap…vagoanele de peste pe care le scotea moldoveanu pe Pietrosu…

    • Sincer sa fiu parca stiu un Unguru si cred ca si Stefan care era var cu Unguru Marius dar toate mi le amintesc vag. Am facut doua voiaje pe Pietrosul intre care am intercalat si unul pe Rarau2 cand Calimanul imi please in tara, dupa dec “89. Defapt cu Pietrosul m-am intors impreuna cu toata flota la Midia. Toti am avut si mai avem uneori situatii sau perioade ce c—at dar cand privim in urma vedem doar partea buna si pozitiva a lucrurilor. Eu eram 0-4 pe Pietrosul ca pe toate navele pe care am mai fost dar cunosc foarte bine prelucrarea pentru ca am muncit si la tunel, si la glazor, si la ambalare sau sortat la banda ca marinar sau ca voluntar (obligatoriu)dupa ce ieseam din cartul din sala masini. Acum imi lipseste marea si viata de vapor, am mai navigat o singura data pe o nava straina cu oameni straini cu alte religii cu alte obiceiuri si n-am mai regasit acea frumoasa atmosfera ca in flota IPO. Cred ca noi toti am stiut sa facem sa avem amintiri frumoase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s