6.Inapoi spre primele porturi

Viaţa, nu am reuşit s-o înţeleg decât ca pe o derulare  continuã de etape ce se sfârşesc mereu, lãsând loc altor etape, obişnuindu-mã astfel sã le pun punct fiecãreia dupã fiecare final. Un punct de bilanţ, cântãrire şi apropierea de încã o fãrâmã de înţelepciune în viaţã. Oceanul era liniştit acum, atât cât putea fi de liniştit Atlanticul în acele luni de toamnã sudicã. Lipsa navei Dorna de la remorca noastrã ne uşura înaintarea spre nord cãtre Walvis Bay, ajungând de aceastã datã mult mai repede în apropierea destinaţiei. Zilele de marş fuseserã neobişnuit de lungi, marinarii stând ascunşi sub punte, în cabinele lor strâmte si plicticoase, iar cei care se mai arãtau în afara orelor de masã erau gânditori şi posomorâţi, fãrã vre-un chef de glume. Dispãruse atmosfera aceea de veselie generalã creatã în jurul acelor jocuri de conostas interminabile de odinioarã. Unii erau trişti pentru cã gogeau dupã distracţia din Cape, alţii erau trişti pentru cã urmau sã plece prea grabnic spre ţarã, speriaţi la culme şi de necazul care îi fãcuserã sã plângã cu vorbe. În port nemaiîntâlnindu-ne cu toţii, ci fiecare cu bisericuţa lui, nu mai eram la curent cu ultimile evenimente, astfel aflasem abia acum cã o parte din membrii echipajului avea toate motivele sã evite plecarea spre ţarã cu avionul care urma sã se producã foarte curând. Dobândiserã una dintre cele mai populare, vechi şi lumeşti boli despre care spuneam eu râzând mereu cã ar fi trebuit sã fie declaratã boala profesionalã a navigatorilor. Gluma mea nu stârnea foarte multe hohote de râs ci mai mult zâmbete ironice şi înjurãturi înfundate, desconspirându-se astfel majoritatea suferinzilor. Fãrã ştire, echipajul s-e împãrţise în douã tagme: cei puternic afectaţi de acest eveniment şi cei nepãsãtori şi bineînţeles neînsuraţi cum eram şi eu atunci.

Pe la amiaza celei de-a treia zile am zãrit prin deşertul care ne însoţea de la mal, şoseaua aceea ce strãbãtea în linie dreaptã dunele de nisip, pe care am recunoscuto imediat şi pe care o mai remarcasem încã de la prima intrare, desigur şoseaua ce ducea spre Walvis Bay. Am urmat acel drum pânã în port pentru o scurtã escalã de aproximativ 24 de ore, fãcând şi un mic prodexport la orice şi în mod special la medicamente. Am luat 25 de randzi şi cum acum recunoşteam locurile, am alergat de îndatã spre localul meu retras şi preferat (la Plazza) pentru relaxare totalã, fãrã nici un amic, dorind sã nu vorbesc nimic cu nimeni, doar sã beau, sã fumez şi sã visez. Pe drum am intrat la un fast foods luând un hot dog pe care negrul de la bar mi l-a servit în farfurie fãrã nici un pic de pâine, doar cu ketchup. I-am cerut pâine în toate limbile pe care le ştiam, i-am desenat vreo douã franzele şi chiar o împletitã dar nu am reuşit sã-l edific, zâmbindu-mi şi privindu-mã tâmp. Am lasat-o baltã şi am rumegat cremwurşti-ul aşa cum îl primisem, ori era cretin, ori îşi bãtuse joc de mine. Afrikans nu ştiam şi pâine nu vãzusem pe rafturile lui dar credeam cã nu mai avea vreun rost sã-mi stric seara pentru atâta lucru. Îmi doream o searã liniştitã aşa cum de mult timp nu mai avusesem parte, în care sa fiu singur doar eu cu gândurile mele. A doua zi urma sã mergem în zona de pescuit pentru care aveam licenţã şi dupã alte zece zile ar fi trebuit sã adunãm de acolo oamenii şi bagajele lor spre a-i duce la Luanda pentru repatriere pe calea aerului. Am ajuns spre dimineaţã la navã, adus de maşina poliţiei, exersându-mi astfel priceperea de autostopist cãpãtatã de la Tudoricã la prima intrare în port. Nu mai ştiu ce am vorbit pe drum, mai reţin doar cã unul dintre poliţişti(o ea) vorbea ceva despre marinarii români, despre Cãliman şi parcã privindu-mã pentru un rãspuns eventual, mã întrebase ceva. Am evitat sã le acord cea mai micã atenţie, priveam totul detaşat, ca pe un eveniment fãrã nici o legãturã cu mine, concentrându-mi toate forţele pe care le mai aveam, sã nu vomit. Îmi era teribil de rãu şi mi se fãcuse şi mai rãu la gândul cã în întunericul cabinei urma sã se învârtã tot pãmântul cu mine. A urmat apoi o noapte plinã doar de necunoscute, nemaiştiind cum ajunsesem pe navã, cu cine vorbisem, cum adormisem, sau cum de reuşisem sã mã mai urc în patul de sus, însã dupã curãţenia din cabinã gãsitã la trezirea de la prânz, toate pãreau cã decurseserã rapid şi bine.

Seara in W.B.

Seara in W.B.

Nava sãlta deja sprintenã pe valuri, cãutând nãucã ieşirea spre marea cea largã, când am ieşit pe punte cu ochii mijiţi si chinuiţi de lumina mult prea puternicã, strãduindu-mã sã-mi stabilizez imaginea care se zdruncina teribil, la fiecare cãlcãturã pe punte.  Prânzul la mine era în mod obişnuit unul frugal, defapt mergeam numai pentru a saluta ospãtarul şi pentru a lua fructul de desert, rareori rãmânând pentru felul doi, iar micul dejun în primii zece ani nu-l servisem niciodatã, masa principalã rãmânând cea improvizatã de noi la douã noaptea. La masã, în careul marinarilor tristeţea era la cote maxime sau tãcerea mai bine zis, pentru cã abia au mormãit ceva nearticulat în semn de rãspuns la salutul meu. Toţi stãteau tãcuţi ca nişte mirese urâte, şi-mi trecuse asta prin minte pentru cã în lumina tristã a tuburilor fluorescente observasem fãrã sã vreau mult alb imaculat în priveliştea aceea. Privind mai atent, am desluşit multe faşe medicale, plasturi şi vânãtãi sau umflãturi printre mutre spãşite, încruntate sau plictisite.

Rada acestui port era una foarte întinsã, la fel ca şi deşertul care o strãjuia.

Devenisem curios sã aflu ceva despre acele „mirese” bandajate şi peticite ca din desenele animate şi mai ştiam cã putea sã mã lãmureascã cu lux de amãnunte doar omul care urma sa-l schimb din cartul de dimineaţã ce se încheia la prânz: nea Gicã; şi pentru cã doar un simplu „nea Gicã” nu era îndeajuns, confundându-se lesne cu ceilalţi mulţi de „nea Gicã” de la bordul navei, folclorul marinãresc i-a adãugat numelui şi renumele cãpãtat datoritã faimei lui de don Joan imaginar, în care toate femeile poveştilor sale erau dupã propriile-i spuse şi foste certe aventuri. Doar felul lui nostim de a fi a facut ca marinarii sã-i treacã cu vederea toate neadevãrurile rostite zilnic şi sã nu-l numescã „nea Gica minciunã” sau „nea Gicã trombon”, ci simplu şi natural, „nea Gicã pizdaru”, toata lumea gãsind cã-i mai original şi frumos sã-l numeascã aşa. Ştia şi el şi nu se mai sinchisea sã schimbe ceva în privinţa asta şi poate cã întrucâtva era şi mândru de acel renume de cãpãtat. Era un moşulicã mãrunt, cãrunt, arţãgos din fire, privindu-te fix  în ochi când te minţea cu nonşalanţã şi nu ai fi zis cã acel bãtrân ce aştepta pensionarea, fusese cândva boxer la un club de tradiţie pe atunci, Farul C-ţa. Trebuia sã-l cunoşti prea bine pentru ca din rãspunsurile lui stufoase sã poţi culege firavele urme de adevãr. Parcã-l şi aud cum la orice semn de îndoialã, încerca sã te convingã de buna lui credinţã, punându-şi zãlog propria pioşenie zicând: „te-a minţit nentu’ Gicã vreodatã? Uite pe sfânta mea cruce” –zicea el ţuguindu-şi buzele şi mijindu-şi ochii din spatele ochelarilor groşi, începând chiar sã-şi facã semnul crucii, adãugând apoi la fel de stãruitor: „uite îmi fac cruce cu mâna stângã, cã dreapta face pãcate”. Era inconfundabil şi de neegalat cu aceastã replicã. Nu fusese însurat niciodatã, fiind un holtei convins şi pe când ne împãrtãşeam fiecare dorinţele culinare pe care aveam sã le spunem mamelor noastre dupã repatriere, a început şi el sã spuna cã mama lui avea un gâscan (cadou de la nunta ei) pe care ar fi urmat sã-l gãteascã atunci când va ajunge şi el acasã. N-am rãbdat sã mai tac întrebându-l câţi ani ar fi putut avea acel gâscan chiar şi dacã ar fi fost dãruit de mic boboc şi aveam dubii serioase şi în existenţa mamei lui dar ar fi fost un subiect prea sensibil şi personal pentru o disputã de doi bani. Altãdatã într-un moment de hilarã sinceritate ne-a dezvãluit cã tatãl sãu (un alt don Juan ca şi el la viaţa lui) avea în afara fraţilor oficiali, încã „patru copii: doi bãieţi şi o fatã”. Atâta s-a încãpãţânat sã susţinã afirmaţia aceea clar mincinoasã, neînţelegând în ruptul capului ce era în neregulã, încât am preferat sã-i cred declarativ afirmaţia. Era omul care orice ai fi vãzut, ai fi fãcut sau ai fi auzit era clar cã vãzuse, fãcuse şi auzise şi el.  Cartul 8-12 în care era el, era cartul bãtrânilor, comod şi ca program, cât şi ca îndatoriri, noi spunându-i „apa, focul şi cãcatul” tradus însemnând hidrofoarele de apã, focul din caldarinã şi tankurile de fecale, un cart facil care nu necesita cunoştinţe vaste sau îndemânãri speciale. Bãtrâni fiind, la revelioane (singurul prilej în care nava era ancoratã sau plutea în derivã programat, fãrã avarii)preferau sã facã şi urmãtorul cart nedorind sã participe la destrãbãlarea sau chiulabaiul ce urma în noapte, ospatarul servindu-i bucatele speciale dupã tot acel balamuc când ceilalţi mergeau la odihnã. Dupã unul dintre revelioanele acelea, pe când nea Gicã pizdaru era servit de ospãtarul navei(un rival al sãu de aceeaşi vârstã), trebuind sã-i ducã sarmalele la masã, şi-a aşezat farfuria în dreptul şliţului din care şi-a scos fãlnicia masculinã aşezându-şi-o între sarmalele aburinde, iar mai apoi ducându-i repede bucatele astfel aranjate la masa sãrbãtoreascã. Nea Gicã s-a îngãlbenit de câtã scârbã i-a venit, nemaitrebuindu-i nici fripturile, nici tortul sau bãutura incluse în acel meniu, fiind tare sensibil şi scârbos de fel.

Umilitul mesean care era şi vecin de cabinã cu ospatarul, a coborat sub punte la somn luând de la un hidrant ivit în cale, o rozetã de robinet mare cât un pumn zdravãn şi pe când toatã lumea dormea dusã, obositã dupã acea noapte, nea  Gicã a ciocãnit la uşa vecinã iar când acel obraznic ospãtar a deschis uşa rupt de somn, pizdaru cu toatã forţa, ura şi frustrãrile dospite, a lovit cu întreaga lui pricepere de fost boxer o singurã datã cu pumnul bãgat în acea rozetã de hidrant. A doua zi la masa de prânz, ospãtarul acela nãzdrãvan arãta ca un tablou de Picasso.

Punte de pescuit

Punte de pescuit

Pe un vapor nu se nasc şi dacã se nasc nu se cultivã pe mai departe, ura unuia împotriva celuilalt, divergenţele se regleazã spunându-se totul la vreo beţie, şi uneori împãrţindu-se cu generozitate lovituri zdravene de pumni iar acestea nu deveneau decât viitoarele subiecte de discuţie despre care sã râdã amandoi combatanţii la o viitoare beţie. Dacã totuşi s-ar întâmpla o aşa incompatibilitate, unul dintre cei doi(dacã nu cumva ambii), vor trebui sã-şi caute altã navã.

Aşa cum mã şi aşteptam, în câteva cuvinte  nea Gicã a reuşit sã mã lãmureascã sadea despre „miresele” care mã întâmpinaserã bandajate în careul marinarilor. La intrarea în port, atunci când eu m-am refugiat grãbit la La Plazza singur singurel, restul echipajului se duse-se cum era de aşteptat la Flamingo, unde se mai gãseau nişte marinari polonezi care mi-au şicanat compatrioţii râzând de situaţia groaznicã a românilor din ţarã, unde printre altele aveam doar doua ore de program tv. Romanii nu au mai suportat umilinţa din partea lor iar când concentraţia alcoolicã a atins cotele prescrise, a izbucnit bãtaia. Nimeni se pare ca nu mai ştia cui şi cât i-a dat, toţi fiind de acord cã fusese totuşi un eveniment general şi rãcoritor, în care toţi au dat şi toţi au primit. Pânã la ieşirea din cart, nu ştiu dacã ajunsesem în zona de pescuit pentru cã nu reuşeam sã vãd cu ochiul liber alte nave, dar timoneria ne ceruse curent la vinciurile pentru pescuit: caliorne, iagãre şi hidraulice. Am lansat trawllerul şi pentru întâia datã dupã mai bine de o lunã, pescuiam.

Mola-mola(pestele luna)

Mola-mola(pestele luna)

Nãvoadele scoţând din adâncuri dupã vreo douã ceasuri, rechini mici, un peşte imens de mola-mola (supranumit şi peşte lunã), ce încurcându-se în plasã i-a blocat intrarea şi o cantitate apreciabilã de meduzã despre care noi mecanicii agasându-i pe puntişti, le ziceam cã-i bunã s-o bãgãm la moara de fainã de peşte sã facem praf de râs. La rândul lor şi ei ne tachinau atunci când la problemele ivite în sala maşini îi anunţam cã vom opri pentru o orã, douã, trei în funcţie de avarie(chiuloase sparte, incendiu în sala maşini sau diverse instalaţii fisurate sau temperate) şi nereuşind sã le remediem în timpul estimat pentru cã mereu mai gãseam şi altceva rupt sau defect dupã demontare, orele estimate de noi le numeau ore mecanice care aveau în opinia lor 90-120 de minute faţã de cele obişnuite.  În orele bune care au urmat muncii istovitoare de a descurca acel mola-mola din plase şi a-l arunca înapoi în mare, nava a continuat marşul spre zona de pescuit unde se aflau şi celelalte nave româneşti.

Mola-mola(pestele luna)

Mola-mola(pestele luna)

Cred cã în cele câteva zile rãmase pânã la preluarea marinarilor pentru schimbul de echipaje, nu mai era timp sã facem producţie mare iar puntiştii probabil cã fãceau mai mult muncã de cercetare şi prospecţie, fiind în cãutarea acelui elDorado al pescarilor cu peşte mult şi valoros.  Pescuiam rãzleţ peşte obişnuit, în cantitãţi nesemnificative de 1-2 tone amestecat cu calamar furajer sau rechinaşi, meduzã, delfini sau uneori foci, schimbând neîncetat zonele de încercare. Marinarii pescari, jupuiau focile care oricum mureau ca şi delfinii în plase, întinzând pieile bãtute în cuie pe panouri de lemn, tapetându-le apoi cu multã sare. Într-una din dupã amiezile acelea plictisitoare pe când nimeni nu mai aştepta decât schimbul de echipaj, nemaibãtându-ne capul cu producţia, stând întins pe puntea etalon în încercarea de a mã bronza cu ultimile raze slabe de soare ale acelei zile, am simţit cum nava sare cu vitezã mare de pe val pe val. Oricum, mi se fãcuse rece, aşa cã am coborât de pe etalon ajungând imediat la timonerie, unde am aflat cã nava roşie Carolina, despre care auzisem din poveştile marinarilor c-o porecleau Scufiţa Roşie şi care acum se îndrepta cu toatã viteza spre noi dorind sã ne contacteze, aceasta fiind o navã de control a navelor de pescuit, a plaselor, a licenţelor, etc.  Nu trebuia sã fiu foarte perspicace pentru a realiza cã nu asta era şi dorinţa noastrã. Nu ar mai fi fost mult pânã la apusul total al soarelui, aşa cã au fost chemaţi marinarii pe punte încercând cu prelate mari şi pãturi cu greutãţi legate de poale pentru a nu le rãvãşi vântul, sã ascundã la prova şi pupa numele care cu siguranţã se desluşeau bine de la distanţã, nava fiind proaspãt pituratã(vopsitã) în Cape. S-au ascuns cu repeziciune şi indicativele radio ale navei, pictate pe puntea timoneriei evitând pe cât posibil fotografierea navei cu elementele ei de identificare, pentru cã de ajuns din urmã sau abordat nu aveau cum, fiind o navã civilã de talie mult mai micã, neechipatã extraordinar.

Rechin mic

Rechin mic

A venit într-un târziu şi ziua de colectare a marinarilor celorlalte nave ce urma sã-i ducem în Luanda, unii venind cu barca, alţii mai norocoşi dacã noroc se poate chema tranzbordarea cu nacela suspendatã între bigile celor doua nave trase în diblã(alipite bord în bord), a caror borduri se frecau violent în sensuri mereu opuse. Puntea s-a umplut într-o singurã amiazã cu figuri noi, sau cunoscute dar nevãzute demult. Printre noii sosiţi, oaspeţi mai bine zis, şi colegi de şcoalã de-ai mei ce plecau acasã mai devreme cu douã luni. Toţi care mã cunoşteau şi care îşi exprimaserã dorinţa de a sta în cabina mea nu le-am refuzat plãcerea, deşi mã umfla râsul la gândul cã nu ar fi putut încãpea cu toţii în cabinã nici în picioare, ticsiţi ca în autobuz. De la ei am aflat cã printre noii sosiţi de pe nava Jiul parcã, se gãsea şi fostul meu diriginte din clasa a 10-a, dirigintele ce ne dezmierda zicându-ne elefanţi, dirigintele care era posesorul unei Volgi vechi iar pe timp de iarnã îşi înebunea soţia cu obiceiul lui de a bãga în casã motorul maşinii pe care îl şi pornea uneori. Tot el era cel care ne dãduse pe mâna miliţiei(de atunci) pentru cã ne fãcuserãm pantaloni din prelata de barcã a navelor la care fãceam noi practica şi tot el era cel care ne punea scoţându-ne în faţa clasei doi câte doi, sã ne pocnim zdravãn iar mai apoi sfârşind prin a ne arãta el cum trebuiau date acele lovituri. Un tip slab şi blond cu ochii albaştri ce fuma toatã ziua, având o voce baritonalã, ce se lãuda cu descendenţa lui suedezã deşi cu toţii ştiam cã-i lipovean, comportându-se tot timpul gangstereşte, împrumutând ceva din personajele pozitive şi misterioase din

Luanda port

Luanda port

carţile lui Haralamb Zincã. Succint, cam ãsta era el, dirigintele meu de atunci poreclit Serioja care mã educa, iar acum reântâlnindu-l îl invitasem în cabina mea demult prea neîncãpãtoare. În prima noapte, fiind frig afarã am stat cu toţii în cabina ticsitã, învãluiţi într-un vãl gros de fum cum rar mi-a fost dat sã mai întâlnesc, în care ochii mi se bulbucaserã usturându-mã şi lãcrimând abundent. La miez de noapte când am intrat în cart urându-le celorlalţi zâmbind „vise uşoare”, parcã mi  s-a luat o ceaţã de pe priviri, iar vederea a încetat sã mai fie atât de chinuitoare. Mi-am lãsat foştii colegi împreunã cu fostul diriginte care cu gura lui bogatã, îi intoxica lãudându-se cu barca lui (pe care n-o avusese niciodatã), cu care se filmase filmul „Aventuri în Deltã” şi pe care urma s-o repare cu piese aduse din Walvis Bay sau Las Palmas(de parcã la ei se mai gãseau antichitãţile de bãrci care existau atunci în ţarã). L-am lãsat sã se simtã bine şi sã povesteascã ce dorea el, poveşti care dealtfel eu şi încã vreo câţiva le ştiam pe de rost. Am tãcut dar nu l-am ascultat şi acea impoliteţe a mea ce nu putea fi zãritã prin pâcla deasã de fum de ţigarã şi poate faptul cã prin impoliteţea de a nu-l fi ascultat mã consideram acum chit cu el, care venise ca musafir îndrugându-mi verzi şi uscate. Nu am urât niciodatã pe nimeni, deci nici pe el dar am ignorat astfel de oameni fãrã ca ei sã prindã de ştire, devenindu-mi indiferenţi. A doua zi nu am mai trecut pe la cabinã, rãmânând pe puntea de pescuit în timpul meu liber, acolo unde acum apropiindu-ne de Angola, începuse sã se încãlzeascã. În cabina mea mi se spusese cã se dormea acum în ture şi eu oricum nu eram dornic sã mai cobor în zãpuşeala aceea, preferând dormitul pe punte unde legãnat de valuri adormeam târziu în noapte privind cerul înstelat. În acea noapte pânã la intrarea mea în cart dar şi în timpul cartului am stat mult cu un amic din Petrila, vorbind şi privivind teritoriul angolez al carui cer era puternic luminat de rafale de arme, mortiere sau tunuri. Dacã n-aş fi ştiut, aş fi jurat cã nu erau decât artificii nevinovate, dar noi ştiam prea bine cã acolo mureau oameni, cã acolo sufereau semeni, cã acolo bântuia moartea. Îmi pãrea ca o cãlãtorie pe buza infernului, noi stând şi vorbind vrute şi nevrute acolo la adapostul navei, în timp ce la distanţa unei priviri se petrecea acea grozãvie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 6.Inapoi spre primele porturi

  1. danube zice:

    imi place ce am citit pana acum. astept urmarea ce va fi…

  2. Valentina zice:

    nici la discovery n-am mai vazut asa pesti; foarte interesant! asteptam continuarea

  3. Vor urma peripetii mult mai interesante si palpitante, altele poate de-a dreptul dramatice, depasite cu nepasarea, inconstienta si glumele tineretii. Alteori zile plictisitoare de asteptare si neputinta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s