7.Asteptare si plictiseala (mai aproape de casa)

Ajunsesem devreme în Luanda asigurând legãturile navei la mal, pe când avionul aşteptat de noi nici nu decolase încã de pe Otopeni. Am ieşit imediat la o plimbare prin incinta portului, privind spre celelalte nave care se mai aflau acolo, iscodind curios pavilioanele şi porturile de reşedinţã. Pe mal, aşezate alandala ca mai în toate porturile ştiute, paleţi cu marfã rupţi şi abandonaţi, cafea verde împrãştiatã, nici urmã de vânt, macarale înţepenite şi încinse de soarele fierbinte, hamali întinşi la umbra lor zgârcitã şi o

Imagini port

Imagini port

dogoare greu de suportat ce se ridica de pe suprafaţa de beton a danei. Eram îmbrãcat aşa cum ieşisem din cart: cu un pantalon de salopetã larg şi bleomarin, cu cracii sfârtecaţi neuniform în pripã cu un cuţit neascuţit suficient, cu un tricou alb cu mânecile retezate de la umeri lãsând sã mi se vadã pielea arsã de soare, fruntea legatã cu o bentiţã albã de bumbac ce-mi ţinea pãrul bogat sã nu se rãvãşeascã, ferindu-mi fruntea în acelaşi timp de broboanele de sudoare şi încãlţat cu nişte bocanci de piele cu talpã groasã şi rezistentã la lubrefianţi. Petele negre de ulei şi unsoare de pe antebraţele şi picioarele bronzate şi transpirate sau laveta de bumbac înghesuitã mototolit în buzunarul neîncãpãtor din spate al salopetei şi bocancii plini de calaminã şi motorinã îmi trãdau fãrã greş ocupaţia pe care o aveam la bordul navei.

Nava la chei

Nava la chei

La schela uneia dintre navele trecute în revistã, un cargou cu pavilion italian de 7.000 de tone (dupã aprecierea mea) şi al cãrui port îmi scapã acum sau poate cã nici nu-l putusem citi vreodatã împiedicat fiind de rugina bordului, era un tip de înãlţimea mea, bronzat, cu pãrul şi barba lungi, negre, creţe, revãrsate neglijent, ce se vedea de la o poşta ca şi el tot mecanic era. Vorbea cu vardia lui ceva în italianã iar când am trecut pe acolo, a ieşit de la adapostul umbrei punţii superioare, rezemându-se cu coatele pe copastie, privindu-mã mai îndeaproape şi urmãrindu-mi atent traseul pe mal. Mã pregãteam sã descifrez portul înscris la pupa urmatoarei nave apropiindu-mã mai mult de aceasta, când am auzit pe cineva strigându-mi din apropiere sã mã opresc un moment. M-am întors şi l-am vãzut lângã mine pe italianul acela lãţos ce ţinea în mânã un ax de pompã şi fãrã sã-mi dau seama, din obişnuinţã probabil, am observat anormalitãţile acelui ax, cu urme adânci pe cotele de rulmenţi, ciupit în zona presetupei şi canalul de panã parcã un pic deformat. Mi-a întins mâna şi i-am rãspuns salutului strângându-i cu cãldurã palma întinsã fãrã a-i reţine însã numele dar eu oricum îl poreclisem deja Muppet şi lui se pãrea cã-i fãcuse plãcere. Am reuşit sã înţeleg cã mã întrebase din ce ţarã sunt, pe ce navã, rãspunzându-i „România” arãtându-i apoi nava spre spatele meu la capãtul acelei dane, explicându-i ca era o navã pescador mare, un superatlantic. Nu ştia engleza, eu nu ştiam italiana dar l-am condus la mine la navã la şeful de atelier pentru cã problema pe care o avea, pãrea a fi o trebã de strungar. Şeful de atelier ştia un pic de spaniolã, un pic de portughezã şi speram, poate şi puţinã italianã dar acum stând şi gândindu-mã mai bine, îmi dau seama cã el nu vorbea toate acele limbi ci mai degrabã cunoştea doar câteva cuvinte pe care le confunda mereu, reuşind totuşi sã se înţeleagã cu oricine.  Avusesem şi un noroc nesperat de al gãsi superlucid pe şeful acesta de atelier pentru cã atunci, înainte de schimburile de echipaje nu era chip sã gãseşti strop de bãuturã la bordul navelor. Cred cã negocierea dintre ei mersese „brici”, fiindcã sfârşiserã zâmbind, în timp ce-şi strângeau mâinile cu cordialitate.  A trebuit, rugat fiind de şeful de atelier, sã merg cu noul meu prieten la nava lui şi sã-l aşteptãm acolo pânã avea sã vinã cu axul cel nou meşterit sau dacã s-ar fi fãcut mult prea târziu, sã fi revenit noi la el dar musai cu cele douã sticle de whisky negociate. Nu am mai aşteptat sã mã roage de douã ori, aveam o poftã de lup înfometat de a bea ceva, aşa cã am mers docil cu Muppet la cabina lui cu o tristeţe disimulatã, unde ne-am apucat de „treabã”. Avea o cabinã spaţioasã, nava lui chiar dacã era una micã, echipajul redus pe care îl avea un cargou în comparaţie cu un pescador, permitea acest confort. A scos o sticlã de Bels aşezând-o pe masã lângã o tavã cu nişte pahare mari cu fundul gros, mergând sã aducã cateva cuburi de gheaţã. Şi-a umplut paharul cu gheaţã printre care şi-a turnat o boare de whisky. Am ales şi eu un pahar pe care mi l-am acoperit cu palma, refuzând cuburile reci, cerându-i în schimb sticla aceea triunghiularã sã-mi torn singur. Mi-am umplut paharul care dupã capacitatea lui era pentru apã cu siguranţã şi dupã douã urãri neînţelese de niciunul, l-am dat cu sete peste cap fãrã sã mã strâmb. Muppet a belit ochii cât cepele şi pânã sã realizaz cauza pentru aceastã reacţie a lui neaşteptatã am crezut cã se întâmplase ceva grav dar nu fusese decât extrem de uluit. Printr-un set de gesturi expresive alese de noi la întâmplare şi câteva cuvinte stabilite din mers, am reuşit sã punem baza unei comunicari aproximative la un pahar de tãrie şi pe mãsurã ce paharele se înmulţeau, am început sã nu mai simţim nici o barierã în comunicare. Ştiu cã am vorbit foarte mult toatã seara, fãrã sã-mi pot aduce aminte însã cam ce subiecte presante ne puteau frãmânta la acele ore târzii. Probabil cã despre fotbal, mecanicã  şi poate despre Ricchi e Poveri care se auzeau din casetofonul lui fãrã încetare de când sosiserãm şi care erau atunci la mare cãutare.Când şi ultimul strop din sticlã s-a scurs, am realizat cã ceva nu se mai întâmplase aşa cum stabilisem, astfel cã ne-am ridicat cu dificultate sã mergem la şeful de atelier, înapoi la nava mea. Nu ştiu cât trebuie sã fi fost ceasul dar nava se ridicase aşa de mult din cauza fluxului, încât schela improvizatã din lemn pe care o aveau devenise mult prea scurtã, nemaiajungând pânã pe danã. Nu aveam timp sa aşteptãm refluxul, reuşind sã coborâm pe danã cu destulã stângãcie şi inconştienţã pe parâmele întinse pânã jos. La nava noastrã nu se punea problema unei astfel de situaţii, având în dotare scara de pilot care manevratã prin manivele şi scripeţi, putea ajunge la nivelul apei. În cartul de noapte nu am mai intrat, ar fi fost peste puterile mele sã rezist în cãldura sãlii maşini. Dimineaţa ne-a prins pe toţi trei înapoi în cabina italianului cu sticlele drept preţ pentru noul ax golite, ochi usturãtori de obosealã şi fum, foarte mult fum.

La nava noastrã pregatirile erau în toi, puntea fremãta de oameni îmbrãcaţi de drum ce se învârteau nerãbdãtori printre bagajele scoase afarã. Neavând subiecte de discuţii ne-au luat la mişto pe noi, aruncându-ne vorbe hâtre despre isprava de a fi bãut toatã noaptea. Nu le-am rãspuns nimic, considerându-i doar un zgomot de fond deranjant şi enervant, dorinţa mea cea mai mare era de a merge pe drumul cel mai scurt la cabina proaspat eliberatã pentru un somn rapid.  M-am trezit înconjurat de vacarm, legãnat de valuri şi obosit, chinuit de obturatorul metalic al hubloului închis ce nu mã lãsa sã aflu dacã afarã era zi sau noapte. Oricum, cu siguranţã ne aflam în plin marş spre sud. Începusem sã mã învãţ cu gustul jalnic al mahmurelii legãnate pe valuri. Nu aveam ceas în cabinã dar nici de dat ochii cu colegii din careul marinari, acolo unde se gãsea un ceas de bord nu-mi ardea, deşi toatã nava era cuprinsã de o hãrmãlaie de nedescris, semn cã sosiserã deja bãieţii din ţarã cu pachetele mult aşteptate de la cei dragi, incingându-se tot felul de chindii mai peste tot, cu volumul casetofoanelor reglate la maxim. Am intrat în compartimentul motorului prin cea mai feritã uşã. Dupã ceasul din comanda maşini şi dupã oamenii din cart încã nu sosise cartul meu, mai era ceva timp pânã atunci. Mecanicii proaspãt sosiţi din ţarã, erau acolo în comandã şi aveau şi pentru mine un pachet înfofolit în multã hârtie şi scotch maro prin care se putea ghici forma unei sticle de un litru cu gâtul lung de cognac „UNIREA” şi câteva ziare, cuvinte încrucişate şi o scrisoare de la familia mea. Fratele meu îmi scria cã acasã totul era bine şi cã în iarna ce abia se încheiase, fuseserã nişte geruri cumplite. Trecuserã aproape şase luni de când plecasem de acasã dar pentru familia mea eram cât se putea de prezent, fãcându-mã sã mã simt prezent acolo imediat printre ei, doar tãcerea nesfârşitã a prietenilor îmi clãdea sentimentul straniu cã eram defunct într-o lume dupã care tânjeam. Mã apucase dorul de acasã şi aceastã tãcere a amicilor mei mã întrista teribil, trãind drama şi tristeţea unui rebut. Îmi simţeam din plin inutilitatea, iar tolba mea plinã cu întâmplãrile adunate, pãrea cã avea sã rãmânã neîmpãrtãşitã în lipsa lor.  Conştientizam cã mã pãştea pericolul dacã nu cumva inevitabilul de a fi scos din cotidianul prietenilor mei şi cã acel Petricã rostit simplu şi familiar, cãlduros şi amical, sã devinã cât de curând un strãin, trist şi rece „Petricã vaporeanu” ce avea sã mã separe definitiv de ceea ce trãisem pânã atunci alãturi de ei. Nu mã gândisem niciodatã acasã atât de dureros şi cu atâta nerãbdare pentru trecerea timpului care mai trebuia sã se scurgã. Contabilizarea fiecãrei zile trecute şi nerãbdarea reîntoarcerii mele acasã, ştiam cã avea sã mã frãmânte chinuitor. Singurul lucru care mã mai bucura dându-mi puterea sã rezist şi sã visez, era cã nu avea sã mai plece nimeni înaitea mea spre ţarã. Abia aşteptam sã zbor într-acolo deşi mã temeam un pic de acel capãt de drum ce pãrea lipsit de prieteni.

Pofta de joaca

Pofta de joaca

Viaţa pe navã trecuse de la o extremã la alta, din viaţa palpitantã şi plinã de necunoscut,  nu mai rãmâsese nimic,  ajunsesem sã trãim într-o plictisealã şi anostitate ucigãtoare, stând înfipţi în ancorã în rada WalvisBay-ului, privind zilnic de la rãsãritul şi pânã la apusul soarelui spre drumul acela nefiresc de drept ce traversa deşertul namibian.  Acel drum devenise un simbol trist nu al drumeţiilor pe care ai fi putut sã le faci, ci a neputinţei de a trece mai departe de el. Îl vedeam ca pe un obstacol, o redutã, un închizãtor de orizonturi. Priveam în fiecare dimineaţã spre el înjurându-l în gând, devenind un salut secret ştiut numai de noi. Încercam sã fac orice mi se ivea pentru a uita de toate grijile care mi se înmulţeau plutind acolo fãrã rost. Învãţasem în marina militarã proverbe ca”merge motorul, merge vaporul” sau „merge maşina, merge marina”, pe care aici la pescadoare le sintetizasem mai simplu, spunându-le marinarilor sã se roage sã nu ajungem niciodatã noi mecanicii sã lucrãm pentru ca ar fi fost de rãu. Acum nu munceam, chiar nu aveam ce face jucând toatã ziua pe puntea de pescuit tenis cu piciorul şi totuşi vaporul stãtea pe loc ruginindu-i ancora în adâncul golfului. Marinarii începuserã sã raşcheteze şi sã maţagoneascã vopseaua de pe balustrãzile şi scãrile care începuserã sã rugineascã, dându-le cu grund şi  pregãtindu-le astfel pentru o nouã piturare. Zgomotul acela sâcâitor de maţagon, zgomotul a mii de ciocãnituri metalice mãrunte şi dese lipsite de orice ritm şi orice sens, zgomotul fãrã de înţeles pentru neiniţiaţii în marinãrie care sã ştie ce se petrecea defapt, nu reprezinta decât o cosmetizare a oricarei nave.

Albatrosi

Albatrosi

Pentru diversificarea activitaţilor zilnice, mi-am urmat o idee mai veche, şi într-una dintre dimineţi, am mers în magazia de peşte congelat  la -40°C, aşa subţire îmbrãcat pentru doar 15 minute(suficiente cât sã-mi îngheţe mustaţa şi tricoul transpirat devenind scorţos ca un placaj), pentru a lua o brichetã de 10 kg de peşte lãsând-o cateva ore în soarele fierbinte.  La început puntea se umezise în jurul brichetei, pentru ca mai apoi sã se usuce tot şi deşi încã îşi mai pãstra forma ei paralelipipedicã iniţialã, ştiam cã era decongelatã de tot. Am pus tot peştele într-o gãleatã de 20 de litri şi înconjurat de salturile jucãuşe ale lui Calu şi Primaru (câinii navei, un ciobãnesc german şi un maidanez drãgãlaş şi roşu), am mers la pupa navei, la adãpostul şi umbra oferite de panourile de pescuit şi ultima coloanã de pe puntea din pupa. Am început sã arunc câte un stavrid spre pãsãrile din larg, şi în scurt timp toate s-au mutat acolo unde mã aflam eu, nãpustindu-se cu toatã viteza, cu gâturile lor întinse în adâncuri dupã peştele aruncat, fãcând un taraboi greu de descris spre veselia câinilor ce nu se mai despãrţeau de mine. Dupã un timp la porţile slipului navei, (toboganul prezent mai ales la pescadoare pe care alunecã sacul pentru peşte) câinii au început sã latre insistent cu urechile ciulite. Era o focã cu o cravatã albastrã în jurul gâtului şi încã vreo câteva ceva mai timide în al doilea plan. Probabil cã zarva fãcutã de pãsãri le aduseserã şi pe ele acolo ştiind cã unde sunt multe pãsãri, sunt şanse sã fie şi peşte. Le-am oferit tot peştele pe care îl aveam la mine, apa clocotind de agitaţia lor şi în fiecare dimineaţã de atunci eram aşteptat la joacã cu nerãbdare de noii mei prieteni. Pe cel cu cravatã albastrã îl cunoşteau toţi navigatorii din flota de pescuit oceanic, mai puţin eu şi se numea Vasilicã iar scafandrii ce veneau periodic sã ne cureţe prizele de fund, nu se temeau sã se scufunde în prezenţa lui.

Pescarusi

Pescarusi

Vârsta mea fragedã de atunci, nu era una a cumpãtãrii sau a rãbdãrii, ci una a acumulãrilor, a experimentãrilor de orice fel care aveau rostul de a mã face mai bun şi mai pregãtit pentru viaţã. În tinereţe nu ai rãbdare suficientã, nu ai timpul necesar şi nici înţelepciunea de a lua totul pe rând, îţi doreşti nespus sã se rezolve totul de-a valma, deodatã în cel mai scurt timp, fãrã nici un fel de noimã şi nu ne dãm seama atunci deşi devine evident cã aşa ceva nu poate fi posibil. Fiecare hop, fiecare încercare ne pregãteşte fãrã sã ştim pentru viitorul care ne pândeşte în fiecare clipã cu necunoscutul lui. Prin frustrãri şi privãri de orice fel cu care ajungem sã ne obişnuim, reuşim sã ne cizelãm şi sã ne controlãm pornirile negândite ale tinereţii. Ne agãţãm uneori de tot felul de pãreri prosteşti care ni se par nouã cã ne-ar putea ajutat în atingerea unui scop. Astfel îmi formasem şi eu o greşitã convingere precum cã tutunul mi-ar fi putut uşura aşteptarea, fãcând ca lipsa lui sã mã umple de nesiguranţã şi panicã. Îmi gãsisem un nesperat dar fals echilibru în aşteptarea aceasta, omorându-mi timpul cu tenisul de picior, joaca cu Vasilicã şi albatroşii, jocurile de conostas iar ca desfãtare din ce în ce mai mult tutun. Mai aveam vreo sãptãmânã pânã la schimb şi pe întreaga navã nu mai puteai gãsi nici urmã de tutun, aşa cã am pornit sã improvizez ceva având la îndemânã foiţe de ţigarete şi un aparat pentru confecţionarea lor, cumpãrat din Walvis Bay încã de la prima intrare. Singurele materiale vegetale pe care le aveam la îndemânã şi care gândeam eu cã puteau înlocui tutunul, erau parâmele vegetale din fire de cânepã cu un gust oribil de petrol din cauza vaselinei cu care era impregnatã de la bintele de la mal şi diverse plante aduse de acasã de fiecare dintre noi pentru ceaiuri. Trecând peste faptul cã nimic nu poate înlocui tutunul, atunci am înţeles (deşi am fumat perioade lungi şi mult mai târziu pânã sã renunţ definitiv) cã viciile noastre nu ne fac nici mai deştepţi, nici nu ne uşureazã chinurile vreunei încercari, nici nu ne fac mai carismatici, ci ne aratã cât de nepregãtiţi suntem. Nevoia şi dorinţa sunt singurele care te pot învaţã sau dezvaţã sã renunţi la gusturi, obiceiuri, slãbiciuni.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 7.Asteptare si plictiseala (mai aproape de casa)

  1. Valentina zice:

    Ti-ai facut griji degeaba: numai eu mai stiu inca doi Petrica, ambii vaporeni; avand in vedere limbajul colorat si imaginatia, nu aveai cum sa devii inca un Petrica si istoria e martora 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s