10.Înapoi în Africa (în cãutarea lui „acasã”)

Primisem deja telegrama de plecare într-un nou voiaj tot în zona Namibia – Sudafrica, telegramã pe care o aşteptam dealtfel ca pe o gurã proaspãtã de aer sau ca pe o soluţie de rezolvare a impasului în care intrasem.  În cele aproape douã luni de vacanţã în ţarã, îmi cheltuisem mai toţi banii pe te miri ce nimicuri şi plãceri pasagere şi neimportante, excursii cu destinaţii necunoscute de ale cãror puncte finale mã miram şi eu la fiecare sosire. Faptul cã nu aveam nici o grijã, faptul cã eram singur, sau cã nu exista nici o persoanã care sã fi depins de hotãrârile mele, mã fãceau sã am o minte împrãştiatã, sã nu ştiu ce este grija zilei de mâine. Aşa ajunsesem ca banii câştigaţi cu trudã în peste jumãtate de an sã se ducã pe apa sâmbetei într-un ritm rapid. Amicii mei din ţarã rãmâneau neclintiţi în credinţa lor cã marinarii în general erau plini de bani, nerealizând de fapt cã ne cheltuiam lefurile primite pe multe luni, în doar câteva sãptãmâni, iar dupã noi veneau alţi marinari şi alţii care întreţineau aceiaşi impresie parţial eronatã. Am spus parţial, pentru cã noi am fi reuşit sã ne descurcãm şi fãrã salarii dacã am fi fost nevoiţi. Îmi teminasem deci toţi banii şi chiar rãmãsesem şi fãrã pantalonii Wrangler de care fusesem aşa de mândru, dându-i unui vechi amic care atât de mult stãruise cu rugãminţile lui încât nu am mai reuşit sã-i rezist.  Nu regretam nici banii cheltuiţi fãrã rost, nici rãtãcirile prin trenurile cu destinaţii necunoscute care mã purtaserã prin tot felul de locuri, regretam poate un pic faptul cã persoanelor importande din viaţa mea de atunci nu reuşisem sã le dau rãgazul de a vorbi pe îndelete despre toate of-urile lor. Acum ştiu cã pãrinţii mei nu dormeau nopţi întregi cu minţile îngrijorate de absenţele mele prea lungi şi prea dese de acasã.  Eram în schimb mulţumit pentru cã îmi împlinisem o promisiune fãcutã mie însumi şi totodatã o idee mai veche de-a mea de pe vremea când eram încã elev de liceu, de a merge cu prima mea nepoatã(fiica sorã-mi) la un cinematograf unde sã ruleze un film Walt Disney şi de a putea sã-i ofer orice şi-ar fi dorit. Crescusem împreunã cu ea fiindu-mi ca o sorã mai micã dar între timp planul meu se mãrise pentru cã se mai nãscuse o nepoţicã, trebuind acum sã mergem cu toţii. Avusesem norocul de a gãsi la cinema Tineretului un matineu dupã care eram înebunit („Cartea junglei”) care deşi acum nu mai ştiu cât de încântaţi fuseserã copii de un lung metraj (fie el şi desen animat), poate doar de vizita la barul Diana pentru citronada rece şi prãjituri sã le fi plãcut mai mult. Oricum nepoatei mele mai mici i-a plãcut sigur dupã ce am cãrat-o în cârcã mai bine de trei ore cât durase plimbarea, refuzând cu desãvârşire sã facã paşi singuricã.

Cu buzunarele acum goale, am înţeles cã cel mai înţelept lucru ar fi fost sã plec neîntârziat într-un nou voiaj şi oricum, nu puteam gãsi în a rãmâne în ţarã, acea linişte dupã care aleargã toatã lumea. Simţeam cum lumea mea se mutã încetul cu încetul acolo pe mare devenind pe nesimţite locul în care sã-mi regãsesc ritmul şi tihna. Erau frumoase vizitele în ţarã dar atât, rãmâneau doar nişte vizite, adicã nu locul în care sã mã întorc de undeva, ci doar un loc pe care sã îl vizitez mereu cu plãcere, sã-mi revãd familia, prietenii şi apoi sã mã întorc la locul meu de pe mare. Simţeam cum ceva din firescul obişnuit al tuturor lucrurilor ştiute se schimbã, ceva incontrolabil şi nedefinit încã, ceva de care nu eram încã conştient dar era atât de plãcutã aceastã transformare încat nici nu aveam de gând sã mã ostenesc scormonind sã aflu ce anume era.  În ţarã, cineva care nu mã mai vãzuse niciodatã îmi spusese fãrã sã mi se uite în palme cã eram navigator. Probabil cã citindu-mi pe chip uluirea, mi-a explicat cã mersul meu legãnat mã trãda la fiece pas, fiind absolut sigur cã nu-şi greşise aprecierea. Asta îmi întãrea convingerea cã mã transformam încet în omul acelui alt loc unde mã simţeam liniştit. Cu cinci zile înainte de plecarea mea, mersesem la Otopeni în întâmpinarea fratelui meu ce se întorcea din Mauritania şi cãruia i se nãscuse un fiu. Mã uitam la tot ce putea sã însemne interiorul aeroportului şi acesta mi se pãrea acum cald şi prietenesc, doar când plecam eu mi se pãreau toate reci şi neprimitoare, fãcându-mã sã nu mã mai simt dorit acolo sau uneori chiar alungat. Ştiam cã peste câteva zile doar, toate vor redeveni neprimitoare şi triste. La despãrţirea de gaşca mea a fost simplu, trãgând o beţie cu votca poloneza din belsug şi murãturi din beciul gazdei în care ne furişam ca strãinii pe geamurile joase şi mici, cu ligheanul în braţe sã nu ne audã mama sa. Bãnuiam, adicã ştiam bine cã dupã ce voi pleca spre autocar în timp ce ei vor fi dormind încã dupã acea beţie zdravãnã, dimineaţa târziu când se vor trezi cu dureri groznice de cap,nici nu vor mai şti pentru ce bãuserã şi vor cãuta un alt motiv şi un alt sãrbãtorit pentru o altã beţie. Nu mã deranja, eram o gaşcã pe cinste şi eram şi eu întrucâtva la fel ca şi ei deşi acum nemaifiind împreunã aveam amintiri total diferite în ultima vreme. Eram din nou în aeroport de aceastã data pentru plecarea mea, iar noaptea şi iar foarte târziu, nerãbdãtor doar sã ajung în avion şi sã dorm în zborul acela fãrã escalã de opt ore pânã în Luanda. Mã aflam la al patrulea zbor şi deci nu mai aveam nici un fel de emoţii pentru decolare, zbor şi aterizarea care aveau sã urmze de dimineaţã. Mi-am dus bagajele la vamã, unde un soldat şi un vameş mi le-au scanat, mi le-au deschis cotrobãind cu zel dupã ceva ce vãzuserã doar ei pe monitor şi dupã câteva clipe cu o faţã triumfatoare, soldatul mi-a arãta o sticla de ţuicã tare de caise aromate, ridicand-o la nivelul ochilor cu pumnul strâns pe gâtul ei. M-a întrebat de dincolo de sticla ce-o ţinea între noi cu licoarea gãlbuie şi clarã, ce era acolo rãspunzându-i la modul cel mai firesc: „Ţuicã de caise, este vre-o problamã? Zborul ãsta este blindat cu alcool”. –„ Nu, nu este nici o problemã, doream doar sã vã rog….” şi mi-a întins pe masa vameşului o canã cazonã de aluminiu înegrit şi schinomosit de îndoiturile loviturilor primite în timp. Am privit întrebãtor şi nedumirit despre gestul sãu zicându-mi plictisit şi sictirit de ignoranţa mea ;”hai mãi tovule’ un gât şi pentru noi aici ce naiba, cã doar pentru voi suntem de dimineaţa pânã seara în aeroport”. Mã dezgustaserã de mic situaţiile acestea, gãsind cã erau ruşinoase. Mã simţeam buzunãrit, prãdat şi prostit totodatã, mã simţeam cumplit. Probabil cã faţa mea adolescentinã sã le fi inspirat dramul de curaj cu care au îndrãznit aceastã insolenţã şi cum ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit atunci ar fi fost circul ieftin, i-am turnat nervos mai mult de jumate de canã ce mi se pãruse atât de micã pe din afarã şi care cred cã avea aproape jumãtate de litru dupã cât de mult se golise sticla din care turnasem. I-am pus dopul sticlei pe care ei ar fi vrut s-o aşeze în locul de unde o scoseserã  dar nu le-am mai dat-o zicându-le: „-Mi s-a fãcut sete şi mai am încã de trecut şi pe la PCTF(punctul de control al frontierei).” Mi-au zâmbit tâmp cu dinţii la vedere, vrând sã-mi arate cã înţeleseserã subtilitatea rãspunsului meu, deşi mã îndoiam puternic cã ar fi reuşit sã-i pãtrundã întregul sãu înţeles. De atunci am refuzat sã mai cred cã Otopeniul ar mai fi putut reprezenta vreodatã pentru mine o adevaratã poartã a unei ţãri pe care noi oamenii simpli o iubeam şi încã o mai iubim ca proştii pânã la sacrificiu. În copilarie şi adolescenţã, ne clãdim tot felul de speranţe şi vise ca nişte adevãrate castele de nisip pe care brutalitatea maturitãţii le macinã sau le nãruie unul câte unul şi te trezeşti într-o zi tristã(neaparat), secãtuit de ele şi fãrã sã-ţi mai poţi aduce aminte cã le-ai avut cândva. Mi-am pãstrat sticla şi am bãut-o pe toatã pânã la intrarea în avion, pentru tristeţea nãruirii acelui castel atât de înalt (poate sã-i mai fi dat şi altcuiva din ea, nu mai ştiu exact). Eram trist pentru cã plecam, eram trist pentru cã dãdusem peste nişte proşti, eram trist pentru cã în optica lucrurilor privite prin aburii alcoolului îmi dãdeam seama cã vor mai urma şi alte aterizãri dure la realitate şi cã toţi acei cai albi din visele adolescenţei mele vor deveni dezolant de gri şi cã griul acela va fi de acum înainte o culoare atât de trist. Învãţãm cã vine maturitatea cu pragmatismul ei, constrângându-ne sã uitam cu desãvârşire de toate visele mãreţe de odinioarã.

M-am trezit înainte de aterizare când însoţitoarele de bord debarasau deja mesele rabatabile înfipte în spatarele fotoliilor din faţã, pentru pregãtirea aterizãrii. I-am înapoiat şi eu tãviţa cu micul dejun de care nici mãcar nu mã atinsesem, mulţumindu-i politicos totuşi. Aşteptam nerãbdãtor sã ajung pe pãmânt sã mã pot mişca în voie, sã ajung mai repede la bordul navei care urma sã ne preia din port. Am fost transportaţi cu operativitate la bordul navei ce ne aştepta liniştitã în port, traversând cu mare vitezã oraşul ce se pregãtea pentru o nouã zi la fel de toridã ca şi celelalte de pânã atunci. Autocarele prãfuite cu acel praf ireal de roşu pentru un sol obişnuit, pline pânã la refuz cu bagaje şi oameni, mirosind a sudoare abundentã, nu s-au oprit din cursele lor pânã nu ne-au transportat pe toţi în siguranţa conferitã de incinta portului. Era o altã navã frigorificã, Polar III şi tot de construcţie germanã ca şi Polar VI ce ne adusese în Luanda pentru zborul spre casã din urmã cu doar douã luni. Nu ştiam şi nu vãzusem încã nici un cunoscut printre membrii echipajului acelui reefer, aşa cã am mers cu bagaje cu tot în magazia patru(prima de langã castel), unde erau multe cutii pliate de ambalaje pentru peştele congelat din care urma sã ne facem culcuşurile pentru cele trei nopţi de marş pânã în zona de pescuit. Ne aşezasem în grupuri ce reprezentau echipajele fiecarei nave ce fãcea schimbul în acea zi. Noi, membrii „Cãlimanului” alesesem colţul din prova tribord al magaziei, ferindu-ne de capacul larg deschis prin care peste zi ne-ar fi copleşit cãldura soarelui, aşezându-ne geamantanele sau genţile drept perne sau sprijin pentru tãlpile obosite de atâta drum. Încã nu aflasem sigur când urma sã ieşim în larg, în schimb auzisem un zvon precum cã nava ar fi fost arestatã pentru un motiv neştiut de noi cei proaspãt sosiţi din ţarã. Dupã ce ne-am asigurat acel minim confort pentru nopţile care urmau sã vinã, am ieşit repede pe punte pentru o rapidã familiarizare cu nava. Am aflat de la marinarul de vardie cã nu aveam voie sã coborâm pe danã şi nu din ordinul comandantului navei, ci din cauza soldaţilor înarmaţi ce se aflau pe cheu, pãzind ca legaturile navei sã nu fie desfãcute pentru plecarea navei şi nici oamenii sã coboare de la bord. Nu eram atât de afectaţi de situaţia aceasta vãzându-ne mai departe de ale noastre pe punte, la careul marinarilor sau mai ales în magazia ce ne servea drept dormitor în care majoritatea oamenilor sosiţi o puseserã de o beţie generalã, rãmânând totuşi împãrţiţi pe nave aşa cum ne aşezasem cu bagaje cu tot atunci când sosisem. Cei mai zeloşi oameni din acest punct de vedere pãreau sã fie de departe cei din echipajul navei „Jiul” ce acaparaserã deja marea încãpere cu lãlãiturile şi râsetele lor groteşti, total deplasate şi doar de ei înţelese iar cei ce se mai puteau ţine pe picioare (câţiva), îşi împreunarã voiniceşte braţele în încercarea hilarã şi fãrã sorţi de izbândã de a porni o horã pentru care picioarele le erau mult prea grele şi încete, fãrã muzicã ci doar cu ritmurile pe care şi le închipuiau ei prin aburii alcolului dublu rafinat pe care îl tot îndoiau cu apã pentru a-l putea bea. În mod normal, pentru prepararea alcoolului dublu rafinat se respecta un protocol simplu, în care dupã ce se dilua un litru de alcool de 99° în doi litri de apã, trebuia lãsat sã se rãceascã mai bine de jumãtate de orã iar zgomotul produs de un metal pe sticla plinã ar fi trebuit sã aibã un clinchet prelung ca cel de argint dar în situaţia datã nu se mai aştepta nimic de acest gen şi dupã acel amestec în pripã se trecea la consumul sãu direct pe când încã frigea din cauza reacţiei exoterme, iar zgomotul metalului pe sticlã era unul dogit. Încetul cu încetul şi pahar dupã pahar, pe mãsurã ce timpul trecea şi noi oamenii din celelalte echipaje i-am ajuns din urmã pe cei de pe „Jiul” care acum nu ni se mai pãreau ridicoli ci doar puţin obosiţi şi cu mult chef. Probabil aşa se poate explica solidaritatea dintre beţivi, doar ei reuşind sã-şi înteleagã of-urile unii altora.  Am adormit cu toţii destul de repede, rãpuşi fiind de oboseala drumului atât de lung şi de alcoolul consumat fãrã mãsurã sau discernamânt.

In largul marii

In largul marii

Dupã puterea razelor ce scãldau mijlocul magaziei, micul dejun trecuse demult timp deşi cei mai mulţi din oameni încã moţãiau dupã noaptea de pominã ce se încheiase. Alţii, (câţiva) se chinuiau în grupuri mici sã îşi prepare câte un ness, vorbind şoptit între ei pentru a nu-i trezi pe ceilalţi. M-am trezit brusc ridicându-mã în picioare, chinuit de curiozitate, pentru cã nici la acea ora târzie nu plecasem încã. Pe punte m-am întâlnit cu comandantul navei mele care le explica câtorva colegi cã fusesem arestaţi pentru nişte incoveniente produse de nava „Moldoveanu” atunci când sosisem eu în primul meu voiaj. Nu era clar cât urma sã rãmânem arestaţi la dana aceea, aşa cã comandantul navei Polar care nu putea porni desalinizatoarele de apã în portul cu apã infectã şi roşie ca şi solul Luandei, a luat hotãrârea ca fiecare om sã primeascã zilnic doar câte doi litri de apã potabilã. La început ni se pãruse o cantitate suficientã dar cu timpul am ajuns sã nu mai ştim cum s-o drãmuim mai bine. Un litru îl amestecam dis de dimineaţã cu jumate de litru de alcool dublu rafinat iar cu restul încercam sã ne stingem setea cumplitã de peste zi. Primele zile eram cu un moral grozav care în doar câteva zile s-a deteriorat rapid, fiind mai tot timpul dacã nu beţi, cel puţin apatici. Cred cã era unul dintre cele mai cumplite lucruri sã stai constrâns şi pãzit undeva fãrã a avea cea mai vagã idee pânã când. Au început sã aparã şi unele accidente, unul din marinari a cãzut în magazia înaltã de peste 4 metri, fãcând ca ofiţerii cei mai mari în funcţii ai fiecãrei nave sã ia mãsuri. La nava noastrã se gãseau şi cãpitanul şi comandantul (superior cãpitanului) care nu s-a bãgat peste autoritatea lui atunci când aflând de bucatari cã aveau un bidon de 20 l de alcool, a cerut sã-i fie adus imediat aruncându-l peste bord. Norocul lor cã bãuserã consistent cel puţin 5-6 litri, fãcând ca recipientul sã se menţinã la suprafaţã. Aşa cã dupã plecarea cãpitanului, ne-am adunat cu toţii la copastia înaltã de aproape 5 metri privind cum bidonul acela cu conţinut atât de valoros începuse sã se îndepãrteze uşor de bordul nostru. Unul a venit cu ideea de a arunca cu tot ce puteam gasi pe punte în apa liniştitã de dincolo de bidon, pentru a face valuri şi a ne apropia bidonul de bord. Apoi cu o frânghie cu un cârlig de sârmã am reuşit sã agãţãm cu mare efort şi extraordinarã îndemânare, bidonul aruncat. Cam dupã vreo şase zile de staţionare acolo şi o noapte ce sãrise din tiparele de pânã atunci în care exagerasem cu bãutura, ieşind pe punte la plimbare, mi-am gãsit comandantul pe capacul magaziei 1 cu încã trei oameni jucând conostas şi dintr-o exuberanţã greu de explicat, le-am spus cã nu ştiam sã cânt dar cã le voi spune bancuri multe şi bune(chiar dacã ei nu doreau asta), dar încercând stângaci sã-mi gãsesc un loc mai bun, am reuşit sã-i împrãştii tabla de joc a comandantului lovind-o cu piciorul. Comandantul s-a enervat fãrã s-o arate, zicându-mi în schimb c-o voce tãioasã cã vom vorbi când vom ajunge la navã, iar eu la fel de enervat pe neîndemânarea mea, i-am replicat sã se ducã în „plm” cã-i stricasem doar un joc şi nu ceva serios. A doua zi, dis de dimineaţã cu ochii umflaţi încã de un somn neodihnitor, dupã ce un coleg mi-a povestit cu amãnunte ce fãcusem, din dorinţa de a îndrepta lucrurile rapid dar cu mintea tulbure cu care nu reuşeam sã gândesc normal încã, am fãcut peste patru curse prova-pupa şi la fiecare trecere îl salutam pe comandant vrând sã-i demonstrez cã nu avusesem nimic personal cu el. Amicul meu aproape m-a obligat sã încetez cu aroganţa aceea tâmpitã şi m-a tras dupã el în magazie la loc. Dacã nu mai aveai ce sã bei sau dacã pur şi simplu ai fi vrut sã nu mai bei nimic pentru o zi, nu aveai ce sã mai faci pe cãldura cumplitã de peste zi legaţi de mal, iar tabla din care era construitã întreaga navã se încingea ca o plitã de bucãtãrie, pãşind cu dificultate pe ea chiar şi încãlţat cu papuci. Erau câteva duşuri cu apã sãratã încropite pe punte dintr-o manicã şi câteva ţevi gãurite la care ne mai bãlãceam în lipsa de alt mijloc de rãcorire, iar tricourile dezbrãcate ni le înfãşuram în jurul cãpãţânelor transpirate, lãsându-ne spatele la discreţia soarelui. Acea zi în care mã îmbãtasem cumplit stricându-i jocul comandantului a fost ultima beţie pe acea navã, dorind sã deschid ochii mai bine şi sã vãd cu ei ce era de vãzut. Sodaţii rãmâseserã neclintiţi la locurile lor, cu feţele îmbrobonate de sudoare, înfipţi în nişte bocanci mari în care bãnuiam eu cã degetele li se topiserã, cu arma ţinutã de patul de lemn care probabil cã nu frigea ca şi partea metalicã şi priviri ascunse din spatele unor ochelari mari cu ramã metalicã şi lentile negre. Nu am mai încercat sã cobor dacã ni se spusese deja sã nu încercãm s-o facem, deşi parcã îmi venise cheful de o plimbare prin oraş. Situaţia era însã prea tensionatã şi nici nu ştiam dacã puteam face ceva sã ajung la o înţelegere cu ei atâta timp cât ei nu rãspundeau la nici o întrebare de-a noastrã. Bãnuiam eu cã în spatele acelor ochelarilor negri de soare, soldaţii adormiserã în picioare. Îmi adusesem aminte de amicul meu angolez şofer la ambasadã, care mã gândeam eu cã ar fi fost util în acele momente pentru a fi putut ieşi un pic pe strãzile Luandei. Dupã zece zile de stat, legaţi aiurea de bintele încinse ale portului, când majoritatea oamenilor îşi terminaserã proviziile de bãuturã iar unii pãstrând scrisorile din pachetele  colegilor care se aflau la pescuit pe navele lor in Namibia, cu pãreri de rãu le bãuserã şi pe acestea. Am ieşit în larg unde vântul adia înviorãtor, scãpându-ne de toropeala ce ne copleşise atâtea zile la rând. Nici nu m-am mai ridicat sã petrec cu vederea Luanda ce se pierdea încetul cu încetul în zare. Nu mai aveam chef s-o vãd nicicum, îmi ajungeau doar amintirile bintelor de care fusesem legaţi, feţele reci ale soldaţilor paznici sau betonul danei cu trancheţii de protecţie atârnaţi în lanţurile ruginite de vreme.

Drapel Angola

Drapel Angola

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 10.Înapoi în Africa (în cãutarea lui „acasã”)

  1. Valentina zice:

    Poate ai sa razi, dar eu tin minte cand am fost la film (ne-a mai dus mami la pisicile aristocrate si la 101 dalmatieni). Mai tin minte cand tu si Gigel ma dadeati cu sania (partile metalice erau vopsite cu albastru), si cand Gigel canta la chitara, sau imi taia parul ca sa-si faca pensule. Nu-mi aduc aminte de prajituri la Diana, dar tin minte ca pe pereti erau Fred si Barney, si ma uitam minute in sir la ei, parca asteptam sa sara de pe pereti si sa faca o boroboata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s