4.La capatul lumii-first day

              Capul îmi vâjâia de atâtea lucruri neştiute şi negândite câte vãzusem atunci în câteva zeci de minute sau ore câte s-or fi scurs pe nesimţite, de când cãscam ochii la panorama oferita de Cape Town. Ştiam din diverse reviste rãsfoite prin Walvis Bay cum trebuie sã arate oraşul, cu inconfundabilul munte retezat dar dacã în revistã imaginea era magnificã, rãpitoare, inconfundabilã, în realitate îţi tãia rãsuflarea prin maiestuozitatea arãtatã. Rãmâi uimit şi mut de ceea ce vezi şi îţi trebuiesc clipe nenumãrate sã realizezi şi sã

Cape Town - vedere din port

Cape Town – vedere din port

devii pe deplin convins cã este realitate ceea ce trãieşti. Fotografiile chiar şi la o scarã de unu pe unu tot nu pot cuprinde ceea ce-ţi poate transmite realitatea şi este valabilã regula pentru orice şi oricine. Era cam ceea ce vãzusem prin filmele americane şi în plus era atmosfera aceea nouã de oraş mare cu clãdiri înalte din sticlã şi oţel, cu oameni grabiţi şi indiferenţi de prezenţa mea, nepãsãtori la ceea ce faceam atâta timp cât nu-i deranjam.  Strãzi circulare şi paralele şi altele perpendiculare, radiane ce urcau spre poalele muntelui care strãjuia oraşul. Strãzi suspendate, cu un furnicar de maşini pe ele, gonind spre destinaţii neştiute, pãmânt negru ca acasã şi verdeaţã, chiar şi conifere. Nu ştiam cã în Afrika voi mai putea sã-mi liniştesc privirile cu nuanţele culorilor normale(verde crud şi negrul reavãn al pãmântului), şi dupã foarte mult timp în care şi în vise pãmântul mi se arãta de un roşu aprins, acum deşi familiar totul, hilar, dar mi se pãrea anormal. Am coborât la cabina care deja forfotea de lume şi pregãtiri pentru ieşirea în oraş. Colegul de cart mi-a zis sã stau calm fãrã sã mã mai agit cã ieşim imediat şi

Forfota orasului

Forfota orasului

noi dar mai întâi sã aduc un ziar pentru cã o tânãrã mulatrã ce se fãcuse comodã deja în cabina mea împreunã cu încã douã amice ale sale, dorea aceasta. Am plecat glonţ la locul unde-mi ţineam colecţia cu ziarele din ţarã şi pentru a face impresie frumoasã cu un ziar mai altfel decât maculatura de cotidiene care apãreau înainte de 1989, am ales sãptãmânalul Flacãra care era consistent mãcar. Am înmânat jurnalul curios la reacţiile ei de apreciere a ziarului, iar ea fãrã sã rãsfoiascã mãcar Flacãra(nãucindu-mã cu indiferenţa ei), a rupt cu nonşalanţã o foaie, a presãrat iarbã şi dupã ce a înfãşurat-o cu dibãcie şi precizie, şi-a aprins-o. Nu ştiam sigur ce semnificaţie aveau toate acestea, dar am bãnuit cã era vorba de cânepã. Scotea un fum alb şi greu de ziceai cã-i fumigenã şi trecând acea improvizaţie de ţigarã de la una la alta, acele fete au fãcut ca în cabina mea sã nu se mai distingã mare lucru din cauza fumului gros. Mi-au întins-o şi mie dar am refuzat politicos, pentru mine era deja prea mult şi faptul cã intrasem în discuţie cu ele. Am servit în schimb din vinul adus tot de ele într-o damigenuţã frumoasã de 5 litri „Virginia”. Nu-mi era clar ce era cu acea aglomeraţie la mine în cabinã şi ce cãutau fetele acelea acolo. Nava încã nu avea toate legaturile de siguranţã fãcute iar la mine în cabinã deja era tãrãboi mare dupã ce se pornise şi magnetofonul Majak pe care îl aveam. Mã dispera faptul cã trebuia s-o fac pe gazda şi cã nu puteam ieşi mai repede, dar adevarul cã

Vedere de ansamblu de pe Table Montain

Vedere de ansamblu de pe Table Montain

dintre toţi musafirii localnici asezaţi în cabina mea nu cred cã cineva realiza cine este stãpânul cabinei cu adevãrat, aşa cã mi-am luat la repezealã hainele din chesonul cabinei, şi am plecat sã mã îmbrac în altã cabinã a altcuiva, în timp ce mi-am fãcut înţelese intenţiile prin semne cãtre Ţapu(apelativ generic dat lipovenilor), colegul meu. A plecat şi el şi dupã puţin timp ne-am putut întâlni pe punte la marinarul de vardie(serviciul la schela de coborâre de pe navã). Îmi pusesem o pereche de ginşi uzaţi cu pacheşti(bretele elastice), peste o cãmaşa cadrilatã în culori cu preponderenţã de verde, roşu, alb şi negru, iar pentru cã era un timp rãcoros (uneori cãlduros, ca toamna la noi), de iarnã sudicã, peste toate mi-am pus cãptuşealã unei canadiene cu care sosisem din ţarã, era o blanã artificialã de culoare gri metalizat şi ca orice cãptuşealã avea cusãturile vizibile şi pe exterior. Aveam pãrul lung dar masculin tuns, cu chica mai lungã iar în afarã de mustaţa Chevron, purtam sub buza inferioarã un smoc de pãr ca muşchetarii. Era ceva nonconformist ca şi atitudinea mea de atunci. Era tot ce mi-aş fi putut permite atunci la acea orã. Noile amice din Cape Town mã botezaserã Michael Jackson, nu ştiu de ce, dar lor le venea mult mai comod sã-mi rosteascã apelativul

La plimbare pe strazile orasului

La plimbare pe strazile orasului

astfel. Nu m-am opus şi mi-am acceptat noul nume. Ţapu mai fusese în Cape Town cu un an în urmã şi cunoştea oarecum câteva locuri prin oraş şi unele obiceiuri de ale localnicilor, aşa cã ne-am avântat pe strãzile aglomerate şi neobişnuite ale oraşului. Oameni relaxaţi, chipuri surâzãtoare şi prieteneşti, unii înaintând şovâitor şi fãrã grabã, semn ca se gãseau la o plimbare de pierdut timpul sau oameni pãşind apãsat şi hotãrâţi cãtre undeva cu ţintã precisã, mã fãceau sau îmi transmiteau o stare de bunãdispoziţie. Toate trotuarele erau fãcute cu pavele albe (atunci la noi abia se asfaltau strãzile), iar pe oamenii aceia surâzãtori îi vedeam coborând din maşinile lor faine, desculţi, îmbrãcaţi în general cu pantaloni scurţi de culoare albã. Pentru civili era o imagine OK dar când vedeam hainele albe cu pantaloni scurţi şi jambiere sub genunchi la soldaţi şi ofiţeri înarmaţi pânã în dinţi, nu puteam sã nu mã amuz, zâmbind mãcar. Nu puteam crede cã aceastã armatã era combatanta din interminabilele rãzboaie din Angola, Rhodezia sau mai ştiu eu pe unde se luptau aceştia. Deşi oraşul era plin de clãdiri moderne şi strãzi suspendate de ultima tehnologie, se putea observa patina timpului aşezatã peste unele clãdiri somptuoase, ridicate din piatrã masivã cu intrãri largi, mãrginite de palmieri stufoşi şi bãtrâni. Am mers mai întâi cãtre clãdirile din centrul comercial, acele clãdiri noi din sticlã fumurie strãlucind de curãţenie în soarele generos. Am ajuns astfel la porţile celebrului spital pentru primul transplant de cord din lume al lui Christian Bernard iar mai apoi am vizitat totul la rând, tot ce ne atrãgea la prima vedere, localuri, marketuri şi obiective turistice. Nu mã simţeam obosit deşi mersesem încontinuu fãrã oprire, şi eram dornic sã vãd, sã vizitez totul într-o singurã zi, aşa cã l-am rugat pe Ţapu sã mergem şi în oraşul negrilor. Aşa era împãrţitã atunci lumea în Afrika de Sud dar şi în Namibia. Nelson Mandela era încã în temniţã şi avea sã mai rãmânã încã mulţi ani de atunci încolo. Preşedinte era Peter Botta şi regulile erau clare şi simple(dar şi foarte  nedrepte): negrii nu erau egalii albilor, aveau cartiere separate, şcoli separate, localuri separate, pânã şi podul care ducea spre oraşul negrilor era ticalos împãrţit în douã jumãtãţi, cu sârmã ghimpatã ca pe front. Jumãtãţile nu se mai respectau pentru cã fiind un port mare şi important de tranzit, regimul de atunci al ţãrii a slãbit stricteţea care se pãstra însã în restul ţãrii : Johanesburg, Pretoria, etc., dar ele existau atât de vizibile şi de inexplicabile şi de ruşinoase pentru oameni, în faţa lui Dumnezeu…  Am mers pe acel pod sinistru care acum nu mai conta dar care arãta aşa de nedrept şi nu-i puteam desluşi capãtul de dincolo pentru a putea vedea unde duce încã înainte de a ajunge la destinaţie. Arãta ca o suburbie a unui oraş(defapt asta şi era), bineînţeles cã plin de negri care totuşi nu trãiau sãrãcãcios ca cei din bantustanele namibiei din Walvis Bay sau poate aceasta sã fi fost tot consecinţa faptului cã mã aflam într-un important port unde regimul de atunci nu dorea sã se vadã adevarata faţã a politicii de aparhaid. Am rãtãcit mult timp pe strazile largi şi liniştite, mãrginite de garduri joase doar pentru a delimita proprietaţile, încadrând spaţii generoase de gazon verde şi scurt în jurul caselor aranjate cu bun gust. Oameni normali, cu familii, liniştiţi şi cu problemele lor de zi cu zi, constiincioşi mergând dimineţile  şi întorcându-se dupã amiezile spre şi de la joburi, trãindu-şi în linişte si demnitate drama de neînţeles de a fi nişte paria în propria lor ţarã, de a trãi fals prin toleranţa albilor. Am încercat sã intrãm în vorbã prin câteva cârciumi cu diferiţi oameni şi chiar am reuşit sã înfiripãm o micã discuţie, am facut-o greu pentru cã ei(şi negrii şi albii) nu ştiau engleza iar noi nu cunoşteam afrikans. În acea perioadã România avusese douã campanii de calificare(europene si mondiale), fiind cu Anglia în grupe, iar meciurile britanicilor fuseserã transmise şi în Africa de Sud (niciodatã în direct) şi deci localnicii vãzuserã

Cu Joyce in dry dock

Cu Joyce in dry dock

isprava românilor care în ambele campanii fãcuserã egal la Londra şi învinseserã Anglia de doua ori la Bucureşti. Unii dintre ei, mai cunoscãtori în ale fotbalului(pentru ca acolo rugby-ul era rege), ştiau de Balaci, Sameş, Ştefãnescu, Marcel Rãducanu şi ceilalţi. Am ajuns la cinã înapoi pe navã, am cinat şi pentru cã nu simţeam nici un fel de obosealã, am mers în cabinã sã fac un duş cu gândul de a pleca sã gust din viaţa de noapte a marelui oraş. Mã apropiam de cabina mea cufundatã în linişte la fel ca aproape toata nava care plecaserã la plimbare, rãmânând doar serviciile la bord. Aerul închis şi îmbâcsit de mirosul de fum şi bãuturã m-au condus direct la hublou, spre a-l deschide sã se aeriseascã. Apoi am aprins lumina şi am obsevat silueta uneia dintre fetele pe care le lãsasem în cabinã atunci când plecasem, cã dormea pe canapea. Zgomotele mele o treziserã ridicându-se oarecum surprinsã şi speriatã. Spre mulţumirea mea, ea ştia engleza şi se descurca şi în spaniolã sau portughezã, aşa cã nu m-am obosit prea mult sã-i explic cã eu eram proprietarul acolo şi cã era binevenitã, deci nu avea rostul sa fie speriatã. O chema Joyce şi avea 19 ani fiind mamã deja a unui copil de doi ani. Mi-a spus cã vrea sã cineze, aşa cã am invitat-o la careul marinarilor sau al ofiţerilor dar a refuzat, deci am fost nevoit sã-i aduc cina în cabina mea şi în timpul mesei am rugat-o sã-mi fie ghidul nopţilor pierdute de prin Cape Town, acceptând imediat. Am lãsat în urma noastrã dezordinea ce domnea în cabinã şi am plecat undeva prin zona spitalului de cardiologie pe care îl vizitasem la început, acum existând o cu totul altã atmosferã pe aceleaşi strãzi pe care trecusem mai devreme, înainte de a se fi întunecat complet. Am mers la un local curat şi specific locului, numit Acropole, unde Joyce m-a introdus în freamãtul nopţilor din sud, fãcându-mi cunoscuţi mai

Cu Joyce si Madaline

Cu Joyce si Madaline

mulţi amici(albi şi negri deopotrivã)în acel local. Noi înca nu primisem banii în acea escalã, norocul meu cã aceeaşi monedã circula şi în Namibia şi mai aveam rãmaşi din Walvis Bay 20 de randzi(atunci ~15$ USA)însã amicii noii mele prietene nu mi-au dat voie sa plãtesc nimic. Stau şi acum şi mã gândesc dacã nu cumva atunci ca şi dupã câţiva ani în Las Palmas într-un club, nu o-I fi fost drogat punândumi-se ceva în bãutura oferitã cu atâta generozitate. A urmat o beţie atipicã(dacã se poate zice şi aşa), o ameţealã plãcutã care mã binedispunea, mã fericea, dar mã fãcea în acelaşi timp şi spectatorul propriilor mele întâmplãri. Practic mã fãcea sã particip la orice acţiune zâmbind, fãrã a mai avea tãria de a ma opune la ceva şi chiar cã atunci în acele momente nici nu doream sã mã mai împotrivesc la ceva, aşa cã am acceptat cu prea multã uşurinţã ceea ce la sosire refuzasem, sã fumez marijuana cu prietenii ei. Tot Joyce m-a învãţat cã dacã nu ai hârtie la îndemânã sã rãsuceşti o ţigarã, se poate improviza o pipã dintr-un gât de sticlã spartã, în care se îndeasã iarba şi se trage cu sete pânã încep sã pocneascã des şi mãrunt seminţele de cânepã, iar fumul alb şi des se trage adânc în piept, fãcându-te nepasator şi absent la întâmplãrile din preajmã, întâmplãri care oricat de grave ar fi, reuşesc sã te facã sã te pufneascã râsul.  Am mers apoi pe aceeaşi stradã mai spre ocean, la o mare discotecã „Mediteraneen”, şi mai ştiu cã în acea noapte timpul dispãruse, niciuna din amintirile acelei nopţi nu mai aveau acest reper, totul reducânduse la simple întâmplãri fãrã nici o cronologie. Ştiu cã am mers alene spre aceastã discotecã, cu paşi şovãitori, printre desele sãrutãri pãtimaşe şi şoapte rostite la ureche… discoteca se afla undeva la etajul unu iar plata taxei de intrare era la parter iar surpriza cea mai mare a fost când am întins bancnota de 5 randzi, şi am fost întrebat din ce ţarã sunt, iar la auzul rãspunsului, ca sunt din România, mi-a spus ca pot intra fãrã bilet, ceea ce am şi fãcut o luna întreagã cât a durat şederea noastrã acolo, nu numai eu ci toţi românii de pe cele douã nave aflate în port. Starea aceea ciudatã pe care nu ştiu acum s-o explic, a persistat întreaga noapte, parcã îmi lipseau unele simţuri de care nu-mi dãdeam seama atunci şi nici acum dar cu siguranţã cã printre simţurile care îmi lipseau atunci cu desãvârsire, se numãra şi simţul mãsurii.  Bãusem tot ce era lichid pe masã, fumasem tot ce reprezenta material combustibil şi mâncasem (sau încercasem) sã mãnânc tot ce era solid şi se putea mesteca de pe masã. Dimineaţa m-a gasit inert, cu capul pe masã, printre sticle, pahare, scrum şi chiştoace, cu mâinile atârnate pe lângã corp ajungând sã se bãlãngãneascã pe undeva pe sub masã. Cineva m-a trezit şi m-am ridicat brusc sã o iau de la capãt cu destrãbãlarea dar am priceput imediat cã vraja primei nopţi sudafricane avea sã disparã odatã cu ivirea primelor raze de soare. Am ieşit în rãcoarea dimineţii unde se lumina deja, fiind invitat eu şi ceilalţi din grupul nostru de un om amabil, cu o maşinã americanã latã şi break, înghesuindu-ne cum am putut mai bine spre a ne duce la nava Caliman în dry dock. În toatã şederea noastrã acolo, nu ne-am mai întors niciodatã pe jos de la discotecã, tot timpul oameni amabili şi draguţi s-au oferit sã ne fie gazde bune. Trecuse prima noapte…

Linistea noptii vegheata de Steaua Sudului

Linistea noptii vegheata de Steaua Sudului

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la 4.La capatul lumii-first day

  1. Valentina zice:

    suuuuuuuuuuuuuuper!
    abia asteptam sa citesc aventurile prin care ai trecut 🙂

  2. GABRIEL08 zice:

    CHIAR ITI TREBUIA UN BLOG…SCRIERILE TALE SUNT FOARTE FRUMOASE, ATUNCI CAND LE POVESTI SE SIMT TRAIRILE SI AMINTIRILE CU CARE TE-AI INTALNIT, TI S-AU INTAMPLAT SI PARCA…INCA ITI MAI LIPSESC DIN VIATA…PARCA INCA NU S-AU TERMINAT…SI POATE OR SA MAI FIE…
    BRAVOOO PETRE…SUCCES!

  3. nariton zice:

    super… un blog de milioane… asteptam continuarea…

  4. Aprecierile voastre ma incurajeaza sa continui dar bineinteles printre picatelele de timp liber care mi se mai ivesc. M-am gandit mult pana sa fac acest pas, amintirile erau, existau si franturi din ele mai razbateau la intalnirile cu prietenii dar niciodata nu am povestit pe deaintregul o amintire. M-ati incurajat tot voi, iar pasul decisiv l-am facut influientat si ajutat de fiica mea Andreea careia i-am urmarit evolutia pe blogul ei in care am vazut o usurinta in exprimare, usurinta pe care eu la anii ei nu o aveam. Mistereledunarii il urmaresc de ceva timp dar nu am indraznit sa ma insinuez si eu in discutiile de acolo, insa ma bucura aceasta. Tuturor, va multumesc!

  5. ichandreea zice:

    wow, sunt multe lucruri pe care nu le stiam pentru ca nu mi le povestisei din varii motive, poate eram prea mica de exemplu. mi se umple sufletul de bucurie cand vad ca munca ta este deosebit de apreciata. si nu stiam ca steaua sudului este atat de mare si de frumoasa. te iubesc!!

  6. Steaua Sudului este vazuta de fiecare dupa cat de mare ii este sufletul si tu avand un suflet atat de mare si nobil, o vezi imensa. Te asigur ca nu toti sunt impresionati de maretia ei, unii nici n-o pot observa. Ma bucur ca tu o poti vedea atat de mare. Este steaua calauzitoare din emisfera sudica.

  7. ichandreea zice:

    Intr-o zi voi merge sa o vad si eu pe viu!

  8. Cand eram mai mic ceva decat tine si tata imi spunea Praslea sau Petrica ratoiu(referire la uniforma de marinar si asa ma poreclea si Valentina), ziceam si eu asta mai mult in gluma desigur, pentru ca nu credeam o iota din acele cuvinte si totusi am ajuns acolo. Asa ca abia astept sa ne trimiti o carte postala pe de acolo.

  9. Valentina zice:

    acuma razi ca iti spuneam Petrica ratoiul (desi eu iti spuneam asa cu drag, ca imi placea Donald Duck), dar in tinerete cred ca ma urai pentru asta – imi aduc aminte cum ma sagetai cu privirile 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s