11. AMICII MEI PINGUINII (cãlãtor la cerere)

În amurgul târziu al unei zile obositoare, sãtui de drumul lung şi de toate nimicurile provizorii cu care ne înconjurasem pe Polar cu ajutorul cãrora ne uşurasem şi îmbunãtãţisem confortul şederii noastre pe acolo, am fost debarcaţi pe Cãliman. Ne aştepta imens, cuminte şi trist, cuprins de semiîntunericul şi tãcerea serii,  în acelaşi loc în care îl lãsasem şi în urmã cu douã luni, girand doar în jurul ancorei la fiecare schimbare de vânt. Apropiindu-ne încet cu barca de mijlocul navei spre scara împletitã din frânghie cu trepte de lemn, desluşeam tot mai clar ţãcãnitul leneş al unui motor auxiliar fãrã sarcinã mare, probabil încãrcat doar cu iluminatul navei. De data aceasta nu mai eram atât de pierdut şi speriat ca la primul voiaj, ci pãşeam cu încredere şi siguranţã pe puntea umedã din lemn, printre feţele cunoscute cu care mã salutam tachinandu-ne complice cu lucruri doar de noi ştiute sau feţele noi de care chiar nu-mi pãsa cine erau sau ce doreau. Mã simţeam în totalã siguranţã pe nava „mea”, mergând cu bagajul „meu” spre cabina „mea” care de aceastã datã era în aşteptarea „mea” şi a Ţapului care sosise ca şi mine de acasã. La maşinã, carturile de mare nu se mai fãceau, aşa cã plictiseala ajunsese la cote maxime. Am ieşit dimineaţa pe punte la întâlnirea cu foca Vasilicã dar nu a mai venit, bãnuind cã fusese uitatã de cei cãrora le-o lãsasem în grijã. În lipsa mea mai venise la maşinã în cartul 8-12 un bãiat nou cu care ne ştiam din anii de liceu cu un an mai mic. Îl chema tot Petricã însã şeful mecanic îi spunea ca şi toţi ceilalţi Pişta aşa cum mie mi se spunea don Pedro, devenind învãţãcelul meu. Pişta încã nu apucase sã vadã nava în marş, deci nu ştia nimic despre pregãtirile de marş şi pescuit şi nici despre agregatele cãrora trebuia sã le asigure mentenanţa. Peste câteva zile am tras în diblã cu Polarul, tot în rada portului pentru a lua energie electricã, pentru a opri toate motoarele şi a curaţa cu ajutorul scafandrilor amândouã prizele de fund care dupã atâta staţionare erau pline cu scoicã. Trebuia sã pregãtim nava pentru marş şi noi bãnuiam cã era vorba de marşul spre ţarã. Între nave se loveau violent mânate de curenţi şi vânt puternice, grupurile de câte patru trancheţi şi prin acel zgomot brutal se auzea o vãicãrealã de animal captiv. Am mers degrabã cu Pişta spre bordul respectiv vãzând cum între trancheţii aflaţi în continuã mişcare cu smucituri violente atunci când lanţurile se întindeau la maxim, rãmâsese prinsã de o aripã, un pui de focã lung cam de 70-80 cm lungime. L-am legat pe Pişta cu o saulã de mijloc, coborându-l pânã la puiul de focã speriat, care s-a lãsat repede luat în braţe fãrã sã se împotriveascã deloc. Am închis toate ieşirile punţii spre mare cu pachete de cartoane pentru ambalarea coleţilor de peşte, unde am lãsat mica focã pânã când aveam sã terminãm amenajarea unui buncãr de peşte(acum gol) cu o platformã de lemn şi apã rece pentru scãldatul acesteia. Totul presupunea mãcar câteva ore de muncã şi între timp hãrmãlaia de la pupa devenise de nedescris. Se adunaserã acolo cred cã toate focile din golf fãcând un vacarm greu de închipuit. Noi aproape terminasem amenajarea şi umplusem şi buncãrul cu apã pânã la nivelul dorit însã şi mica noastrã focã devenise agitatã la auzul ţipetelor celorlalte foci din apele golfului, muşcându-l uşor pe Pişta de mânã atunci când o surprinsese cu prinderea lui bruscã de aripioarele din spate. Polariştii care vãzuserã ce aveam noi pe punte ne chemaserã la negocieri dorind s-o cumpere şi s-o aducã în ţarã dar eu cu Pişta nu am dorit sã negociem asta sub nici o formã refuzând cu hotãrâre toate propunerile lor. Când în sfârşit reuşisem sã-i lãmuresc pe polarişti cã eram de naîduplecat şi când şi noi terminasem totul, a apãrut skepperul zicându-ne sã eliberam cât mai repede foca ce ar fi putut aduce ghinion. Ne-am executat imediat scãpând ca prin farmec de vacarmul din apã. La urma urmei nici noi nu mai ştiam de ce fãcusem toate acele pregãtiri şi ce anume doream sã facem cu ea, pentru cã nu am fi putut sã ţinem bunkerul acela ocupat mereu. Am intrat în carturi de mare şi în douã zile am plecat la pescuit pentru a face full-ul cu peşte în magazii. Orice agregat oprit în stare bunã de funcţionare şi lãsat în repaus o perioadã de timp, nu va mai merge la urmãtoarea pornire decât în cel mai bun caz satisfãcãtor şi aşa se întâmplase şi acum cu aproape toate agregatele şi instalaţiile pornite, fiind nevoiţi sã mai oprim încã odatã în zona de pescuit înainte de prima traulare, pentru mici intervenţii. Am schimbat toate injectoarele care nu mai pulverizau motorina, ventilele care nu mai ţineau presiunile, elemenţii care nu mai ridicau presiunile de lucru, am reglat temperaturile de ardere pe fiecare cilindru, am remediat scurgerile pompelor, am desfundat instalaţiile de rãcire acum înfundate dupã curãţarea prizelor de fund. Întotdeauna dupã o staţionare mai îndelungatã trebuia sã facem un tur de forţã verificând toate agregatele, deja repaosul la ancora îmi dãdea fiori de câte ori mã gândeam la el.

Pe mare

Pe mare

Cu timpul am reintrat în normal cu programul nostru de pescuit, continuând sã ne facem ciorba de peşte de la douã noaptea din comanda maşini indiferent de probremele ce se iveau mai mereu la funcţionarea navei în plin. Ieşeam de câte ori aveam ocazia la virãrile trawllerului pe punte pentru a vedea şi învãţa tot felul de vieţuitoare din adâncurile Atlanticului. Cât stãtusem în ancorã, fusesem pârjoliţi de adierile dinspre uscat care ne aduceau dogoarea nisipului fierbinte şi a aerului încins, însã în larg totul se schimbase şi fiecare palã de vânt era revigorantã şi dãtãtoare de forţe proaspete, simţeam rãcoarea plãcutã alunecând pe trupul meu ca pe o binefacere demult aşteptatã, nemaisãturându-mã de dezmierdarea ei. Dupã câteva zile de pescuit la adâncime pelagicã, cu capturi îndestulãtoare şi peşte de calitate(merlucius şi macrou mare), am sperat îndreptãţit cã vom umple magaziile frigorifice în mai puţin de o lunã dar pescuitul era şi mai este încã o activitate în care trebuie luat în seamã serios şi norocul.  Au sosit însã şi zilele mai puţin norocoase în care capturile s-au înpuţinat simţitor ori în care veneau amestecate cu fel de fel de vietãţi nemaivãzute şi inutile pentru scopul activitãţii noastre, trebuind în permanenţã sã alergãm cu nava spre locurile în care migrau bancurile de peşte. Au fost zile în care prindeam cantitãţi mari de rechini micuţi, de meduzã, de peşte bun amestecat cu rechini mari, amestecat cu foci, cu delfini. Dupã multe zile trudite la pescuit am reuşit umplerea magaziilor cu peşte fãcând cale întoarsã spre golful Walvis-Bay, rãmânând în ancorã pentru doua-trei sãptãmâni în aşteptarea unei hotãrâri care trebuia sã soseascã din ţarã. Între timp se mai facuse un schimb de echipaj, mai sosiserã oameni noi, mai primisem noutãţi iar din Mauritania ne soseau veşti zgârcite în amãnunte despre nava Postãvaru care fusese scufundatã de coliziunea pe timp de ceaţã cu o altã navã cu pavilion ce nu mi-l mai pot aminti acum. Mã rugam zi de zi pentru ca fratele meu care nu ştiam pe ca navã se mai gãsea din acea zonã sã nu fi fost printre victimile acelui dezastru. Dupã plictisitoarea aşteptare am fost anunţaţi cã vom face marş spre ţarã, la Galaţi pentru reparaţii. Abia depãşisem douã luni de când sosisem în acel voiaj, aşa cã am refuzat sã rãmân pe

B419

B419

navã, solicitând sã merg pe o altã navã din Namibia. Am fost trimis în port unde se afla nava Razelm pentru o reparaţie neplanificatã care presupunea un enorm volum de lucru. Navei urma sã i se schimbe arborele cotit al motorului principal, mare cât o casã. Realizam acum stând şi gândindu-mã în urmã cã mi se îndeplinise o dorinţã deşi nimic nu-mi era pe plac. Razelmul era una dintre navele de generaţie veche, un model B22 de construcţie polonezã, la şantierele din Gdansk, lipsit de confortul sau de automatizarile de pe un superatlantic. Comparând navele, Razelmul mi se pãrea acum o corabie pe lângã Cãlimanul cu care refuzasem sa plec spre ţarã. Am realizat atunci adevarul din vorbele:”ai grijã ce-ţi doreşti cã s-ar putea sã ţi se îndeplineascã dorinţa”. Era prea târziu sã mai pot face ceva, aşa cã am continuat sã mã adaptez la noile condiţii cu un imens sentiment de frustrare. Am avut nevoie de ceva timp pentru a mã adapta şi familiariza cu noii colegi care din cine ştie ce impresie eronatã, mi se pãreau mai mult decât ciudaţi dar cel mai deranjant lucru mi se pãrea atitudinea câinelui. O namilã mare şi albã, flocos peste mãsurã, cu labele groase cât mâinile unui om, care nu pricepea nimic româneşte şi care neînţelegând ce-i spuneam şi din dorinţa permanentã de joacã, sãrea cu labele pe mine cu toatã greutatea lui. Câinele înţelegea foarte multe comenzi doar în lb.Polonezã de unde venise împreunã cu cei din echipajul navei care dupã o reparaţie de aproape un an vorbeau cu toţii poloneza. Intra în duş peste noi şi aştepta sã-i facem baie şi sã-l sãpunim temeinic pentru a-şi pãstra albul imaculat al blãnii. Cineva a luat o foarfecã şi i-a tuns blana lungã spre al proteja de cãldurile din port şi îi dãduse un aspect comic cu tunsoarea cãpãtatã, capul mare pe care nu-l putuse tunde bine cu acea foarfecã mult prea mare şi coada cu moţul din vârful ei ca sfichiul unei cozi de leu. Încercase sã i-o taie crezând cã-i doar pãr dar îl ciupise sãnãtos cu foarfeca pe sãracul câine tãind-o la fugã prin tot portul, schelãcãind de durere. Îl cunoşteam pe unul dintre bucãtarii navei de loc de prin Reşiţa cãruia nu-i cunoscusem niciodatã adevaratul nume ştiindu-l ca mai toţi ceilalţi de Pinochio, care cândva în adolescenţa lui boxase şi la Delta Tulcea şi pe un fost coleg de liceu Fane tot mecanic ca şi mine ce-mi devenise şi coleg de cabinã pe proaspãta mea navã.  Şeful mecanic, un bãtrân cãrunt şi voluminos ca ursul Baloo (cum îl şi porecleam), care poate cã prin colţurile cele mai dosite ale minţii lui încâlcite sã fi avut ascunse cu iscusinţã şi câteva cunoştinţe de mecanicã dar care cel puţin deocamdatã nu lãsa sã rãzbeascã nimic din ea, fiind mai preocupat cu modalitãţile de aplicare a pedepselor pentru pricini minore, decât de a rezolva adevãratele probleme apãrute. Apoi Virgil, un ofiţer mecanic isteţ dar cu mintea zdruncinatã rãu, fiind mereu lucrul cel mai imprevizibil din imediata mea apropiere. Îmi luam la revedere la sfârşitul cartului de la un Virgil iar la urmãtoarea întâlnire dãdeam peste un alt Virgil total diferit.

vedere port

vedere port

La început am fost circumspect gândindu-mã cã poate o avea vre-un frate geamãn cum pãţisem şi pe Cãliman cu doi fraţi (Dixi şi Pixi) ce mã zãpãciserã pânã sã mã dumiresc dupã vreo patru luni cã ei erau gemeni.  Sala maşini era mutilatã acum de imensa lucrare şi momentan motorul de propulsie se gãsea demontat şi scos pe punte în subansamble mai mici, pe locul lui existând aşezat doar carterul, în aşteptarea noului arbore cotit. Motoarele auxiliare, generatoare de energie erau în funcţiune şi mã duceau cu gândul vãzându-le, la navele cu abur pentru cã culbutorii  în mişcarea lor ritmicã şi continuã erau la vedere, trebuind sã le gresez periodic cu o pompiţã (pe care noi o numeam gâsculiţã) pe fiecare în parte. Avea o salã de comandã cu generoase ferestre din sticlã dublã şi groasã pentru o izolare optimã, cu vederea spre sala maşini dar în lipsa unui sinoptic devenea inutilã, pe fereastra aceea mare neputând vedea toate amãnuntele aşa cum mi le arãta sinopticul de pe superatlantice. Încercând sã mã încurajez, mã gândeam cã s-ar fi putut şi mai rãu pentru cã în flotã mai existau încã douã nave construite în Osaka, lipsite şi de acea comandã înconjuratã de sticlã. Pe una dintre ele, „trawller.Galaţi” fusesem imediat dupã terminarea şcolii pentru câteva luni şi mã speriasem grozav la gândul cã toate ar fi putut arãta aşa. Toatã lumea încerca sã mã

Cainele

Cainele

prosteascã zicându-mi cã în maxim o urma sã fim la pescuit, de parcã eu eram un cofetar chior ce nu ştia mecanicã o iotã şi cã nu ştiam sã-mi fac o idee despre asta ţinând cont cã încã nu sosise nici mãcar în port. Pregãtirele erau fãcute pentru primirea acelei piese iar noi intrasem într-un program mai relaxat, mergând mai des prin oraş. Dimineţile mergeam prin sala maşini sã remediem eventualele nereguli iar mai apoi neoficial ne îmbrãcam frumos şi pãrãseam bordul mergând cel mai adesea la Flamingo de unde ne începeau mai toate amintirile noastre de atunci. Într-o bunã zi de luni, pe când stãteam la o bere de care traseseam peste mãsurã de mult şi care se încãlzise între timp de atâta lãlãialã fãrã vreun rost sau vreo ţintã anume, privind doar un tv la care nu pricepeam mai nimic redând un post local de limbã afrikans, a venit un coleg Mihai ce plecase împreunã cu Virgil fãrã sã mai fi revenit la bord de douã zile. Mi-a explicat la insisţentele mele nedisimulate cã-şi petrecuserã timpul într-o casã particularã la nişte localnice amabile şi draguţe dar care de dimineaţã terminându-se weekend-ul plecaserã la slujbele lor şi cã avea nevoie de un ajutor pentru a merge sã-l ia de acolo pe Virgil cãruia îi era teribil de rãu dupã beţia trasã. Am ieşit din centrul comercial, intrând pe strãzile largi şi aerisite mãrginite de cãsuţe cochete cu terase şi spaţii verzi împrejmuite cu garduri minuscule. Mie mi se pãreau acele case şi acele strãzi cã erau identice fiindu-mi dificil sã mã pot orienta dupã forma lor fãrã un punct de reper evident iar strãzile fãrã nume ci doar numerotate, îmi sporeau acea confuzie. Mihai probabil cã-şi fãcuse nişte semne nevãzute de mine sau întinsese un fir nevãzut ca Ariadna cândva, pentru cã nimerise adresa cãutatã fãrã ezitãri, intrând ca la el acasã. Am intrat şi eu cu oarecari reţineri gãsindu-l într-un decor dezolant pe Virgil, întins pe o canapea, cu un picior cãţãrat pe spatarul ei iar cu celãlalt intins mult pe jos respirând adânc şi zgomotos. Numai ce mâncase o cutie de conservã de carne gãsitã prin frigider dupã cum încercase el sã ne lãmureascã şi acum încerca sã-şi regãseascã echilibrul pierdut în urmã cu doua zile. Am ridicat cutia de conservã de lângã capul lui, ce pãstra încã urme consistente de un sos roşu şi am privito mai bine râzând amuzat de ce tocmai aflasem, apropiindu-mã apoi de Mihai pentru a-i arata şi lui despre ce era vorba. A râs şi el la fel de amuzat, doar Virgil refuzând sã participe la veselia noastrã ori pentru cã nu realizase comicul situaţiei ori pentru cã atunci în acel moment sã-i fi fost absolut indiferent cã îi mâncase conseva câinelui. Bani pentru taxi nu prea mai aveam, poliţia nu puteam s-o chemãm într-un cartier de case la acea ora la care gazdele erau plecate, iar Virgil era greu ca un bou şi moale ca o cârpã şi pe deasupra mai şi duhnea teribil a transpiraţie şi alcool. A trebuit totuşi sã-l sprijinim cumva de umerii noştri şi sã-l scoatem din confortul casei cu aer condiţionat direct sub soarele nemilos şi ucigator al amiezii. Am fãcut un popas la Flamingo pentru odihnã aşezându-l pe Virgil pe un fotoliu, care cu barba lui rãvãşitã şi pãtatã cu sosul conservei de câine mâncate mai devreme, cu pãrul lui valvoi, nearanjat şi ochii buhãiţi de somn puţin şi bãuturã „gârlã” a acaparat atenţia tuturor. El însã râzând şi fãrã sã-i pese de cei din jur, ne-a rugat strigând în gura mare sã-i dam şi lui o bere rece. Ne-a amuzat propunerea fãcutã dar pentru cã şi nouã ne era la fel de sete, i-am dat curs imediat luând trei beri, apoi alte trei şi alte trei şi încã alte trei, facând ca atunci când am ajuns la navã, soarele sã nu mai aibã puterea sã pârjoleascã mai nimic, iar noi sã nu mai avem puterea sã mai urcãm schela de acces pe navã.

Într-o altã zi, pe când mã chinuiam cu un localnic sã jucãm în localul pustiu un biliard al cãrui reguli nu le stãpâneam atunci, aşa cum nici pânã azi nu m-am obosit sã le mai învãţ(gãsind cã contabilizarea reuşitelor sau nereuşitelor dintr-un joc poate deveni o bunã sursã de frustrãri şi iritãri, ratând astfel relaxarea doritã), a venit cu propunerea sã facem un drum la Swakopmund. Mi-am întors buzunarele pantalonilor pe dos pentru a pricepe cã eram lefter, ceea ce la fãcut sã zâmbeascã generos. El chiar avea un comision de fãcut acolo şi dorea sã-mi fie ghidul locurilor lui natale. Era cu un auto pik-up Nissan albastru şi am urcat fãrã sã mã intereseze altceva, decât berile aburinde pe care le luasem la pachet atunci când pãrãsisem Flamingo-ul. Auzisem doar cã în oraşul în care urma sã ajungem s-ar fi turnat filmul „Piedone africanul”, altceva nu mai ştiam nimic doar bãnuiam cã nu putea fi cu mult mai deosebit decât Walvis-Bay-ul. Probabil cã aceiaşi oameni cu aceleaşi preocupãri, aceleşi obiceiuri, aceeaşi bere „Windhoek export” sau „Lions”, aceeaşi circulaţie tâmpitã pe stânga drumului, aceleaşi legi bizare şi de neînţeles în care negri nu aveau voie sã meargã cu albii prin oraş şi în general dupã orele de lucru fãrã voia de a circula liberi pe strãzi ci duşi direct în rezervaţiile negrilor sau bantustane. Bineînţeles cã Jay era alb şi cã personal nu aveam nimic împotriva lui sau a celorlalţi albi întâlniţi frecvent prin locurile obişnuite dar poate cã nici el şi nici mulţi alţii ca el nu agreeau ceea ce se întampla atunci în Namibia, de vinã fiind sistemul şi obiceiurile înrãdãcinate în mulţi ani şi politica dusã de adepţii aparhaidului aflaţi pe atunci la putere în ţara lor ca şi în Africa de Sud. Am pornit pe drumul strãjuit de dunele înalte de nisip printre care spre dreapta drumului de dus se zãreau valurile mãrii. Ne-am împãrţit cabina maşinii în douã, fiecare cu gândurile lui, cu problemele lui, nemaiauzindu-ne şi nemaiinteresându-ne unul de altul, multumindu-ne doar sã privim. Mi-aş fi dorit mult ca acel drum sã fi şerpuit leneş printre dunele cu nisip auriu pentru ca amintirea mea sã devinã duiosã, însã era inuman de drept ca o cale feratã cu capetele-i pierdute în depãrtãri, ale cãrei gãri nu se zãreau niciunde. Priveam fãrã sã vãd spre înainte negrul asfaltului încins, cu nerãbdarea de a ajunge la destinaţie şi nu pentru cã mi-aş fi dorit sã mã vãd mai repede pe strãzile acelui oraş, ci pentru cã îmi venise brusc un dor nebun de a mã întoarce mai repede pe nava mea, în cabina mea. Cred cã începusem sã mã satur de interminabilele zile şi nopţi piedute aiurea prin cârciumi cu fel si fel de oameni strãini, de toatã nebunia şi provizoratul lucrurilor ce mã înconjurau de prea mult timp. Pânã la terminarea acelor reparaţii şi apoi ieşirea în larg pentru probe şi pescuit, fiecare zi a era o adevãratã aventurã cu mereu alţi şi alţi oameni. Aventurile mele nu erau toate poveşti dar ar fi putut deveni, aşa cã au rãmas stivuite în amintiri de povestit, amintiri de nepovestit, amintiri de trecut sub tãcere sau altele pur şi simplu uitate. Dupã aproape trei luni petrecute în Walvis-Bay încheiate cu finalizarea reparaţiilor şi efectuarea probelor în larg, am ieşit la pescuit pentru câteva sãptãmâni pânã la urmãtorul schimb de echipaj care pica undeva pe la mijlocul lunii ianuarie. Într-una din zilele de pescuit în care totul mergea bine(pe pilot

urcand la bord

urcand la bord

automat cum glumeam noi), dupã ce i-am pus în cafeaua lãsatã de Virgil la rãcit („pentru a nu face riduri” zicea el), toatã sarea pe care o aveam la îndemânã fãcându-l s-o scuipe ca un aspersor (spre satisfacţia mea), a trebuit sã plãtesc tribut pentru gluma aceea (despre care nu se putea spune cã nu fusese o glumã nesãratã)şi dupã douã ture alergate în jurul pupitrului din comanda maşini urmat îndeaproape de Virgil, am pãrãsit compartimentul alergând undeva pe puntea de pescuit. Am telefonat mai târziu în sala maşini unde mi-a rãspuns un „alt” Virgil, mult mai calm de parcã nu se întâmplase nimic din ceea ce se întâmplase. Un lucru mãrunt care m-a convins cã şi ciudatii de acolo erau de toatã isprava ca şi ceilalţi pe care îi cunoscusem pe Cãliman, hotãrându-mã sã nu plec încã acasã aşa cum ar fi trebuit. A doua zi m-am ras pe cap şi am scris cererea formalã de a rãmâne  încã douã luni. Peste o sãptãmânã deşi acele cereri erau de obicei

pinguin in barca

pinguin in barca

formale, avea sã-mi soseascã raspunsul oficial cã figuram pe listele de repatriere, trebuind sã plec acasã. Deja mã gândeam la iarna cumplitã de ianuarie şi la capul meu ras şi mã pufnea râsul de situaţia în care mã aflam. Am ajuns în rada portului cu câteva zile înainte de schimb şi am mers cu barca pentru a lua unele materiale de la un pescador sosit din ţarã dupã un lung drum în care ocolise întreaga Africã prin estul ei. Pe slipul navei (topoganul de la pupa pescadoarelor pe care alunecã sacul trawller), aveau întinsã o plasã pentru a împiedica alunecarea oamenilor şi a doi pinguini ce se aciuiaserã la bordul navei lor. Sãreau în ocean şi se întorceau pe puntea de pescuit dupã pofta lor, fãrã oprelişti deşi marinarii care începuserã pituratul (vopsitul) navei erau disperaţi dupã ce se treziserã cu penele de pinguin(care nãpârleau), lipite pe suprafeţele proaspãt piturate(vopsite). Barca cu care sosisem noi era neacoperitã aşa cã pinguinii s-au urcat şi în barca noastrã întâmpinându-ne la coborârea noastrã. Au stat liniştiţi în barcã întregul drum, sperând pentru câteva momente cã ne vor urma şi pe navã. Afarã era frig iar ei îşi tot scuturau ca nişte câini apa de pe pene udându-ne şi pe noi iar rafalele puternice de vânt ne sporeau senzaţia aceea de rece cumplit. Am pus cu neîcredere mâna pe unul dintre ei dar nu m-a bãgat în seamã, probabil cã erau obişnuiţi cu asta deja, aşa cã am prins curaj şi i-am mângâiat cu convingere pe amândoi, era pentru prima oarã când atingeam un pinguin adevãrat şi asta mi s-a pãrut extraordinar. Când ne-am apropiat de nava noastrã, s-au aruncat în apa învolburatã sãrid zglobii printre valuri, însoţindu-ne jucãşi prin apã, pânã ce barca a fost prinsã şi ridicatã la post în gruiurile navei.

Imi aduc aminte de amicii mei

Imi aduc aminte de amicii mei

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la 11. AMICII MEI PINGUINII (cãlãtor la cerere)

  1. george zice:

    popasuri in viata. in viata altora. popasul intr-o lectura care te incarca cu energii pozitive.

  2. Valentina zice:

    imi imaginez cum arata vaporul plin de fulgi 🙂

  3. Valentina zice:

    Pt ca aveam picioarele strambe nu m-au primit la cercul de balet, asa ca am ajuns la UNICEF (mai aveam la dispozitie cercul de teatru, dar trebuia sa invat poezii si roluri pentru spectacole, ceea ce nu era deloc pe placul meu). Copil fiind, m-a impresionat foarte tare drama pe care o traiau acei oameni. Regimul apartheid a fost abolit intre timp, dar obiceiurile vechi dispar greu, inca mai apar conflicte. Cred ca nu a fost usor pentru voi sa respectati obiceiurile de la vremea respectiva.

    • Cred ca la varsta aceea de 20-22 de ani nu analizam tot ce vedeam, abia acum incerc sa-mi dau seama de tot ce era acolo desi abuzurile erau evidente. Luam ca pe o gluma buna pana si faptul ca o anume nava portcontainer(„Ango” din le Havre-Franta) cu care intamplator ne-am intalnit mereu prin mai multe porturi de mai multe ori si care avea un negru la bord(cetatean francez, prefera sa nu coboare in aceste porturi.

  4. ichandreea zice:

    De ce nu ai adus un pinguin acas :D? As fi avut companie cand eram mica 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s