8.Ramas bun Luanda! (cu mainile in buzunare)

În sfârşit mã aflam în drum spre Luanda, de aceastã datã pentru cãlãtoria mea spre ţarã. Îmi luasem la revedere de la colegii de navã care rãmãseserã pe mai departe ţintuiţi temeinic acolo la ancorã în rada portului Walvis Bay, plecând transbordat pe o navã frigorificã colectoare Polar,  tot a companiei noastre. Atmosfera pe o astfel de navã era total diferitã decât cea de pe pescadoare. Pe navele colectoare, majoritatea membrilor de echipaj(dacã nu chiar toţi), erau veniţi pe pile şi relaţii, toţi fiind pila cuiva sus pus (comandantului, şefului mecanic sau a cine ştie cãrui inspector de la biroul personal, sau chiar rudã a cuiva din securitate)astfel cã fiecare încerca sã pãstreze o oarecare distanţã de ceilalţi colegi, pentru a nu-si desconspira protectorii lor, secretezându-şi afacerile sau combinaţiile pe care le aveau toţi în porturile de escalã.Drept mãrturie afirmaţiilor mele stã faptul cã foarte mulţi dintre ei nu aveau nici o şcoalã de marinã, ci veniţi din domenii fãrã legaturi cu ceea ce fãceau aici. Mã aflam cazat în cabina unui fost coleg de şcoalã generalã care era electrician de bord, dotatã cu douã cuşete(paturi) deşi el stãtea singur în acea cabinã.  Ziua mergeam pe punte sau magazii unde erau cazaţi o parte din colegii mei de şcoalã ce se întorceau ca şi mine din primele lor voiaje, fãcându-ne tot felul de planuri pentru cumpãrãturile ce urma sã le facem din Las Palmas. Într-o singurã zi trebuia sã ne descurcãm într-un oraş atât de mare, ticsit cu turişti din toatã lumea, sã gãsim şi sã negociem preţurile cele mai bune,  sã nu ne rãtãcim pe multele lui strãzi colorate şi aglomerate. La început ne împãrţisem în grupuri de câte doi, pentru a ne putea mişca mai repede dar toţi eram pentru prima oarã acolo şi nu ne ajuta cu nimic asta. Într-un târziu, cineva(un nea Gica de pe Moldoveanul) care mai fusese de multe ori pe acolo şi cãruia îi plãcea anturajul nostru vesel şi tineresc, s-a oferit sã ne fie ghid pentru prima noastrã descindere în Las Palmas fãrã sã mai fim nevoiţi sã ne mai împãrţim în grupuleţe mici. Totul acum era gata stabilit, trebuia doar sã sosim.

Nava Polar V

Nava Polar V

Liniştea sobrã despre care vorbeam cã era prezentã în castelul Polarului, fusese perturbatã de douã ori în prima zi de nişte lãtrãturi isterice şi furioase venite de undeva de departe, ale unui câine nemulţumit pe care nu-l vãzusem încã. Aceste nave care intrau destul de des în multe alte porturi evitau prezenţa animalelor la bord, fiind o alegere rãmasã la latitudinea comandanţilor de navã. Prezenţa lor la bord îngreunând uneori formalitãţile vamale şi PCTF în unele state cu legi nepermisive. Seara l-am întrebat pe colegul meu gazdã despre acea hãrmalaie şi mi-a spus amuzat cã-mi va arãta a doua zi despre ce era vorba. Când a crezut el cã sosise momentul, am urcat împreunã pe o punte superioarã, în cabina unui coleg al sãu şi cu uşa larg deschisã mi-a zis sã privesc spre cãţeluşul care încerca sã aţipescã dupã masã, pe preşul din faţa unei uşi. S-a auzit apoi uşa trântitã de la timonerie şi mai apoi a apãrut mergând pe balustrada scãrilor o maimuţicã jucãuşã, care ajungând în dreptul cãţeluşului s-a aplecat ţinându-se bine cu o mânã şi-un picior de balustradã altoindu-l cu mâna liberã peste urechi, fãcându-l pe acesta sã mârâie uşor iritat. Maimuţica a insistat cu încã o palmã, fãcând ca sãracul cãţeluş deranjat de-a dreptul de îndrãzneala şi neobrãzarea ei, sã latre neputincios în timp ce se rotea pe minusculul covoraş din faţa uşii sã-şi regãseascã dulcele confort pierdut al somnului, mârâind resemnat. Între timp maimuţa care stãtea cuminte cu ochii mari uitandu-se la fiecare persoanã din asistenţa numeroasã, tragea cu coada ochiului şi spre cãţeluşul care pãrea sã-şi fi regãsit liniştea pierdutã. Mai apoi, la îndemnul prin semne ale timonierului ce coborâse odatã cu maimuţa, aceasta s-a mai aplecat încã odatã şi cu o viteza şi forţã nebãnuite, l-a tras cu putere pe cãţeluş de puţa ce-i rãmãsese la vedere în poziţia de somn pe care şi-o gãsise, refugiindu-se imediat pe balustradele ce duceau spre timoneria de unde venise. Câinele începuse sã latre convulsiv, furios şi isteric – neputincios şi resemnat de însolenţa micuţei bipede, spre amuzamentul asistenţei pitite  prin cabinele acelei punţi. Acum totul se petrecea regizat, pus la cale de marinarii polarului dar dupã spusele lor era un obicei des al animalelor lor, sã se tachineze astfel zilnic şi îndelungat spre exasperarea nesfârşitã a caţeluşului.

În ultima searã navigând aproape de mal, am vãzut iar lumina focurilor de pe câmpurile de luptã, focuri de rutinã, de uzurã, nu aşa intense cum le ştiam, poate de verificare a prezenţei inamicului, poate un semn al sfârşitului acelui rãzboi deşi era cu siguranţã cel mai improbabil şi nãstruşnic lucru la care mã puteam gândi atunci. Un rãzboi care dura de ani de zile, fãrã învingatori şi fãrã înfrânţi, fãrã ca nimeni sã înainteze ci doar sã erodeze stabilitatea fragilã, nici nu-mi puteam explica cum i se va putea pune punctul final, oricum acel câmp de luptã era un bun punct de reper pentru cei ce navigau în zona aceea.

Strada in Luanda

Strada in Luanda

Am ajuns în Luanda devreme ca mai de fiecare datã şi dupã o dezmorţire de câţiva paşi pe uscat, m-am oferit sã-i fiu ghid prin Luanda pentru a cumpãra cafea, unuia dintre amicii cu care urma sã mergem împreunã la cumpãrãturi prin Las Palmas. Imediat dupã acostare, a sosit o maşinã de la ambasada României, care a fãcut un apel cãtre noi de a nu ieşi prin oraş sau dacã am fi ieşit totuşi, sã nu fi rãmas mult dupã ora 20.00, atunci când ziceau ei cã nu ne-ar mai fi putut garanta securitatea şi nici acorda vre-un fel de ajutor. Era cam 16.00 şi dupã aprecierea mea dispuneam de suficient timp pentru a ne încadra în orarul stabilit, luând în consideraţie şi faptul cã nu eram chiar un necunoscator al oraşului. Mai aveam 3.000 mii de kwanzas  cu care nu mai doream sã cumpãr mare lucru, ci doar sã mã plimb fãrã o ţintã anume şi sã descopãr noi locuri, oameni sau sã trãiesc noi amintiri. Speram sã o rezolv repede cu vânzarea mãrfii amicului meu Vizantea, sã cumpãrãm imediat cafeaua care se gãsea mai la toate magazinele şi apoi sã ne facem de cap. Trebuia sã gãsim o cale de a pãrãsi portul, fãrã a trece prin punctul de control de la poartã, deci fãrã a ne legitima cu carnetele noastre de marinar fãrã de care nu am mai fi putut cãlãtori spre ţarã. În lipsa acordului navei de a pãrãsi portul şi cu apelul ambasadei de a evita o astfel de eventualã escapadã, era mai cuminte sã evitãm legitimarea cu actele pe care le aveam, pentru a nu ne fi oprite şi deci a rãmâne blocaţi în tranzit. Am oferit câteva bancnote mici, şi mototolite de kwanzas  unui şofer cu o rablã de camion fãrã geamuri, cu uşi zornãitoare, roşu de ruginã prin care se mai puteau desluşi câteva urme de vopsea galbenã, pentru a ne trece de bariera intrarii în port, ghemuiţi sub bordul decolorat de soarele pârjolitor. Imediat dupã trecerea porţii, şoferul s-a uitat la noi zâmbind, spunându-ne „-finish problems, finish”. Ne-am ridicat în şezut pe bancheta din dreapta şoferului, privind cum imaginile trotuarului cu oameni şi palmieri se buluceau cu repeziciune spre spatele nostru. A intins mâna cu degetele rãschirate rotind-o alternant de câteva ori, întrebând ceva ce semãna cu românescul „unde?”, rãspunzându-i imediat arãtând cu degetul arãtãtor spre picioarele mele „aqui!”, fiind sigur cã va pricepe ce doream sã zic. Am coborât pe trotuarul de pe faleza mãrii unde spre surprinderea noastrã adia un vânticel plãcut, fãcând suportabilã cãldura aceea. Vizantea îmi mãrturisise cã nu cunoştea Luanda, ştiind-o doar din mersul autocarului, lãsându-se ghidat de mine spre unde doream sã mergem. Încercam sã-mi reamintesc strãzile pe care ajunsesem în port la prima sosire în acest oraş dar nu reuşeam s-o fac, deşi desluşeam în departare clãdirile înalte unde ar fi trebuit sã ajungem la tipii de treabã cu care fãcusem afaceri la sosirea mea. Nu am reuşit sã mã hotãrãsc care era drumul cãutat dar ţinând direcţia pe care o credeam bunã, am apucat pe una din strãzile mai largi ce se îndreptau într-acolo. Oamenii erau destul de rari pe stradã şi ciudat dar nu venise încã nimeni sã ne râcâie auzul cu acel sâcâitor „ciop-ciop” şi defapt mi se pãrea cã treceam neobservaţi, oamenii fiind parcã preocupaţi de cu totul alte probleme. Am intrat în câteva magazine privind aiurea la rafturi, neştiind ce sã cer, ei neştiind ce sã-mi ofere, doar într-o librarie plinã de cãrţi cu pozele lui Agustino Neto şi Jose Eduardo du Santos, nu m-am putut abţine de la slãbiciunea mea pentru instrumentele de scris, cerându-i sã-mi arate câteva şi chiar cumpãrându-le. Trecuse mai bine de o ora şi încã nu ajunsesem la blocurile acelea înalte pe care ni le luasem drept ţinte, probabil cã ne abãtusem de la drum pe alte strãzi ce mergeau paralel cu ţinta noastrã, aşa cã am mãrit pasul cârmind direcţia iar, drept spre ele. Dupã atâtea luni câte trecuserã, nu mã mai aşteptam sã-i recunosc pe tinerii cu care fãcusem schimbul împreunã cu Mihai ci sã mã recunoascã ei eventual. În drumul nostru gãsisem o micã piaţã cu câteva tarabe pe care se gãseau la vânzare spre surprinderea noastrã pe lângã peştele uscat şi fructele lor autohtone, câteva legãturi de ţigãri fãrã filtru Carpaţi. Dupã încã jumãtate de ora de mers pe strãzile oraşului pe care nu se mai simţea nici boare din vântul de la malul mãrii, ne aflam în preajma blocurilor înalte pe care le recunoscusem din depãrtare, la coborârea din camion. La bazele blocurilor,erau mai multe grupuri de câte doi-trei tineri care ne mãsurau cu privirile lor ascunse, noicontinuandu-ne drumul ca şi când n-am fi observat aceasta, încercând şi eu în acelaşi timp sa filez feţele lor, doar-doar aş fi reuşit sã

Bloc locuinte Luanda

Bloc locuinte Luanda

recunosc pe cineva. Bãnuiam cã dacã m-aş fi apropiat sã intru în vorbã cu unul dintre ei, s-ar fi adunat cu toţii ca la circ sã vadã oferta noastrã iar noi doream totuşi un dram de discreţie şi foarte puţin bâlci. În faţa blocului pe care îl recunoscusem dupã culoare ca fiind cel în care mai fusesem, ne-a abordat un puşti care tocmai ieşea dezinvolt pe uşa larg deschisã. Cu siguranţã nu-l mai întâlnisem şi nici el nu mã ştia dar faptul cã ne-a invitat fãcându-ne curtenitor semn cu mâna sã poftim în blocul unde mai fusesem şi în care aveam amintiri pozitive, ne-a fãcut sã dãm curs invitaţiei de a negocia marfa. Dupã memoria mea urcasem în acelaşi apartament în care mai fusesem şi dupã ce s-a deschis uşa m-am convins cã nu greşisem. Ne-am strâns mâinile bucuroşi ca nişte vechi amici, poftindu-ne sã intrãm. Pe doi dintre ei i-am recunoscut imediat, pe ceilalţi nu mi-i mai aminteam dar erau la fel de prietenoşi precum primii. Credeau cã noi sosisem atunci din România, astfel cã a trebuit sã le explic cã ne întorceam defapt spre casã şi abia  a doua zi ar fi urmat sã vinã un alt schimb din ţarã, blindat probabil cu marfa pe care şi-o doreau.  Ne-am aşezat pe o canapea în jurul unei mese joase, faţã în faţã cu ei şi sinceritatea şi siguranţa pe care ne-o inspirau, ne-a fãcut sã le cerem o favoare pentru a ne scuti sã mai pierdem timp aiurea prin oraş la cumpãrãturi. S-au arãtat interesaţi ca marfa lui Vizantea s-o preţuiascã în pungi de cafea şi sã ne facã rost de câteva sticle de bãuturã şi poate şi câteva beri dacã ar fi fost posibil. Dupã ce s-au sfãtuit între ei câteva clipe, au bãtut palma cu noi, cãzând de acord cu propunerea noastrã, câţiva dintre bãieţi plecând imediat sã rezolve problema iar noi rãmânând sã aşteptãm împreunã. De aceastã datã ne-au servit cu felii de fructe exotice, multicolore, parfumate şi necunoscute parţial, apã rece şi nişte ţigãri de foi cubaneze, traficate probabil de la soldaţii cubanezi cantonaţi atunci în Luanda. Ne-am pierdut timpul cãutând cuvinte şi expresii pe înţelesul partenerilor noştri, fãcând comparaţii între ţara noastrã şi a lor. Am continuat discuţia anostã pânã s-au întors bãieţii ce plecaserã dupã cafeaua lui Vizantea şi bautura noastrã. Mi s-a pãrut cã nu durase aşa de mult, veselindu-ne foarte tare cã se întorseserã cu doua sticle de vodka şi doisprezece sticluţe de bere. Am lasat berea la rece în frigider, turnând un rând de vodca tuturor din camerã, cam şase în afarã de noi doi. Discuţia a cãpãtat o turnurã mai plãcutã la un pahar de alcool, dezlegând limbile şi imaginaţia în comunicare tuturor participanţilor, fãcând ca timpul sã se scurgã pe nesimţite şi abia când se întunecase de-a binelea sã ne dãm seama cã era deja foarte târziu. Prinsesem aripi şi nu mã mai temeam de acel punct control de la poarta portului şi nici de strãzile Luandei în plinã noapte de care încercaserã cei de la ambasadã sã ne sperie, zugrãvindu-ni-le în descrierile lor atât de sinistru. Se auzeau întradevãr împuşcãturi dar le distingeam doar pentru cã fusesem puşi în temã şi nu ne puteau da nici un fel de emoţii, fiind ca împuşcãturile dintr-un film sau dintr-un poligon prea îndepãrtat. Ne-am întors spre port binedispuşi şi mulţumiţi de ceea ce fãcusem, fãrã sã ne grãbim, nu ar mai fi avut nici un rost acum când oricum eram de prea mult timp întârziaţi prin oraş. Ne apropiam de port şi începusem sã simţim apropierea de ţãrmul oceanului prin adierea unei brize plãcute şi proaspete. Îndreptându-ne spre poarta portului cu paşi mãrunţi şi rari, ne întorceam dupã fiecare far ce ne ajungea din urmã în speranţa cã doar-doar vom opri vre-un camion pentru a intra la fel cum şi ieşisem dar puterea acelor lumini ne orbeau şi abia când ajungeau în dreptul nostru reuşeam sã ne dumirim dacã era camionsau nu, deci ideea aceea era un eşec. Am hotãrât sã mergem direct la gardian (sãritul gardului era aproape imposibil), întâmpinându-ne cu o palma înainte, fãcându-ne semn sã ne oprim. S-a apropiat de discuţia noastrã şi un soldat înarmat, în care îi povesteam cã paşapoartele erau la navã şi cã ieşisem doar pentru câteva pungi de cafea. Le-am pus apoi în palmele lor albe câte o bancnotã de 500 de kwanzas, iar Vizantea le-a întins câte o sticlã de bere rece din geanta plina cu cafea Palanca, pãrând mulţumiţi de ceea ce cãpãtaserã, devenind brusc mult mai cooperanţi şi binevoitori. Îndepãrtându-ne de ei i-am mai auzit comentând pierdut ceva dar nu ne mai interesa ce aveau de spus, mergând glonţ la nava Polar care nu se gãsea foarte departe. La schela de intrare pe navã, vardia ne-a spus sã aşteptãm un minut, solicitând telefonic venirea ofiţerului punte de serviciu. A sosit imediat interesându-se insistent, cum am ieşit noi în oraş. I-am rãspuns minţind nevinovat cã nu fusesem tocmai în oraş ci mai degrabã doar în incinta portului la o altã navã pentru nişte cafea. A zâmbit larg întorcându-se sã plece şi cu o privire aruncatã peste umãr spre picioarele noastre ne-a rãspuns complice: „vã cred”. Picioarele ne erau pline de un praf roşu cãrãmiziu ca şi praful de aceeaşi culoare ce îmbâcsea tot oraşul dar nu şi portul cu estacade de beton. Probabil cã îndeplinea o obligaţie pe care nu şi-o dorise niciodatã.

Pamantul rosu al Luandei

Pamantul rosu al Luandei

Dimineaţa ateriza avionul din ţarã, urmând ca oamenii sã soseascã în port pe la prânz, atunci când noi urma sã plecãm spre aeroport şi sã decolãm pe la miezul nopţii. Trudisem toatã seara pânã târziu sã îmi închid geamantanul ce urma sã-l trimit în cala avionului, sã-mi pregãtesc hainele de drum şi sã mã rãsfãţ cu un duş fierbinte dupã scurta rãtãcire printre aburii de alcool de cu searã. Am adormit fãrã de ştire, fãrã vise şi fãrã griji, dormind neîntors toatã noaptea, trezindu-mã târziu spre prânz lihnit de foame, pe când ceilalti se gãseau deja pe mal aşteptând autocarele. M-am îmbrãcat în pripã inciudat de întârzierea şi neglijenţa mea, coborând grabnic pe dana plinã, lângã gaşca noastrã cu care urma sã ne însoţim pânã în ţarã. Dupã scurt timp m-am aşezat pe o bintã joasã, moleşit de dogoarea soarelui de la miezul zilei, vegetând fãrã nici un rost cu privirea agãţatã de un punct inexistent din depãrtare, când am observat un negru care îmi dãdea târcoale binoclându-se insistent la mine. L-am privit întrebãtor  şi nedumirit iar el simţindu-se încurajat, s-a apropiat şi mai mult spunându-mi într-o lb.Românã aproape perfectã cã este şofer la ambasada românã, cã a fãcut facultatea la Ploieşti şi cã îşi doreşte nespus de mult bretelele pe care la aveam puse la pantaloni. L-am rugat plictisit, neluându-l în serios sã-mi cearã orice altceva dorea el dar cã bretelele îmi ţineau pantalonii şi la cât de slab eram atunci ar fi trebuit sã mi-i ţin ridicaţi cu mâna pânã în Las Palmas. Mã enerva cã încerca sã mã prosteascã zicându-mi într-una la toate obiecţiile mele cã „nu este problemã”, de parcã numai dorinţa lui era importantã. Atât de mult insistase şi atât de mult mã agasase cu rugãminţile lui, încât îmi venea sã-mi scot bretelele cu pantaloni cu tot şi sã-i dau pentru a mã lãsa în tihnã, dar eram totuşi foarte lucid pentru aşa o grozavie. Am încercat în zadar sã-l exclud din raza receptorilor mei externi, pentru cã vorbele lui aveau efectul picaturii chinezeşti asupra rãbdãrii mele. Ştiu cã îi propusesem sã mã aştepte peste douã luni la aeroport sã-i aduc atunci ce şi cât şi-ar fi dorit din România dar şi el ca şi mine era de neînduplecat şi neclintit în hotãrâri. Era evident faptul şi el observase de la început, cã banii oferiţi de el în schimb nu mã interesau, la fel ca şi cafeaua promisã la un moment dat, astfel cã mi-a fãcut o altã propunere cu care m-a pus pe gânduri. Mi-a spus cã mã duce cu bagaj cu tot fãrã sã fac vama, pânã în cala avionului sã-mi las bagajul iar apoi sã revin în aeroport sã fac formalitãţile. Suna atrãgãtor aceastã ultimã propunere, ştiind cã în vama lor nu era acceptatã arta neagrã, pieile de focã şi peste trei kg de cafea. Am vorbit imediat cu colegii din gaşca noastrã sã-mi dea tot ce le putea stârni emoţii la vamã şi sã ne regãsim în aeroport. Neavând alt petec de hartie, ştiu cã a ţinut morţiş sã-mi scrie pe coperţile galbene de carton ale carnetului de vaccinuri, telefonul lui şi adresa din Luanda pentru o proxima ocazie. Alãturi de el, porţile si gardienii lor nu mai existau, deschizându-se toate. Am strãbãtut cu vitezã întregul drum pânã la aeroport, privind din poziţia confortabilã oferitã de maşina lui, strãzile animate ale oraşului. Am ajuns la scara avionului cãruia i se fãceau verificãri şi alimentãri, fãrã sã ne opreascã nimeni. Am coborât cu o inexplicabilã şi sincerã bucurie date de literele acelea mari scrise pe avion(tarom) care mã fãceau sã mã simt deja în ţarã, îndreptându-mã cãtre un tip în uniforma taromului ce dirija activitaţile din jurul aeronavei. I-am explicat despre aranjamentul meu şi s-a arãtat incredibil de amabil, lãsându-mã apoi sã intru şi în avion sã-mi aleg ce loc doream, zborul nefiind unul de linie ci doar un charter. Am ieşit apoi cu maşina în faţa aeroportului unde i-am spus lui Fabiano(şoferul) cã voi coborâ pentru a-i aştepta pe colegii mei ce urmau sã soseascã. Ne-am strâns mâinile şi ne-am luat la revedere nu înainte de a dezbrãca bretelele şi a i le înmâna, eu rãmânând sã mã plimb prin faţa aeroportului cu mâinile îndesate în buzunare ţinându-mi pantalonii ridicaţi, printre românii mahmuri ce tocmai sosiserã din ţarã.

Aeroport 4  de fevereiro

Aeroport 4 de fevereiro

Pe trotuarele largi ce mãrgineau clãdirea aeroportului se reinstalase atmosfera aceea pe care o aflasem la prima mea sosire: Munţi de bagaje, oameni desfiguraţi de nesomn sau buhãiţi de prea multã bãuturã, copii bãştinaşi ce umblau cu mânuţele lor mici şi zoioase întinse dupã o firimiturã de pomanã, soldaţi neinstruiţi înarmaţi pânã în dinţi ce pãreau cã nu aveau nici un rost pe acolo, alţi cãlãtori grãbiţi cãtre alte destinaţii care nu-şi puteau explica aglomeraţia din acea zi, echipaje de aeronave frumos îmbrãcate în uniformele lor cochete ce-şi croiau cu greu drumul prin aglomeraţie trãgând bagajele lor mici pe nişte trolii firave, arşiţa ucigatoare, pãmântul roşu şi încins al Luandei, duhoarea pestilenţialã ce rãzbãtea pretutindeni. Gãsisem câţiva cunoscuţi cu care schimbasem câteva vorbe şi mã pregãteam sã intru în clãdirea aeroportului care aici la plecãri pãrea oarecum curatã şi dotatã cu aer condiţionat, când pe lângã mine au trecut în fugã caţiva copilaşi gãlãgioşi. Imediat dupã grupul de copii a venit un marinar român cu pãrul şi barba albe, cu ochelari de soare şi un parasolar verde transparent pe frunte, strigându-i deznãdãjduit soldatului de lângã mine ce ţinea arma ca pe o bâtã pe ceafã, cu mâinile petrecute peste capetele ei şi antebraţele atârnându-i în jos, „ŢAP-ŢARAP!!!”, referindu-se la acei copii care-i smulseserã  de la urechi cãştile acelea amãrâte, conectate la un ceas de mânã cu radio. Cu siguranţa omului care ştia bine ce are de fãcut şi cu mult calm, soldatul a pus pistolul mitralierã la ochi, a luat linia de ochire şi a tras trei focuri la foc cu foc. Nu era prima oarã când asistam la o tragere dar nu în plin oraş cu trotuarele atât de aglomerate, aşa cã am rãmas uluiţi de reacţia acelui militar, rugându-l imediat şi stângaci sã înceteze. L-am alungat şi pe ţicnitul acela bãtrân ce rãmãsese fãrã cãşti spunându-i sã nu-i mai provoace pe militari pentru tot felul de nimicuri.

Interior IL-62

Interior IL-62

Am intrat în barul aeroportului aşezându-mã sã aştept restul colegilor şi pentru câteva ore de relativã linişte mi-am putut asculta gândurile.

IL-62 in zbor

IL-62 in zbor

Am plecat dupã formalitãţile de aeroport târziu în noapte dupã o zi care mã obosise şi acea cãldurã plãcutã şi inexplicabilã care mã cuprinsese la gândul cã acel petec de podea pe care mã aflam, al acelui avion cu care zburam era proaspãt sosit din ţarã, mã fãcea sã simt deja binele acela inconfundabil de acasã. Am decolat şi am urcat în tãriile cerului la fel de repede precum coborâsem în urmã cu multe luni şi dupã servirea mesei, am adormit cu gândul la soarele din Las Palmas, iar mâinile transpirate şi încleştate, uitate prin buzunarele adânci.

Ramas bun

Ramas bun

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la 8.Ramas bun Luanda! (cu mainile in buzunare)

  1. ichandreea zice:

    Talentul tau in arta scrierii ma uimeste de fiecare data, intr-un mod placut si sunt mandra ca am un tata talentat care are atatea de povestit! Te iubesc!!

    • Tu esti cel mai fervent si infocat critic al meu, de ale carei pareri tin cont mereu. Ma bucur ca-ti plac randurile citite, si sper sa nu te dezamagesc nici in viitor. Poti considera blogul meu o anexa a blogului tau, doar sub indrumarea ta am deschis “popasuriinviata”.

  2. Mulțumesc pentru like ! Un memorial de călătorie interesant, cu peripeții, cu momente comice ca acela după cedarea bretelelor, cu fapte care te face să te miri că și pentru plecările marinarilor în diferite scopuri, se pune problema relațiilor.

    • Multumesc de aprecieri. Amintirile mele nu sunt extraordinare ci doar locurile in care s-au intamplat sunt neobisnuite. Cred ca da, in marinarie mai mult decat in alte domenii trebuie sa detii arta comunicarii si relationarii cu oamenii noi intalniti, cu obiceiuri diferite, cu religii diferite, cu ierarhii diferite, cu mentalitati diferite. Poate ca viata pe nave si porturi in realitate o fi mai dura si vulgara dar mi-am dat silinta ca in scrierile mele s-o cosmetizez si s-o redau mai normala si digerabila pentru oricine ar citi.

  3. savedanube zice:

    si, ati ajuns acasa cu marfa de contrabanda!? cand pui continuarea?

    • Uneori se ajungea cu marfa de contrabanda, alte ori nu dar nu asta conta pentru ca totul se relua de la capat mereu cu urmatorul voiaj. Unii vindeau, altii daruiau sau se puteau face amandoua odata de multe ori dar nici asta nu mai conta atunci. Lucrurile care contau ramaneau in inimi si in minti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s