5.Acolo este tara mea???… Cape town – other days

Curios, dar a doua zi şi urmãtoarele care au mai urmat sau derulat cam în acelaşi ritm cu deosebirea cã ziua lucram la bordul navei şi nici acum nu mai ştiu când mai apucam sã dorm, rãmânând inepuizabil doar din cauza tinereţii mele care nu se lãsa îngenunchiatã de câteva nopti nedormite. La cinci dimineaţa mã întorceam din oraş chefuit bine şi cred cã mai apucam sã dorm câteva ore pe unde nimeream, amintindu-mi acum cã lucram la linia de pat al unui motor auxiliar cu un bãiat(Titi), urmând sã punem cuzineţii de pat, fiind întinşi dea lungul motorului(unul de-o parte, celãlalt de cealaltã parte), am adormit cu gândul de a ridica acel cuzinet. Aceasta se întâmpla dupã aproape o sãptãmânã de staţionare în acel minunat oraş… începusem sã cunosc obiceiuri, oameni şi sã mã salut cu ei, oamenii pe care îi întâlneam zilnic la magazinele la care mergeam des, la barul din apropiere la care serveam în pauze câte un suc rece, prestatorii de servicii portuare care ne vizitau mereu. Încercam sã mã arãt amabil atât cu alibi, cât şi cu oamenii de culoare cãrora le admiram demnitatea de a trãi sãnãtos într-o lume bolnavã. Ziua mã strãduiam (deşi eram la muncã), sã mã relaxez cât mai mult şi mai eficient, astfel cã aproape orice pauzã, încercam s-o aţipesc pe un colţ de masã, pe o canapea sau chinuit atârnat pe spatele unui scaun defect şi soios în vre-un colţ întunecat al sãlii maşini a navei. S-a întâmplat de câteva ori sã adorm direct pe covorul de cauciuc al TPD-ului(tablou principal de distribuţie) înconjurat de barele de cupru şi sute de fire conectate la înaltã tensiune. Deci nu conta niciodatã locul, poziţia, ci doar scopul: odihna necesarã pentru a „supravieţui” încã o noapte, încã o orã, încã o clipã printre atracţiile Cape Town-ului.  Nava îmi era casã iar portul curtea ei şi nimic nu mã împiedica sã cotrobãi prin toate ungherele, gãsind de cele mai multe ori exact ceea ce cãutam. Credeam în naivitatea mea de atunci cã totul mi se cuvenea, intrând astfel în tot felul de buclucuri cu marinarii de diverse naţionalitãţi aflaţi ca şi noi acolo.   Mi-amintesc  cã într-o noapte, cu spiritul meu voluntar, m-am oferit sã merg undeva pe o danã aflatã adânc în larg, cam la intrarea navelor în port, la un vapor sãrãcãcios şi sinistru, cufundat în întunericul nopţii, ce scârţâia înfricoşãtor sãltat de valuri. Promisesem  lui Josephine, o prietenã  a amicei mele Joyce cã vom merge împreunã sã-şi ia lucrurile de acolo şi aproape o fãcusem deja când la plecare, dupã ce coborâsem de pe avel vapor,nici nu mai ştiu cum şi de unde, au apãrut din întuneric patru vlãjgani interpuşi între noi şi direcţia uscatului. Nu m-am temut vreodatã de apã, nu am avut aceastã fobie de când sunt deşi nu am ştiut niciodatã sã înot, atunci în acele clipe gândeam repede şi precipitat la cum voi ieşi din situaţia aceea de crizã fãrã sã fiu nevoit sã sar în apã, pentru cã prin altã parte se parea cã nu aveam pe unde sã ne refugiem(eu, un coleg şi aceastã Josephine). Acolo unde ne aflam pe danã, în dreptul provei acelei nave nu exista decât un bec chior deasupra intrãrii pe schelã, ce nu reuşea sã rãzbatã pânã la noi. Izbutisem în schimb sã ne adaptãm ochii acelui întuneric desluşind siluetele acelea înalte care ni se adresaserã de câteva ori în vre-un dialect sau limbã nemaiauzitã şi necunoscutã nouã. Erau încã la câţiva metri buni departare de noi şi nici ei nu pãreau sã înainteze prea rapid, fãcând mult zgomot întrebându-ne în continuare ceva ce noi nu înţelegeam.

Dry dock

Dry dock

Eu, Papleacã(colegul meu) şi cu Josephine ne-am apropiat unul de celãlalt pentru a încerca sã încropim ceva, un plan eventual şi fãrã sã ne desluşim clar feţele ne-am zis sã le rãspundem şi noi ceva în româneşte (sã nu priceapã nici ei nimic), singurul plan fiind “dã, dacã poţi şi fugi cât te ţin picioarele”, dacã se poate fãrã oprire pânã la nava noastrã aflatã aproape de oraş. Continuau sã vocifereze în timp ce strângeau semicercul în jurul nostru şi deci sã lase cealaltã jumãtate de danã liberã, când am apucat-o pe Josephine de un umãr şi împingând-o cu putere spre partea liberã a cheiului i-am strigat “go, go, go!!!”. Cel din poziţia cea mai apropiatã a încercat voalat sã o opreascã schiţând un gest tardiv dar fiind luat prin surprindere rãmâsese o totalã nereuşitã. Acum eram doar noi doi împotriva lor, doi împotiva a patru marinari furioişi, pe care nu avea rost sã mai încerc sã-i fac sã priceapã cã muream de curiozitate sã-i întreb ce aveau cu noi, deşi în mare, începusem sã mã dumiresc ce-i supãraserã într-atât de mult dar era târzie aceastã revelaţie.  Nu ştiam ce pavilion aveau însã dupã voci şi siluete erau africani cu siguranţã. Stabilisem sã nu umblãm cu vitejisme pentru cã oricât de la mişto ne-am fi luat noi soarta, situaţia era totuşi destul de gravã.     Pentru problema aceasta urma (fãrã sã fi stabilit care dintre noi va fi acela) sã dãm startul acelui sprint ruşinos dar sãnãtos spre nava noastrã. Urma sã nu fie o cursã obişnuitã cu obstacole, ci una dintre cele mai importante curse la care participasem în vieţile noastre. Am pus deci cãpãţânele în pãmânt şi cu forţe nebãnuite, izvorâte din temerile noastre, am trecut prin barajul fãcut de ei ca trenul prin garã şi cred cã dacã ar fi existat acolo un zid am fi trecut prin el fãrã sã-l fi simţit. Am fugit fãrã oprire pânã la capãtul acelei dane unde ne aştepta Josephina, mergând apoi liniştiţi spre Cãliman pentru a pregãti o nouã noapte de distracţie, bucurându-ne cã reuşisem sã ieşim din încurcãturã.Altãdatã a trebuit sã mã strãduiesc, sã mã obişnuiesc şi sã înţeleg cã tot ce ştiam eu pânã atunci despre viaţã era valabil doar acasã. Era greu de înţeles cã lucruri interzise sau de neconceput acasã, altundeva, acolo unde mã aflam atunci, erau fireşti şi normale. Eram toţi colegi şi camarazi de navã dar era imposibil sã umblãm toţi grãmadã pentru a demonstra asta. Ziua munceam unde ne era locul iar seara ne pregãteam şi plecam în grabã fiecare acolo unde ne fãcusem obişnuinţa şi într-o astfel de zi, un coleg de la punte mi-a propus sã mergem undeva într-un loc de necrezut în care mai fusese dar în care mai dorea sã mai ajungã încã odatã, însã nu avea un însoţitor.

Atat de aproape de oras

Atat de aproape de oras

Mi-am dat întâlnire cu grupul cu care mergeam searã de searã la Mediteranian pentru mai târziu şi când a venit vremea, am mers în acel loc de „necrezut” cum mi se spusese. Am ajuns repede mergând pe jos şi povestindu-ne fiecare ce facusem pânã atunci în acea escalã, nu am simţit trecerea timpului. Mi-a arãtat uşa pe care urma sã intrãm şi m-am mirat cã nu o observasem pânã atunci, pe când colindasem mai înainte acea stradã, dar cred cã sigla de deasupra intrãrii nu mi-ar fi putut spune nimic, si mai degraba m-ar fi dus cu gandul la cu totul altceva decât la un loc de petrecere: ”INTERNATIONAL”. Loc liniştit, luminat slab de nişte lãmpi micuţe aflate pe mesele consumatorilor. Am rãmas câteva clipe la intrare pentru a ne acomoda privirile dupã trecerea rapidã de la lumina puternicã de afarã la semiobscuritatea din interior. Un picolo a venit grãbit conducându-ne spre o masã liberã lãsându-ne sã ne facem confortabili. Am aprins cate un JPS(John Player Special), pe care le aveam eu în timp ce Buff(porecla colegului meu) turna în paharele de pe masã nişte whisky, dintr-o sticlã micuţã ce o ţinuse dositã prin buzunare. Am apucat paharul cu toatã laţimea palmei pentru al ascunde cât mai bine şi Buff realizând ce doream sã fac, m-a liniştit spunându-mi cã este inutil, pentru cã în acel local era permis acest lucru. Acum reuşeam sã vãd chiar bine în acel semiîntuneric rotindu-mi privirea de jur împejurul nostru, abia atunci observând cã majoritatea meselor erau ocupate de femei albe, aşezate câte una douã la fiecare masã, doar la puţine mese fiind şi câte un bãrbat.

Distractie in noapte

Distractie in noapte

Multe priviri ne fixau şi cred cã emotiv cum eram, dacã s-ar fi aprins lumina atunci în acel moment, aş fi avut la faţã oricare altã culoare decât cea normalã. Mã strãduiam sã-mi amintesc ce stângãcii fãcusem în ultimele minute pentru a-mi explica privirile aţintite cãtre noi. „-Bãi trântã, ce naiba este aici, unde naiba m-ai adus?” l-am întrebat eu pierdut – chiar nu reuşeam sã realizez ce se întâmplã şi chiar dacã mi s-ar fi oferit un fir, un capãt de rãspuns nu aş fi putut crede, ar fi fost peste puterile mele de înţelegere la acea vârstã când aveam definitã o anume scarã de valori, sã pot sã înţeleg acel ceva ce se petrecea atât de firesc acolo.  Între timp se aşezaserã doua tipe la masa noastrã venind de la o altã masã apropiatã. S-au prezentat, una numindu-se Chantal, blondã cu pãrul lung şi ondulat iar a doua, şatenã scurt cu un nume ce nu l-am înţeles bine, Ariel sau Arabel. La prima vedere am crezut cã sunt de aceeaşi vârstã dar cea şatenã care vorbea cu noi, a presentat-o pe prima ca fiind soţia fiului sãu şi nu pricepeam o iotã ce rost avea acea amplã familiarizare, simţindu-mã ameţit de bunã seamã de situaţia aceea în sine, de neînţeles, pentru cã de bãut încã nu bãusem nimic. Ne-am prezentat şi noi rãspunzându-le cu sinceritate la toate întrebãrile, zicându-le cam tot din ce nu aveam de ascuns. Într-un târziu, Buff mi s-a adresat privindu-mã zâmbitor cã este un local pentru agãţat. Eram uluit, cred cã mã blocasem fãcând eforturi extraordinare pentru a încerca sã mã port firesc, sã reuşesc sã îmi ascund totala surprindere. Îmi era greu sã-mi revin din acea stare şi deşi dãdeam din cap ca o caprã la ceea ce se discuta la masã încercând sã pãstrez aparenţele, mintea mea era departe rãu de mine. Mi-ar fi trebuit de bunã seamã ceva timp sã înghit situaţia, sã reuşesc sã rumeg cu meticulozitate problema aceea. Poate cã privit de afarã, totul pare prostesc şi alţii ar ofta deziluzionaţi lãudându-se cã dacã ar fi fost ei într-o astfel de împrejurare ar fi fãcut o mulţime de fapte dar sã te trezeşti brusc şi imediat într-o astfel de situaţie şi asta la o vârstã fragedã de om necopt, crescut şi educat în spirit şi moralã sãnãtoase, chiar devine al naibi de dificil de gestionat.

Noapte in club

Noapte in club

Buff urma sã plece cu Chantal şi sã se reântoarcã a doua zi seara, ceea ce mie nu mi-ar fi fost la îndemânã şi oricum nu mi-aş fi dorit o aventurã târguitã ca la piaţã care nu era contracost dar m-ar fi fãcut sã o simt ca pe un premiu obţinut la târg. Deja gândul îmi zburase la Mediteranian unde abia aşteptam sã ajung. Mi s-a explicat în câteva cuvinte cã aproape toate femeile aflate acolo erau cãsãtorite, cu cãsnicii fericite şi perfecte (din punctul lor de vedere) şi cã ceea ce se petrecea acolo nu erau lucruri dosite, ascunse, ci unele normale atâta timp cât nu se implica nimeni sentimental. Dupã ce ne-am strâns mâinile de despãrţire şi ne-am prefãcut cã ne-am bucurat fiecare de acea întâlnire, m-au condus cu maşina la clubul unde eram aşteptat.Îmi clãdisem în inconştienţa vârstei mele de atunci, poate periculos de prea multe amintiri cu acele locuri, cu acei oameni, legându-mã cu fire nevãzute de acele meleaguri care aveau sã-mi facã despãrţirea aproape imposibilã de suportat dar atunci nu aveam timp sã mã gandesc la consecinţe, trãindu-mi la cote maxime acel prezent ametitor de îndepãrtat. În fiecare zi, în fiecare moment trãiam cu ştiinta clipei despãrţirii care avea sã vinã şi eram constient cã nu mai aveam cum s-o fentez, însã mã bucuram nespus în acele împrejurãri cã nu sosise încã acel soroc. Totul a decurs de la sine, la sala maşinilor se cam terminase volumul acela uriaş de muncã şi se trecuse la lucrari de rutinã, de aranjare, de reglare, de bibilealã cum îmi plãcea sã zic, şi într-o zi pe când eram la cabinã în pauza de masã împãrţind cu amicele mele un gât de sticlã plin cu iarbã, uşa s-a deschis larg şi prin fumul alb si gros şeful m-a chemat sã coborâm nava la apã. Era un fel de a spune „coborât”, pentru cã într-un dry dock nava este deja coborâtã, urmând doar sã se inunde acea incintã, dar şabloanele din vorbire rãmân de neschimbat. Repunerea unei nave la apã şi repornirea întregii tehnici este unul dintre cele mai dificile momente ce necesitã un volum enorm de muncã. Atunci se poate întâmpla(şi cel mai adesea chiar se întâmplã) ca motoare, agregate în stare perfectã înainte de reparaţii şi la care nu s-a umblat, sã nu mai funcţioneze sau s-o facã anapoda, sau etanşeitãţi perfecte  înainte şi neatinse de nimeni acum sã curgã ca nişte stropitori. Am intrat în sala motoarelor unde toatã lumea alerga spre ţinte precise şi aşa aş fi fãcut şi eu dacã nu mi s-ar fi pãrut totul grotesc, caraghios, oprindu-mã şi agãţându-mã cu o mânã de o conductã subţire de la nivelul capului, râzând copios şi strãin de tot ceea ce vedeam, simţindu-mã ca într-o salã de cinema 3D. Unul dintre acei actori s-a apropiat atât de mult de mine încât l-am auzit şoptindu-mi :„Don’ Pedro, cred cã-i mai nimerit sã mergi la cabinã”. Era şeful meu mecanic care fãcuse legãtura dintre fumul acela gros din cabina mea şi râsul tâmp care mã cuprinse-se într-un moment atât de nepotrivit. Am plecat imediat şi dacã în oricare altã ocazie normalã m-aş fi consumat cã am fost trimis la cabinã, atunci îmi era indiferent, pãrãsind sala maşini cu bucurie şi cu speranţa idioatã cã voi mai apuca mãcar câteva fumuri. A doua zi reanalizând faptele, mi-am jurat cã nu mã voi mai atinge de acea iarbã şi niciodatã nu am mai fãcut-o cu vrerea mea. Eu nu mi-am cerut niciodatã scuze pentru purtarea aceea şi nici promisiuni nu i-am fãcut pentru cã nu-i plãceau acestea, preferând faptele dar nici el nu a fãcut vreodatã aluzii despre acea zi pentru cã nici asta nu-i plãcea. Pentru noi doi, acea zi nu a existat cu adevãrat niciodatã. Nava a fost scoasã din dry dock-ul inundat şi dusã în apropierea lui (deci tot aproape de oraş), începând în câteva zile alimentarea ei. Am simţit atunci iminenta desparţire ca pe cea mai palpabilã certitudine. Am continuat sã ies mai departe searã de searã în oraş fãrã sã încerc sã mã înspãimânt cu gândul cã „aceasta poate sã fie ultima înaintea despãrţirii”.  Într-o dimineaţã nu am mai bibilit nimic, ci am pornit caldarina, punând uleiul motorului la încãlzit, am separat combustibilul umplând tancurile de zi, am fãcut asieta navei punând-o pe chila dreaptã, iar plecarea în oraş a fost restricţionatã, putând sã mai ieşim doar pentru scurt timp la magazinele din incinta portului. Dupã amiaza am intrat în carturi de mare şi nu s-a mai ieşit de la bord iar lipsa noastrã neobişnuitã din locurile pe unde umblam, a fãcut ca dana unde ne aflam sã se umple cu maşinile amicilor nostrii de acolo. Priveam spre cheu şi realizam cã pãrea mai degrabã, dupã câtã lume se saluta acolo de rãmas bun, ca o despãrţire de un port natal. Regrete, şoapte, lacrimi nerostite, se înghesuiau acum în cascade de nestãvilit pe buzele tuturor. Mai târziu a sosit pilotina aducând cu ea pilotul ce avea sã ne scoatã în larg. Priveam şi nu puteam crede cã pilotina era la noi şi pentru noi, cã totul devenise doar o chestiune de minute şi cã urma sã ne despãrţim de acel capãt al lumii. Am lansat motorul principal ieşind apoi pe punte, nefiind cartul meu. Au urmat apoi comenzile de rutinã ale skipperului dar care în acele clipe sunau atât de brutale: “mola sprigul prova şi pupa, mola pupa, mola prova”, apoi urmând îndepãrtarea propriu zisã de mal, primul metru(cât o prãpastie), al doilea metru(cât un hãu), al treilea(cât un abis), al zecelea şi mulţi alţii, din ce  în ce mai mulţi şi mai trişti.  Mai târziu, cu privirea aţintitã spre luminile ţãrmului am încetat sã mai auzim zgomotele oraşului, fiind înconjuraţi de monotonia valurilor. Îndepartându-ne, imaginea a început sã-şi piardã contururile, luminile sã devinã mai mici şi mai slabe iar eu sã mã dezmeticesc ca dupã un vis, trezindu-mã singur la pupa navei. Atunci când tot echipajul chefuia cã pãrãsim Cape Town-ul îndreptându-ne spre ţarã, eu plângeam în noapte nevãzut de nimeni, nepãsãtor la frigul din mãrile sudului şi la rafalele puternice de vânt ce-mi biciuiau înţepãtor faţa, cu gândul la tot ce lãsasem în urmã, scriind atunci în jurnalul meu (citez aproximativ):”cã simt cum ceva din mine, din sufletul meu se rupe şi rãmâne adânc ancorat în Cape Town, acolo unde zilele petrecute mi-au fost transformate într-o adevãratã poveste”. Şi atunci când şi ultimile licãriri de luminã care se reflectau în emblematicul Table Montain au disparut dupa imensele talazuri în zbuciumul asurzitor al marii (realizând cã nu mai era cale de întoarcere), mi-am şters cu dosul palmelor doar urmele lacrimilor demult uscate pe faţã şi cu privirea în jos (sã nu mi se vadã suferinţa), târziu în noapte, am mers în camera mea strâmtã şi monotonã, tãcutã şi rece, fãrã egal de tristã. Din cabinele din prova, se auzea înfundat scripcarul navei Buff, care cu balalaika lui(chitara) încropise câteva versuri pe melodia lui Tudor Gheorghe, cântând obsesiv:”aicea este ţara mea, republica sud afrikaaaa…”

Din departari

Din departari

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la 5.Acolo este tara mea???… Cape town – other days

  1. Valentina zice:

    bong 🙂

  2. nicolae zice:

    Am impresia că deja există material pentru aproape 30% dintr-un volum tipărit… deci, în ritmul acesta, prin vară, ar fi cam gata… mă înșel foarte tare?… Spor la bloguit!

    • ichandreea zice:

      aveți foarte mare dreptate domnul Ariton. mai trebuie lucrat la convingere

    • Povesteam de cate ori aveam prilejul, scurte intamplari despre viata de vapor, dar niciodata inodate si puse cap la cap. Sotia si fiica m-au indemnat sa scriu cumva, iar fiica mi-a oferit prilejul, facandu-mi blogul pe care il folosesc dar ale carui parghii nu le stapanesc indeajuns de bine, sunt inca un boboc. Un boboc cam trecut, dar tot boboc. Daca parerea familiei o cunosteam, parerea dumitale domnule Ariton ma maguleste si doream sa-ti spun ca niciodata pe cand incepeam acest drum, deci niciodata nu am gandit totul sub forma creionata de tine. Doar tu si un fost coleg si vechi prieten mi-ati aratat o alta posibilitate si daca as fi avut o varsta mai frageda, as fi visat la lucruri pe care nu mi le-am propus niciodata insa asa ma multumesc cu faptul ca pot sa-i fac partasi la amintirile mele pe cei dragi si pe oricine doreste sa citeascala. Ce va fi, vom vedea. Sper sa fie de bine! Sanatate maxima!

  3. nicolae zice:

    Mai intai, iti urez si eu santate maxima!… Cheastia cu virsta este o vrajeala care nu tine… Pai in cazul asta, ar trebui ca sa inchid misterele dunarii de mult si ma si pensionez 🙂 … nu mai zic, ca toti specialistii spun ca proza buna se scrie dupa 40 de ani… Asa ca tot inainte cu blogul si dupa tehnica scritorulu tulcean, stefan caraman, cind se face de un volum, se inchide blogul si se publica cartea… aceasta fiind o tehnica extremista… in plus, blogul are marele merit de a fi singurul dupa stiinta mea, care prezinta viata vaporenilor tulceni, care au fost destul de multi si misteriosi pentru noi, restul poporului ce ramineam acasa… Numai de bine si vint bun la tastatura 🙂

  4. GABRIEL08 zice:

    sefu aveti dreptate. iese un roman. mult succes domnilor scriitori. sanatate maxima!

  5. GABRIEL08 zice:

    sefu aveti dreptate. iese un roman. mult succes domnilor scriitori. sanatate maxima!

  6. George_63 zice:

    Hehehe…bune si nepretuite amintiri! Am cunoscut si eu INTERNATIONAL-ul si ale lui nesfirsite damen-tango! Foarte adevarat ca si la Mediteranean se faceau dansuri frumoase…dar doar dansuri! Ce naiba…majoritatea dintre noi nu aveam 30 de ani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s