3.Cap compas, Buna Speranta

 

    Aveam mai bine de douã luni de când trãiam zile şi nopţînfãşurat între cer şi ape, biciuit de vânturile sudului fãrã a mai fi cãlcat pe uscat. Trecusem de stângãciile începutului, obişnuindu-mã de acum cu nebuniile vieţii din largul mãrii, în care nimic nu era normal, unde totul era altfel, unde se fãceau glume de-a dreptul idioate cu oricine. Îmi terminasem “stagiul” autoimpus de aprofundare a marinariei, în urmã cu douã sãptãmâni, atunci când şeful mecanic se întorsese, eu preluându-mi postul pentru care fusesem trimis. Reuşisem sã mã acomodez cu permanenta mişcare a navei şi cu menţinerea fãrã probleme a echilibrului, îmi intrase în reflex sã nu aşez obiecte pe margine sau pe suprafeţele alunecoase, învãţasem toate cotloanele navei şi cum sã mã orientez pe o navã mare, învãţasem în acest rãstimp ce este un gai, un contragai, cum se manevreazã o bigã, ce este un spring, manevrele marinarilor de la gruiele bãrcii, învãţasem sã arunc bandulã şi câte şi mai câte nu învaţasem atunci în puţinul timp scurs.

 Acum buchiseam primele slove ale mecanicii aplicate, sau încercam sã pun în practicã toatã teoria acumulatã în şcoalã. Tot ceea ce vedeam sau fãceam de când intrasem la maşinã, nu semãnau deloc cu graficele, diagramele şi problemele de termodinamicã rezolvate pe bãncile şcolii iar ceea ce ştiam de pe navele militare era diferit total de ceea ce aveam eu aici. Deobicei, dacã nu apareau probleme deosebite, un mecanic intra în cart fãcând un control atent al tuturor agregatelor şi compartimentelor(foarte multe), fãcându-şi activitãţile planificate din timp şi mai apoi încã un control de rutinã la mijlocul cartului, însã eu în primele zile îmi luam lanterna cu acumulatori şi porneam de nebun sã cutreier totul, familiarizându-mã cu ele. Priveam nãucit la motorul ce se înãlţa pe douã punţi, în ai cãrui cilindri lucrau pistoane cu mult mai mari decât mine. Începuse sã-mi devinã o banalitate pornirea principalului cu purjele camerelor de ardere de pe chiuloase dechise, care scoteau flãcãri pocnind mai puternic decât o mitralierã, pânã sã reuşesc sã le închid dupã lansarea motorului. Îmi fãcusem amici noi cu care fãceam schimb de cãrţi sau discutam despre ele stând acolo sub barca din tribord, ieşeam la aproape toate virãrile de nãvod pentru a cunoşte noi specii de peşti, apucasem se fiu prezent la capturarea câtorva rechini de peste doi metri, şi a sute de alţi rechini micuţi de 2-3 lungimi de palmã, sabie, stavrid, macrou, merlucius, sardine, ton, calamar, lobsteri, garizi, lupinã şi cu tristeţe, uneori scoteam din adâncuri delfini înecaţi şi încurcaţi în plasele noastre (ei având nevoie sã respire pentru a supravieţui), doar rechinii putând supravieţui unor astfel de experienţe.

 Ţin minte cã încercam disperat în timpul meu liber sã scap de duduitul continuu al motorului de propulsie şi nu reuşeam decât în micã mãsurã sã fac asta, atunci când mã refugiam în prova navei, în colţul format de alipirea celor douã bòrduri, acolo unde se contura etrava ce despica neobositele ape.  Acolo, saltul peste valuri avea amplitudinea cea mai mare, creându-ţi sentimentul plãcut de plutire în aer, de zbor perpetuu. Uneori închideam ochii şi mã visam plutind aiurea spre tãrâmul închipuirilor. De zbuciumul valurilor nu am dorit niciodatã sã scap şi dacã aş fi dorit asta probabil cã m-aş fi tâmpit pentru cã era imposibil. Oriude ai fi pe navã, valurile se aud şi dacã nu se aud la fel în toate locurile, noi navigatorii ştiam şi cu ochii închişi unde ne aflam dupa felul cum auzeam freamãtul lor. Dacã în extremitatea provei valurile se auzeau ca o împingere spre vãzduh, ca o invitație la decolare, la pupa în camera cârmei se auzeau  şi se simţeau tensiuni nebãnuite create de elicea ce împingea cu furie tonele de apã prin düza de propulsie spre cârma navei, acolo se auzeau gemetele vagoanelor de apã obligate sã se strecoare printr-o düza strâmtã, pentru a face nava sã înainteze maiestuos printre talazuri, dând naştere unor incredibile vibrații înfricoşãtoare. În cabinele noastre (camerele navigatorilor) valurile se auzeau ca un clipocit care se derula pe întreaga lungime dinspre prova spre pupa. Acelaşi clipocit îl auzeam dar fãrã nici un sens atunci cand nava dupã luni de funcţionare continuã, rãmânea în derivã cuprinsã de întuneric şi fãrã guvernare, în ape prea adânci pentru a putea sã ne fixãm în ancorã, era ceea ce puntiştii numeau navigare în derivã iar noi mecanicii “blackout”, care nu se traducea doar prin panã de current ci şi prin oprirea completã a tuturor motoarelor, era şi este coşmarul mecanicilor, tresar şi acum la semnificaţia pe care doar noi o cunoaşteam… Ne place sã dãm uitãrii sau sã reevocãm zâmbind amar tot ce era rãu, şi aşa fac şi eu acum, lãsând în urmã munca titanicã, scrâşnitul din dinţi cu care trãgeam de noi pentru a ne depãşi limitele de obosealã, de foame,  de rãbdare fizicã şi psihicã pânã ce reuşeam frânţi şi extenuaţi sã repornim întreaga navã. Era ca o luptã de resuscitare a întregii nave, ne bucuram copilareşte când ştiam cã munca noastrã enormã mergea pe drumul cel bun şi recãpãtam forţe incredibile şi nebãnuite sã putem termina acţiunea… forţele ne veneau din noi inşine şi le resimţeam atât de puternic de parcã cineva nevãzut ne împingea de la spate iar altcineva la fel de nevãzut ne şoptea în urechi ce mai aveam de fãcut…   Acestea erau cazurile fericite dar am avut şi momente de disperare în care nimic din ceea ce fãceam nu era bine, în care vedeam capãtul drumului înfricoşãtor apropiindu-se de noi fãrã a putea evita finalitatea. În acele momente de disperare, ai tendinţa uneori de a te abandona în braţele sorţii, atunci când nimeni şi nimic nu-ţi mai sunt alãturi şi totuşi în astfel de momente de rãtãcire, se întâmpla ca soarta sa-ţi mai arunce un capat de sfoara de care sã te poţi agãţa cu disperarea înecatului şi sã reuşeşti sã realizezi cu acea firavã şi unicã şansã ivitã ceea ce nu reuşisei cu zeci de şanse mai bune…

Nava pe furtuna

Nava pe furtuna

 Ţin minte cã în primul meu voiaj, trebuia sã intrãm în reparaţii în Cape Town(Sud Afrika) şi sã remorcãm încã o navã româneascã pânã în acel port pe care urma s-o preluãm din Walvis Bay (Namibia) unde se afla la ancora. Vremea nu era formidabilã pentru asta dar în mãrile sudului în acea lunã aprilie era lunã de mijloc de  toamnã şi deci nu puteam spera la mai bine, plus cã ne îndreptam spre extremitatea sudicã a Africii, acolo unde apele în acea perioadã erau şi mai reci iar vânturile erau şi mai puternice. Am legat nava Dorna cu legaturi trainice şi am pornit cu vitezã redusã spre Capul Bunei Speranţe, fiind cu toţii de accord cã faptul de a o remorca pe Dorna era o binefacere deoarece nava pe care o trãgeam dupã noi acţiona ca o ancorã, mãrindu-ne stabilitatea pe acele valuri. În cea de a doua noapte când totul începea sã devinã rutinã iar o ploaie rece şi obositoare ne uda de aproape zece ore entuziasmul, la câtva timp dupã ce admirasem de pe punte luminile şi silueta orasului Luderitz, odatã cu lãsarea unei bezne totale, valurile şi vântul au devenit ameninţãtoare şi adevãraţi berbeci de apã se ridicau peste copastia navei mãturând întreaga punte.

Lupta cu valurile

Lupta cu valurile

Ştiam cã mã aşteaptã un cart dificil aşa cã am plecat la cabinã sã încerc o odihnã forţatã, adicã şi simplul fapt de a sta întins pe spate putea ţine loc de odihnã, eu fiind cartul 00.00-04.00(navigatorii spun simplu cartul 0-4) urma în curând sã intru de serviciu.  Îmi era greu sã adorm cu gândurile împrãştiate aiurea şi cu nava trepitând de tensiunea remorcii, înclinandu-se din ce în ce mai mult când spre babord când spre tribord. Dupã un timp am simţit cã ceva nu era în ordine, am auzit paşi alergând pe holuri spre scara din  capãt iar mai apoi acea senzaţie pe care o avem în montagne russe sau în telecabinã dupã ce treceam de stâlpi, acel gol în stomac şi pãrerea de plutire pe care n-o mai avusesem atât de pregnant prezentã în acea searã.  Am dat telefon la comandã şi mi s-a confirmat cã pierdusem toate cele trei remorci cu care o remorcam pe Dorna. Se rupseserã ca aţa de papiotã. Dorna era în derivã, şi nu se putea lua legãtura nici prin staţia radio. Am mers în sala maşini desi era abia 23.00, dar era cât se poate de clar cã noaptea avea sã fie una lungã. Atunci, în acel moment totul era bine deşi bandãrile navei erau foarte ameninţãtoare, urmãrind înclinometru am vãzut bande de 15 pânã spre aproape 20 de grade fãcându-ne sã ne menţinem cu greu verticalitatea şi ce era mai grav era ca sinopticul pe care monitorizam şi comandam sala maşinilor devenea treptat un adevãrat brad de Crãciun(cum glumeam noi) adicã se aprindeau foarte multe becuri roşii de avertizare.

Orizonturi intunecate

Orizonturi intunecate

Peste câtva timp, nava nu numai cã se înclina înfricoşãtor alternând ambele borduri, dar începuserã mai întâi domol iar mai apoi din ce în ce mai violente, lovituri puternice ca de nişte ciocane imense fãcând sã vibreze cu reverberaţii nava din toate încheieturile ei. Din cauza ruliului şi tangajului imens de mari, uleiul din tankul de circulaţie al motorului principal nu mai ajungea la sorbul pompei fãcând ca presiunea de ulei sã scadã pentru clipe scurte ceea ce ducea la aprinderea altor becuri roşii ale sinopticului. Am mers repede sã facem transfer de ulei din tankurile de rezervã în cel de zi sau serviciu sau de circulaţie cum mai este denumit acest tank. Scãderea presiunii de ulei la un motor naval în atari situaţii poate periclita viaţa echipajului şi integritatea navei. Scãderea presiunii de ulei duce la închiderea unor supape hydraulice care vor opri dupã o scurtã temporizare întregul motor de propulsie care pe timp de furtunã poate face diferenţa între a fi şi a nu fi. Întreaga noapte pânã la 4 dimineaţa când ar fi trebuit sã ieşim din cart şi încã mult dupã aceastã orã ne-am luptat cu situaţiile ivite, la generatorul de apã distilatã (apa noastrã potabilã) care în limite normale ar fi trebuit sã fiarbã apa în vid la 65-70°C, fiind totodatã şi cel mai mare rãcitor al motorului a început sã piardã vid şi sã aparã probleme grave pe partea de rãcire, mai spre dimineaţã s-a fisurat o teavã de ulei pe partea de santinã şi am manşonat cum am putut pe o asemenea vreme şi totodatã am pompat din diverse tankuri de decantare ulei pentru a suplini pierderile pricinuite de fisurarea acelei tevi.

Dorna

Dorna

Abia pe la 7 dimineaţa marea s-a mai potolit iar noi am putut merge la cabinele noastre dupa o noapte istovitoare. Ştiu cã atunci, în dimineaţa aceea, am ieşit pe punte aşa ud de sudoare cum eram dupã acea noapte istovitoare, lãsându-mã învãluit de rãcoarea acelei dimineţi. Eram înconjurat de aburii ce ieşeau din corpul meu înfierbântat şi-mi era frig dar nu sã tremur, cãldura acumulatã de corpul meu acţiona ca un scut protejându-mã sau poate cã eram prea sleit de puteri pentru a mai putea sã reacţionez normal la stimulii externi. Mi-am aprins o ţigarã sau am încercat s-o fac, abia atunci realizând cã milioane de picãturi fine de apã mã biciuiau, udându-mã pânã la piele. Soarele ar fi trebuit sã rãsarã dar cerul era încã negru şi tulbure lãsând cu greu sã treacã câteva raze zgârcite de soare ce se reflectau pe marea înspumatã înca. Şi albastrul cerului şi ultramarinul mãrii erau schinomosit zugrãvite cu negru din belşug, plus câteva nuanţe de roşu întunecat de la soarele ce stãruia sã rãsarã pe cer. Am adormit nu ştiu cum, fãrã vise şi fãrã amintiri despre cum am ajuns în cabinã în acea dimineaţã. Mi s-a dat “sfertul”(adicã sfertul de ora înaintea cartului) ca de obicei la ora 11.30 pentru a avea timp sa merg la masã. Nu aveam chef de masã, îmi resimţeam fiecare muschiuleţ şi fibrã şi osicior din corp, nici nu ştiam cã aveam atât de multe, eram profund impresionat de aceastã descoperire şi aş fi preferat sã n-o aflu în acest mod. Am coborât în comanda maşini pe jumãtate adormit şi cu ochii mijiţi de lumina incomodã de neon. Am tras cu coada ochiului la pupitru şi am observat pasul în zero al elicei propulsoare, dealtfel cãutam o confirmare pentru aceasta pentru cã simţisem dupã duduitul motorului cã nu avea sarcinã mare. Am apãsat la interfon cãtre timonerie interesându-mã de ce se stã cu pasul în zero şi mi s-a relatat cum cã remorca cu Dorna se reface de cãtre marinarii care au meşterit noi gaşe odgoanelor. Avuseserã zile şi scãpaserã de teribila noapte trecutã. Ne-am continuat navigarea lentã spre Capul Acelor pe o mare învolburatã dar nu turbatã şi am transformat trei zile de drum normal în aproape şase zile de mars fãrã întrerupere. Dar pe cine mai interesa aceasta?…

Aproape de Cape Town

Aproape de Cape Town

În cea de a şasea zi am ieşit din cartul de dupã amiazã pe la ora 16.00 şi nu reuşisem sã zãrim portul, aşa cã am urcat la timonerie şi am vãzut pe radar întreaga coastã a Africii de Sud unde ne aflam. Nu mai era mult pânã în port cu siguranţã dar eu eram tânãr, la primul voiaj şi mai eram şi tare nerãbdãtor sã vãd un oraş pe care în şcoalã nu-l atinsesem nici cu arãtãtorul pãrândumi-se un punct prea îndepãrtat şi imposibil de atins pentru mine vreodatã. Am coborât şi am mers la careu (sala de mese) , urmând ca dupa cinã sã urc iar pe comanda timoneriei. Soarele apusese deja şi nava noastrã Cãliman era scufundatã în beznã, fiind trãdatã doar de luminiţele de navigaţie obligatorii. Dupã aproape douã ore de marş prin beznã, la început a fost ca o impresie precum cã soarele ar vrea sã rãsarã, iar mai apoi a devenit clar cã undeva în prova vasului dupã linia orizontului, se afla o sursã mare de luminã. Am fost cuprins de emoţii de parcã atunci trebuia sã cobor în oraş. S-a dovedit o bucurie copilareascã totul pentru cã a sosit miezul nopţii (ora cartului meu de noapte) iar luminile oraşului deşi mai evidente încã nu se puteau zãri de dupã linia orizontului. Probleme majore nu mai erau la motoare şi nici cu rãcirea motoarelor nu mai aveam dificultãţi pentru cã temperatura apei de mare scãzuse foarte mult reuşind acum cu greu sa menţinem motorul cald în marjele normale, aşa cã aproape întreg cartul l-am petrecut pe punte în frigul nopţii de toamnã a emisferei de sud cu ochii zgâiţi departe în zare, acolo unde puteam jura cã oceanul luase foc de atâta luminã….  Am fost descumpãnit şi la ieşirea din acel cart pentru cã nu mi se confirmaserã aşteptãrile, oraşul rãmânând un vis prea îndepãrtat pentru acel moment. Nu am mai rezistat şi am mers la cabina unde am adormit trist şi imediat. Dimineaţa pe la 8.30 deşi era încã programul meu de somn, am simţit lipsa duduitului de motor şi unduirea pe valuri a navei. Nava era deranjant de rigidã şi fixã, nimic nu mai era în acea mişcare continuã…. Am ieşit bucuros pe punte şi pentru a nu ştiu câta oarã am fost dezamagit pentru cã priveliştea oferitã de pupa navei îmi arãta un oraş şi nişte drumuri înspãimântãtor de îndepãrtate.

Table mountain

Table mountain

La o primã aproximare, ziceam eu cã la cel puţin zece kilometri. Dupã ce am contemplat acea imagine îndepãrtatã şi dezolantã, am urcat pe puntea superioarã pentru a merge la timonerie şi abia atunci inima a început sa-mi rupã pieptul de bucurie dupã câteva momente de uluire. Îmi venea sã râd de o glumã venitã atunci în mintea mea, precum cã nava era aşa aproape de oraş cã “priponisem vaporul de indicatoarele de circulaţie”. Clãdiri semeţe şi arãtoase din sticlã şi oţel, strãbãtute de o şosea suspendatã, straluceau în soare la o zvârliturã de bãţ. Începusem sã mã obişnuiesc deja cu ce vãzusem aici sau în Namibia: mã aflam în emisfera în care de mic copil îmi venea greu sã-mi închipui cum de oamenii nu ameţeau stând aşa cu capul în jos toatã viaţa şi totuşi acum eram aşa de în picioare, emisfera în care cerul nopţii era lipsit de Ursa Mare şi cea micã, având în schimb Crucea Sudului, emisfera în care vârtejurile de scurgere a apei se învârteau întotdeauna la stânga şi niciodata la dreapta ca în emisfera nordicã, emisfera in care Moş Crãciun venea în plinã varã, aşa cã nu-mi venea greu deloc sã admit şi sã mã obişnuiesc cu circulaţia automobilelor cu volanul pe dreapta. Am învãţat cã nu sântem guvernaţi cu toţii de aceleaşi legi si cutume universal valabile, şi cã totul era relativ schimbându-se de la o ţarã la alta, dintr-un loc în altul, de la o comunitate la alta, cã ce era bun sau bine undeva în altã parte era total opus, am învãţat sã mã adaptez din mers cu obiceiurile şi legile altor meleaguri sau oameni, pãstrându-mi nealterate valorile locurilor mele natale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 3.Cap compas, Buna Speranta

  1. Valentina zice:

    aia cu vartejurile n-o stiam. super interesant!

  2. Valentina zice:

    din pacate ambele au fost taiate la fier vechi, cu mult inainte de vreme. Sunt nave construite inaintea lor (Dorna fost construita in 1976 in Germania iar Magura in 1983 in Braila).
    http://www.shipspotting.com/gallery/photo.php?lid=741931 Magura ruginea in 1999 in Galati
    http://www.shipspotting.com/gallery/photo.php?lid=741931 Dorna a fost taiata la fier vechi in Aliaga – Turcia, in 1997.

  3. Calimanul tot in 1976 a fost construita in Germania, si adevarat, tot la fier vechi este.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s