9.LAS PALMAS (mermenghezii)

Mã învãţasem de multã vreme cu somnul fãrã de odihnã al cãlãtoriilor mele, în poziţii şi condiţii de neînchipuit. Mã trezisem de ceva timp, preferând sã nu mã mişc, mulţumindu-mã doar sã stau aşa în fotoliul acela confortabil, în poziţia în care dormisem liniştit tot zborul, cu fruntea rezematã de hubloul fãrã obturator al avionului ce uruia constant. Încercam sã mã adun şi sã pun cap la cap toate grijile şi gândurile pe care le abandonasem în ultima vreme, cuprins de zbuciumul vieţii mele de zi cu zi. Mã trezeam încet încet la viaţã, simţind rãcoarea din habitaclul aeronavei şi cred ca eram conştient cã nu era cu adevãrat frig ci doar oboseala acumulatã din ultima vreme mã fãcea sã simt asta, era ceea ce de mic numeam eu înghiţirea gãlbenuşului de dupã somn. Pãmântul se afla în semiîntunericul de dinainte de rãsãrit şi vagi urme ale spaţiului survolat lãsa sã se ghiceascã întinderea nesfârşitã de apã a oceanului. Acolo sus unde mã aflam eu, razele venite de la orizont luminau deja coamele norilor rãzleţi reflectandu-se cu sclipiri metalizate în aripile întinse ale avionului nostru, semn cã nu mai avea sã mai treacã mult timp pânã la rãsãritul adevãrat al astrului zilei. Continuam sa lâncezesc prefãcându-mã cã dorm minţindu-mã doar pe mine, pe ceilalţi de bunã seamã cã nu-i puteau interesa gândurile şi lumea mea fantasticã prin care rãteceam în acele clipe. Între timp se mai treziserã şi alţii dar nu ca sã stea ca mine la locul lor, ci sã-şi aprindã maldãre de ţigãri ieftine şi împuţite şi sã turuie fãrã semne de punctuaţie şi fãrã inflexiuni ale vocilor ca nişte mori hodorogite, sã înjure şi sã râdã la unison ca de nişte glume reuşite la toate tâmpeniile pe care le debitau şi apoi sã-şi reia de la capãt turuiala aceea egalã şi enervantã. Începuserã şi însoţitoarele de bord zâmbitoare şi amabile sã umble cu barurile lor mobile printre scune, împãrţindu-ne

 

Pistele aeroportului Las Palmas

Pistele aeroportului Las Palmas

micul dejun în tãviţe cu capac din plastic pe care erau imprimate în relief sigla şi firma operatoare „tarom”.  Între timp soarele se înãlţase orbitor la orizont, obligându-ne sã coborâm filtrele UV ale hublourilor pentru a-l mai putea privi plutind mândru pe cerul gol. S-au adunat taviţele goale de la micul dejun, s-au fãcut anunţuri la amplidane, s-au stins unele lãmpi de semnalizare şi s-au aprins altele care ne anunţau ce aveam de fãcut, apoi ridicarea scaunelor în poziţie verticalã, prinderea centurilor de siguranţã, uitãturile fugare şi curiose pe hublouri, motoarele huruind sinistru ce ne înfundau urechile, înclinarea ameninţãtoare cu botul în jos însotitã de un tremur emoţionant, apropierea de aterizare, derularea ameţitoare a imaginilor de la sol, impactul aspru cu pista durã, frâne încleştate brutal ce aveau tendinţa de a ne smulge din confortul scaunelor moi, ţiuitul infernal al motoarelor turate la maxim, flapsurile cabrate la limitã, aplauzele noastre de mulţumire, anunţul comandantului de aeronavã cã am sosit la destinaţie şi urarea lui amicalã în numele întregului echipaj, „o zi bunã!”. Am trecut cu bine de protocolul obositor şi plictisitor de intrare într-o ţarã strãinã ajutaţi şi îndrumaţi într-o limbã românã aproximativã de agentul nostru de acolo Tejera, care ne adusese şi plicurile cu banii numãraţi pânã la ultima pesetas. Prinsesem un excelent curs valutar între pesetas şi $ USA, fãcând ca sumele din plicuri sã fie simţitor crescute faţã de cât ne socotisem noi.  Puteam sã mã întorc acasã liniştit ca un

Aeroport Las Palmas interior

Aeroport Las Palmas interior

vaporean adevãrat aşa cum îmi aminteam eu c-o fãceau marinarii din copilaria mea, cu multe cadouri pentru cei apropiaţi şi gumã de mestecat sau dulciuri pentru toţi copiii. Ne-am reunit în grupul nostru stabilit încã de pe Polar, urcându-ne veseli în autocarele ce ne aşteptau cuminţi în parcarea din faţa aeroportului, pentru drumul pânã în oraş. A urmat un drum de vreo douazeci de km pe o autostradã arãtoasã ce se intersecta din când în când prin pasaje aeriene cu celãlalt sens de mers, ascultând în difuzoarele autocarului un radio local cu muzicã spaniolã. Mã simţeam ca într-o altã lume, adicã chiar eram deja într-o astfel de altã lume încercând sã nu par uluit sau impresionat peste mãsurã de ceea ce vedeam pentru întâia oarã. Am intrat în oraş pe o stradã de la malul oceanului cu trotuare largi din gresie de culoarea untului pe care oameni relaxaţi şi liniştiţi îmbrãcaţi lejer în echipamente spotive, alergau ascultând muzicã la caştile walkmenu-rilor(atât de obişnuite pe atunci), agãţate de brâu. Pe cealaltã parte a drumului, pe stânca vulcanicã a insulei, stãteau rânduite dupã legea lor în amfiteatru, mii de case multicolore cu ferestrele spre largul oceanului. Am coborât din autocare rãsucindu-mã de jur împrejur, neştiind încotro s-o apucãm şi atunci „ghidul” nostru nea Gicã vãzându-ne dezorientarea, ne-a arãtat drumul, îndreptându-ne dupã cum zicea el spre Bazarul Mare, la barurile din apropierea lui pentru o bere, urmând apoi sã mergem fãrã nici o grabã, pe rând pentru târguieli, având la dispoziţie timp berechet pânã pe la ora 19.00, pentru  a ne cheltui sumele de pesetas cu care ne era interzis sã revenim în ţarã. Ambele bazaruri, erau nişte ciorchine de

Cladiri multicolore

Cladiri multicolore

magazinaşe înghesuite, mici şi lipite unul de altul, doldora de marfã care nu ştiai de unde începe un magazin şi unde se terminã celãlalt. Poate cã sunã impropriu sã numim acele tarabe magazine, dar erau acoperite totuşi iar unele aveau şi o cãmãruţã în spatele lor servind drept cabinã de probã sau depozit. Aceste bazaruri erau preferate de cãtre marinarii români, sovietici, polonezi sau bulgari dar şi de alte multe naţionalitaţi sau chiar de canarioţii baştinaşi şi nu numai, pentru preţurile lor extrem de mici. Comercianţii din aceste bazaruri erau indieni ce aveau un deosebit simţ în a recunoşte dintr-o singurã privire ce naţionalitate aveai, întâmpinându-şi fiecare client în limba lui maternã cu vorbe de bun sosit. Erau şi indieni mai pricopsiţi care îşi deschiseserã magazine mai aratoase cu îmbrãcãminte şi electronice la preţuri bune, în aceiaşi zonã cu aceste bazaruri pe strãzile Juan Rehon şi Albareda însã acolo mergeam mai ales pentru aparatele electronice. Pe toţi acei comercianţi indieni îi numeam mermenghezi şi erau de o corectitudine desãvârşitã. În drumul nostru pânã în bazar, am întâlnit mici pãrculeţe cu bãtrânei relaxaţi, ce jucau cu râvnã şi multã patimã un joc necunoscut mie cu mai multe bile de metal pe care le aruncau într-o zonã anume. Am mers încercând cu sârguinţa unui şcolar sã nu pierd nimic din ce se petrecea în jurul meu, la feţele prietenoase şi surâzãtoare ale trecãtorilor, la bucuria care se putea citi în privirile lor amabile, la atmosfera de vacanţã prezentã peste tot. Eram aşa de furat de tot ceea ce mi se arãta ochilor încât nici nu am mai privit prea mult la locul în care tocmai intrasem, un bar acoperit dar fãrã pereţi care probabil erau glisanţi, mobilier din lemn masiv dat cu un baiţ negru şi aceiaşi muzicã spaniolã pe care o puteai auzi pe oriunde ai fi

Port turistic

Port turistic

mers in acel oraş. Masa la care ne aşezasem am transformat-o, devenind pentru aproape întreaga zi cartierul nostru general de unde plecam şi reveneam pe rând pentru a ne aduce târguielile, a numãra şi renumãra banii de fiecare datã când soseam, consultându-ne mereu listele de cumpãrãturi în care bifam împlinirile şi neîmplinirile din ele. Nea Gicã, dupã ce şi-a fãcut repede cumpãrãturile, a revenit la masã, explicându-ne şi cum sã ajungem din bazarul mare unde ne aflam, la bazarul mic, mergând încã vreo 200 de metri pe strada Juan Rejon din apropiere. Urma sã merg tot împreunã cu Vizantea prin Bazarul Mare şi apoi sã tragem o raitã şi prin cel mic, mãcar pentru a-l repera în spaţiu pentru  o altãdatã. Între timp plecaserã Viorel cu Nicu şi Ciutanu cu Garid, un bãiat cu pãrul roşu ca şi garizii de la care i se trãgea porecla, iar eu la masã cu nea’Gicã şi Vizantea. Eu fiind atent la ce se petrecea împrejurul meu, am observat un cuplu de doi turisti nordici aflaţi la o masã vecinã ce se pregãteau sã plece dupã ce îşi plãtiserã consumaţia, îndreptându-se deja spre uşã. Mai devreme, pe când se aflau încã la masã îi vãzusem citind dintr-un dosar cu coperţi frumoase din piele groasã ce zãcea acum uitat pe un colţ, aşa cã eu fãrã sã mã gândesc de douã ori am sãrit ca ars alergând spre uşã cu acel dosar în mânã, pe care din fugã îl agãţasem cu vârfurile degetelor, strigându-le sã se opreascã pentru cã îşi uitaserã mapa. Acum stau şi mã gândesc la acele clipe penibile râzând de gestul meu dar atunci mã fãcusem mic-mic de tot. Şi-au întors feţele zâmbitoare la mine mulţumindu-mi amândoi, arãtându-mi apoi cu degetul arãtãtor pe pagini şi privirile pline de bunãvoinţã, cã acea legãturã minunatã nu era decât cartea de menu a localului. Am rãmas cu ochii în jos de ruşine, privind doar pe sub sprâncene spre cei care ar fi zâmbit mãcar, jenat cã singurul motiv de râs aş fi fost doar eu. Poate cã în gãlãgia şi muzica din bar nu auziserã şi nu vãzuserã cele petrecute decât eu şi cei doi turişti dar atunci nu îmi puteam închipui asta. La întoarcerea la masã, am comandat o vodcã mare sã uit mai repede de ce mi se putuse întâmpla. La masã, colegii m-au întrebat veseli pe unde umblasem, semn cã ei nu vãzuserã scena, pentru cã altfel ar fi râs sãptãmâni întregi de mine, aşa cã le-am povestit mult mai târziu (dupã câteva luni) despre pãţania mea din acel bar. Dupã ce am fãcut grosul cumpãrãturilor, le-am dus la micul nostru cartier general, urmând sã mai mergem încã odatã pentru câteva produse pentru garderoba noastrã. Toţi navigatorii purtau blugi pe care în acele vremuri nu-i puteai gãsi în ţarã şi chiar dacã mi-am dorit şi eu mereu toatã adolescenţa blugi, acum când mi-i puteam lua pe alese, mi se pãreau banali şi depãşiţi, fãcându-mã sã-mi doresc altceva mult mai frumos, pe care majoritatea îi ocolea poate şi pentru preţul lor mai piperat. Îmi doream acum nespus de mult nişte pantaloni reiaţi Wrangler şi musai trebuiau sã fie albaştri, culoare ce mi-a plãcut mereu dintotdeauna. Cineva îmi spusese cã vãzuse Wrangler în partea opusã a Bazarului Mare în care ne aflam, aşa cã am mers iar şi tot cu Vizantea care dorea şi el sã-şi mai ia unele mãrunţişuri şi iatã-ne la unul dintre magazinaşele acelea, aşezat undeva pe colţ, cu tejgheaua gemând sub greutatea mãrfii etalate cu mãrci consacrate ca Lee, Levis Straus sau Wrangler-ul pe care îl cãutasem şi-l dorisem de atâta timp. Deobicei oamenii preferau mãrci mai slab cotate şi deci mult mai ieftine ca Ustop, Eagles şi Montana. Mermenghezul era tânãr, înalt şi bine fãcut, catalogându-l în ierarhiile mele drept „un bãrbat bine”, care nu ştia aproape deloc româneşte, fiind probabil proaspãt venit în Las Palmas, aşa cã a trebuit sã mã ajut de toate cunoştinţele mele de spaniolã cãpãtate din zbor. Primii reiaţi Wrangler arãtaţi m-au cucerit cu nuanţa lor albastrã şi dupã pãrerea meu erau în regulã şi ca mãrime, solicitând totuşi un loc de probã, pentru cã pe atunci mãrimile nu erau uniformizate, nepotrivindu-se de la o ţarã la alta şi oricum eu nu mi-am ştiut niciodatã mãrimea hainelor purtate, în afara încãlţãrilor. De la marinarii vechi ştiam cã circumferinţa pumnului strâns reprezenta marimea tãlpii, astfel aflam ce ciorapi mã cuprindeau mai bine îvãluindu-i pe pumn, iar talia pantalonilor sau chiloţilor o probam înfãşurându-i în jurul gâtului şi aşa încercasem şi acum, atrãgând câteva priviri indiscrete. Cu pantalonii în mânã, cãrora nu le mai dãdusem drumul de când îi gãsisem, am intrat în spatele rafturilor din dosul tejghelei care s-a deschis trasã de mermenghez ca pe o uşa ascunsã, ajungând într-o cãmãruţã micuţã ticsitã cu marfã, rãmânând loc de desfãşurare cam cât douã cabine telefonice. În primele douã voiaje, mã pricopsisem cu o urticarie fãrã erupţie, localizatã sus pe pulpã în zona genitalã, care se vindeca de la sine în douã zile dupã ce ajungeam acasã, iar marinarii mai vechi ziceau cã toţi avuseserã la început aşa ceva din cauze necunoscute, punându-se totuşi totul pe seama aerului sãrat al mãrii şi faptului cã începãtorii nu ar fi fost îndeajuns de cãliţi. Din vina acelei urticarii nu purtam lenjerie pe mine şi din douã mişcãri şi-o aplecare rãmãsesem gol de la talie în jos, doar cu un picior în cracul pantalonului vechi cu care intrasem, când în spaţiul acela minuscul a nãvãlit peste mine mermenghezul sã mã întrebe chipurile cum îmi veneau pantalonii aleşi, deşi în cele câteva secunde de când intrasem era clar cã nu avusesem timp sã probez nimic. M-a privit în ochi, apoi s-a uitat în jos şi dupã o exclamaţie de bucurie, a coborât pofticios în genunchi luându-mi în mânã fãlnicia. Dupã ce la început rãmãsesem fãrã nici o reacţie, acum speriat i-am împins mâna acoperindu-mi cu propriile-mi palme goliciunea, spunându-i de câteva ori la rând „problems, problems”. Am crezut cã se va teme când îi voi explica cã aveam urticarie acolo unde îmi erau mainile acum, dar a zâmbit larg încercând mai departe sã-mi înlãture mâinile. Locul era strâmt, extrem de strâmt şi mã lipisem cu umerii de zidul de marfã din spatele meu în încercarea disperatã de a-l evita, neavând loc sã-mi îndoi nici piciorul dezbrãcat pentru a mã îmbrãca la loc aşa cum intrasem şi mã uitam la el cã la cât era de robust şi solid dacã mi-ar fi altoit una la ureche pentru refuzul meu fãrã echivoc, aş fi rãmas cel puţin o sãptãmânã captiv plãcerilor lui deşãnţate, adicã pânã avea sã treacã alt schimb românesc pe acolo. Adevãrul cã îmi fãcusem mii şi mii de scenarii în minte despre ce s-ar fi putut întâmpla prin acest port dar aşa ceva nici prin gândurile mele cele mai nãstruşnice nu-mi trecuse prin minte şi deci spaima care mã cuprinsese era cu atât mai mare, neştiind ce sã improvizez. La insistenţele lui, de a-şi duce la bun sfârşit intenţiile, i-am pus o palmã pe frunte şi cum eu nu mai aveam unde sã mã mai retrag, l-am împins cu putere, dezechilibrandu-se uşor şi fãcându-mi-se un nesperat locşor sã-mi bag cu repeziciune şi al doilea picior în vechiul pantalon, ridicandu-i grãbit. Am tras cu putere şi cu speranţã de raftul-uşã unde stãtea el cu spatele, aceasta obligandu-l sã înainteze spre unde mã aflasem eu cu câteva momente în urmã şi astfel sã reuşesc sã mã strecor afarã cu o mânã ţinându-mi pantalonii îmbrãcaţi şi neîncheiaţi iar în cealaltã nu ştiu cum m-am trezit cã aveam în continuare pantalonii cei noi pe care nu-i mai putusem proba. Afarã mã aştepta speriat şi dezorientat Vizantea care nu mã vãzuse intrand acolo, întrebandu-mã pe unde umblasem.”Lasã cã-ţi povestesc eu” a fost tot ce putusem sã-i zic atunci amicului meu, cu vocea pierdutã de emoţii. Eram hotãrât sã nu renunţ la pantalonii mei Wrangler pe care îi aveam în mânã şi pentru obţinerea cãrora mi se pãruse cã trecusem prin suficient de multe încercãri şi cu mai mult curaj l-am întrebat pe mermenghez „cuanto vale?” rãspunzându-mi „dos mil quinenta”. I-am dat toţi banii ceruţi fãrã sã mã mai târgui şi am plecat tulburat direct la barul în care ne amenajasem sediul, neştiind cum sã le povestesc întregii gãşti grozãvia trãitã..

Figuri in nisip

Figuri in nisip

Amicii mei observaserã cã ceva se schimbase în naturaleţea pe care o aveam, în modul de a fi şi dupã ce m-au lãsat ceva timp sã-mi revin bând o bere şi râzând fãrã rost amintindu-mi totul, au început sã mã hãrţuiascã cu întrebãri aruncate alandala. Oricum eram hotãrât sã nu le ascund nimic din ce mi se întâmplase şi sã le spun totul, aşa cã le-am povestit cu lux de amãnunte prin ce trecusem cu nici o ora în urmã. La sfârşit lumea a izbucnit într-un râs colectiv şi molipsitor care nu mã deranja, fiind totuşi cu adevãrat mulţumit cã toatã tãrãşenia se terminase doar cu un haz general. Nea Gicã printre lacrimi de râs mi-a spus cã dorea sã-i arãt proaspãta mea cucerire (cum îi zicea el) cã poate dacã i-o plãcea mermenghezului îl va umple cu marfã gratuitã. Când am ieşit cu toţii din acel bar dupã ce toate cumpãrãturile fuseserã fãcute iar noi ne încredinţasem cã barmanul de acolo fusese de acord sã fie custodele tuturor bagajelor noastre, era dupã amiaza în jur de 15.00 şi aveam un chef nebun sã vãd mai multe locuri. Nu pot nega cã gândul îmi rãmãsese ţintuit la bagajele pe care i le lãsasem la urma urmei unui necunoscut, dar nea Gicã ne încredinţase cã aşa procedau absolut toţi marinarii având deplinã încredere în corectitudinea comercianţilor canarioţi. Nea Gicã ne  spunea cã nu ne va crede nimeni cã am fost prin Las Palmas atâta timp cât nu am fi ştiut sã le povestim nimic despre locurile auzite pânã şi de cei ce nu navigaserã niciodatã, magazinul SovEspan, hotelul Cristinei Onasis de pe Las Canteras, strada curvelor sau despre Antonio, barul marinarilor români. Barul se afla pe strada plãcerilor de vânzare, mai sus de casele acelea în poarta cãrora stãteau femeile fãrã clienţi gata sã negocieze orice dorinţã oricui, plinã de clãdiri vechi dar îngrijite şi mai sus de acest loc al pierzaniei, mult mai sus se afla acest bar a lui don Antonio. O crãşmã modestã de cartier mirosind a alcool ieftin, cu mese neghioabe din lemn, cu un cârciumar ce zâmbea mai mereu fãrã rost, stâlcind haios limba românã cu accentul lui melodios de canariot, cu o nevastã bucuroasã de puhoiul de muşterii ce se buluceau sã prindã un loc mãcar şi în picioare pentru o bere la moş Antonio, un papagal mare cât o raţã leşeascã, viu colorat ce ştia şi el câteva vorbe romaneşti ce nu le stâlcea însã aş graţios ca stãpânã-su, şi un afiş pe care stãtea scris stângaci cu un marker gros: „Barul DELTA”. Faima acelei taverne era extrem de rãspânditã prin tagma navigatorilor români mai ales, pentru cã avea cea mai ieftinã bere din oraş îmbuteliatã la sticle de 750 ml în loc de 350 ml cum se obişnuia pe atunci. Localul mai era folosit de marinari pentru a-şi pãstra lucrurile de valoare şi banii pasându-şi-le de la unul la altul aşteptându-se pe rând, pentru a coborâ la casele de mai jos doar cu banii necesari pentru câteva clipe de plãcere.

Hotel Cristina

Hotel Cristina

Am coborât spre plaja luându-ne rãmas bun de la Antonio pentru pitorescul lui şi pentru faima de care se bucura dar fãrã gândul de a mai reveni prea curând. Strãzile cu douã benzi cu sens unic, înguste, cu trotuare strâmte pe marginea cãrora se înãlţau clãdiri bãtrâne cu nenumãrate etaje, ne protejau cu umbra lor generoasã de cãldura sãlbaticã a soarelui. Ştiam cã marea nu era departe, o simţeam, o auzeam, îi simţeam adierea blândã pe fruntea transpiratã de efort şi de berile lui don Antonio. Am ajuns pe o stradã dreaptã la capãtul cãreaia, înainte de mare se afla un supermercado Juan Sanchez de unde ne-am umplut câte o pungã cu multã gumã de mestecat, celebra „gumã topitoare” cum îi spuneam în copilãrie, sucuri şi multe alte giugudele. Am ieşit pe Las Canteras cu sacoşele pline de dulciuri şi câte o bere în cealaltã mânã, aşezându-ne pe marginea promenadei de piatrã sã privim plaja. În apropierea noastrã, se afla hotelul Cristinei Onasis despre care îmi tot povestiserã marinarii mai vechi dar de care eu nu am rãmas impresionat vãzându-l doar din exterior, însã plaja pe care se afla mi-a adus aminte de verile de pe litoralul nostru iar apoi, plimbandu-ne de-a lungul plajei pe o terasã lungã plinã cu baruri mici şi cochete, am vãzut ceva ce nici nu ştiam cã existã pe lume: sculpturile în nisip. Erau acolo caţiva tineri lângã o astfel de sculpturã imensã(atunci nu ştiam cã-i zicea aşa, era pentru mine ceva nedefinit), alţii lucrând încã nu ştiu ce anume exact, pentru ca atenţia mi-a fost rapitã de frumuseţea şi ineditul acelei lucrãri. Prima imagine despre care nu ştiam ce este, reprezenta în mãrime naturalã figura DOMNULUI NOSTRU ISUS, rãstignit pe o cruce cu suprafeţe perfect nivelate, cu un genunchi flexat şi-mi era imposibil sã-mi explic cum de rãmânea aşa în acel echilibru de naînţeles nesprijinit în nimic, construit fiind doar din milioane de firişoare obişnuite de nisip. Toatã lucrarea era executatã cu atâta migalã şi atenţie şi cu atâta precizie finisatã, încât îţi dãdea impresia cã era o sculpturã în granit dupã culoarea pe care o avea. Dar aceea nu era singura lucrare, ci începând de acolo sau acolo terminându-se defapt, se întindea un întreg ansamblu mult mai mare de pe acea imensa plaja, pe lângã promenadã cu nenumarate lucrari, adevãrate monumente.Oboseala ne ajunsese din urmã dupã ce colindasem o micã parte a oraşului, convenind împreunã cã pentru întâia oarã era suficient şi cã ar fi fost mai bine sã mergem în Santa Catalina (locul de întâlnire cu autocarele) şi sã bem bere pânã aveau sã vinã. De oriunde din lume ne-am fi întors acasã, escala din Las Palmas ne era

Plimbare pe promenada las Canteras

Plimbare pe promenada las Canteras

asiguratã, aşa cã eram conştienţi cã tainele acelui oraş minunat, urma sã ni se dezvãluie oricum în voiajele urmãtoare. Nu ştiu şi nu am ştiut sau bãnuit vreodatã de unde şi pânã unde ţinea acel parc, spunându-i întregului loc plin cu baruri arãtoase, cu terase generoase şi zeci de umbreluţe multicolore la adãpostul oferit de frunzele late şi aplecate ale palmierilor înalţi, Santa Catalina. Acolo nu trebuia sã ştii musai spaniola, pentru cã ai fi gãsit cu uşurinţã vorbitori ai oricãror alte limbi din lume la câţi turişti erau. Muzica spaniolã ce se auzea de peste tot te fãcea sa simţi pe deplin cã erai acolo pe pãmânt spaniol fãrã tãgadã şi cum aveam sã asist mult mai târziu, doar o singurã zi pe sãptãmânã(duminica) acolo, în acel parc se ţinea un târg cu vânzãtori ambulanţi de haine, de fast food, de îngheţatã şi pe scena amenajatã în aer liber cu asistenţa a mii de turişti, studenţi sau cãlãtori ce îşi cunosteau bine folclorul natal, cântau cu toatã mãiestria lor pe acea scenã spre uluirea mea. Am avut ocazia şi plãcerea astfel sã ascult folclorul întregii Americi latine, o parte a Africii, Americii de nord, şi a tuturor care s-au mai încumetat sã-şi cânte doinele sau baladele folclorurilor lor şi nu puteam sã nu

Santa Catalina

regret atunci cã nu învãţasem în adolescenţã sã doinesc mãcar cu fluieraşul, cum ar fi fost oare???….. Drumul spre aeroport nu mai putea fi de aceastã datã la fel de entuziasmant dupã atâtea zile de drum şi plini ochi cu acea prea multã bere bãutã din belşug în Santa Catalina. Am urcat ca oile ordonaţi, fãrã comentarii şi am acceptat repede stingerea luminilor ce ne îmbia la somnul  lungde dupã servirea cinei. Tuleiul ce-mi crescuse în adolescenţã în forma pronunţatã de mustaţã şi musca de sub buza inferioarã, le rãsesem zi de zi în armatã, obligat de regulamentele tâmpite de atunci dar aici, în deplinã libertate şi fãrã pãrerile nimãnui, mi le-am cultivat din nou şi deveniserã mai dese şi mai aspre. Tata, ştiam cã mã va aştepta la Otopeni, urmând sã vãd ce-l va şoca mai mult, mustaţa şi musca mea, sau ţigara pe care doream sã i-o ofer dintr-un pachet început?

Pentru prima oarã, îl auzeam cã era mulţumit de cum îi stãtea cuiva cu „pãr pe faţã” dar ţigara nu a putut-o trece cu vederea şi când i-am oferit-o rânjind ca prostu cu dinţii la vedere, m-a întrebat contrariat dacã fumez. Nu am putut sã-l privesc în ochii care-mi cerşeau un rãspuns şi sã-l mint nepãsãtor, rãspunzându-i sincer cã „da!”, dispãrându-mi imediat zâmbetul de pânã atunci, devenind serios şi grav, aşa cum o cereau împrejurãrile. Sunt sigur cã nu acesta era rãspunsul aşteptat şi cã nici el mãcar nu era pregãtit sã înfrunte alt rãspuns, aşa cã mi-a zis calm c-ar fi bine s-o las, prefãcându-se brusc cã-l intereseazã mai mult drumul ce se vedea pe parbrizul autocarului. Mi-a pãrut rãu de îndrãzneala mea, având certitudinea cã vorbisem exact când se impusese cu desãvârşire sã tac.

Un indicator util din Santa Catalina

Un indicator util din Santa Catalina

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la 9.LAS PALMAS (mermenghezii)

  1. Valentina zice:

    spumoasa povestirea, nu credeam ca ai s-o postezi 🙂

    • Nici eu nu am crezut asta pana in ultimul moment dar cred ca am reusit s-o strecor printre alte intamplari, nefacand un subiect in sine al intregii povestiri. Sper ca am reusit sa-i dau un aspect mai decent si ca nu am facut un morman de vulgaritati aruncat fara sens. M-am gandit pana in ultima clipa daca sa dau postare sau nu, ma simteam ca un lunetist cu degetul pe tragaci penduland pe rand intre a o face si a nu o face. M-am gandit si la cum mi-as motiva alegerea pana la urma, adica am premeditat intr-un fel asta pe ultima suta de metri. M-am gandit eu atunci cand am ales asa, ca daca nu as prezenta macar o parte din picanteriile vietii de marinar, macar pe acelea care pot fi cat de cat cosmetizate, s-ar chema ca m-am apucat sa scriu degeaba despre viata pescadoristilor. N-as fi reusit sa redau cat mai fidel legaturile care ne uneau si nici emotiile incercate sau surprizele infruntate. Povestile navigatorilor nu pot fi doar luminile porturilor, fluturatul mainilor oamenilor care ne intalneau, unduitul neintrerupt al navei, sau mai stiu eu ce lucruri dragute.

  2. ichandreea zice:

    opaaa, avem 1000+ vizualizari !!

  3. La multi ani si de pe blogul meu!
    Da, ai dreptate, oricat ne-am preface ca nu ne intereseaza, in treacat macar tot ne uitam si pe acolo doar asa ca sa ne spuneam in sine „Îhâ!” si apoi sa uitam ce era scris. Este la fel cu numaratul banilor din buzunare a caror numar nu-l cunosti niciodata sau citirea kilometrilor de la bordul masinii pe care ii uit mereu dupa ce cobor din masina. Pana acum imi ziceam cateva sute deci tot voi schimba ceva, pentru ca de azi voi spune o mie si ceva. Totusi ceea ce conteaza mai mult este daca am reusit sa transmit macar o farama din ceea ce se intampla in largul marii sau prin porturile prin care poposeam. Te iubesc!

  4. nicolae zice:

    Putina rabdare, domnul Ichim… un proiect de genul acesta incepe sa dea roade cam peste 1 an de zile si atinge primul nivel de maturitate dupa aproape 2 ani… bineinteles, cu conditia publicarii de articole constant, cu o anumita cadenta… cititorii vor veni incet, unul cite unul, cam prea incet pentru nerabdarea noastra… Nu neglijati nici ideea unui volum, cu primele zece articole, sa zicem, intr-un tiraj de 100 de exemplare, la 100 de pagini, ar costa cam 400-500 lei… Nu neglijati, de asemenea, nici promovarea pe facebook, nici blogrolul și toate formele posibilie si imposibile de promovare… Succea si inspiratie la scris.

  5. SANDU zice:

    sunt intimplari adevarate multe din ele le am trait si eu fiind pescadorist mergi inainte petrica SUCCES

    • Multumesc! Doar cu amintirile pe care ni le aducem aminte din ce in ce mai anevoie am ramas, restul a disparut odata ca flota. Ma tem ca peste alti ani sa nu ma intreb ca prostul daca chiar am fost acolo candva…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s