Drumul spre inima Deltei

   

De cum treci Dunărea dinspre Tulcea spre Tudor Vladimirescu, pătrunzi în altă lume, plina de pitoresc şi farmec. Doar nepăsarea oamenilor care aruncă peturi şi pungi peste tot te întristează şi fac ca priveliştea să fie umbrită de aceste mizerii, te bucuri în schimb enorm când găseşti câte-un cadru lipsit de aceste urme ale nepăsării altora.

Aici nu sunt borne kilometrice şi nici indicatoare, nu există agenţi de circulaţie şi nici linii mediane ale drumului. Aici drumul devine aproape abstract, şi ţi-l croieşti după bunul plac orientându-te după poziţia soarelui sau după intuiţie. Drumurile sunt umblate şi de sălbăticiunile care se aventurează nefiresc , tot mai aproape de habitatul omului. Aceste mamifere (mistreţi, căprioare, iepuri) trăiesc într-un adevărat paradis al păsărilor. Pe multe le recunosc dar pe şi mai multe mă mulţumesc să le admir doar. În majoritatea lor sunt albe, fiecare cu ciudate forme ale corpurilor sau ale pliscurilor si între toate acestea există una singură care m-a uimit prin culoarea penajului. Am crezut că sunt rătăcite de pe alte meleaguri dar am înțeles că sunt o prezenţa normală, vorbesc de dumbrăvence şi prin tot acest peisaj descris, trebuie să ai ştiința de a-ţi croi drumul cel bun spre destinaţia finală. Nu ai timp sa te orientezi sau să priveşti înainte, peisajele de delta cu freamătul vieții lor se perindă prin ferestrele laterale prin care priveşti fermecat fără să realizezi că trebuie sa fii atent la drum şi abia atunci când maşina începe să sară bezmetic prin denivelările drumului înțelegi că te-ai abătut de la cale.

Căile sunt multe si depinde doar de starea de moment pentru a alege spre ce nou peisaj să îndrepți maşina. Îți mai rămâne doar să laşi mereu soarele în urmă maşinii(după amiezile), pentru a şti cu siguranţă că nu te vei întoarce iar spre locul de unde vii. Radioul maşinii ar trebui interzis aici, şi prin geamurile portierelor larg deschise, aştepți să se răspândească în interior şi să fii învăluit de răcoarea şi adierea vântului ce matură luciul de apă al bălţii. Prin monotonia turuitului egal al maşinii se aude corul neîncetat al broaştelor, întrerupt doar de fâlfâitul greoi al aripilor întinse ale unei păsări de talie mare. Pe marginea Dunării sunt grupuri sau doar sălcii solitare împrăştiate peste tot, fără nici un algoritm, aşa haotic aruncate la întâmplare şi te îmbie cu umbra lor, la o clipă de şedere şi de uitare, de abandonare a tot. La o deconectare definitivă pentru o mică eternitate, să stai să contempli fără a pune mâna, fără a interveni, făcându-ți existența neobservată şi doar simțirile să ți le păstrezi pentru a aduna de acolo cât mai multe impresii şi amintiri. Şederea nu te deconectează , ci te împinge la visare şi abandonare …cutreier Delta pe malurile apelor şi mă joc cu imaginaţia mea. Dau frâu liber tuturor năzăririlor şi plăsmuirilor minţii. Aici sunt sălcii, multe sălcii care nu sunt ca brazii semeţi şi uniformi trasaţi parcă cu rigla, ci au forme ciudate şi stranii, uneori vezi imaginea clară a unei scene din viaţă, a unei siluete cunoscute, al unui gest firesc, ai impresia absurdă şi clară că formele sălciilor sunt frânturi de viață, care printr-o vrăjitorie mârșavă au fost condamnate la nemişcare. Sunt surprins uneori de exactitatea formelor pe care le recunosc în aceste trunchiuri contorsionate şi printr-un exerciţiu de imaginaţie îmi închipui şi trăiesc cu inima la gura, dinamica acestor scene. Văd acele siluete ridicându-se sau luptând într-o încleştare crâncenă, admirându-le sculpturalitatea formelor perfecte de opera renascentistă. Prin imaginația mea le pot da viaţă doar acelor forme, dar nu le pot reduce dimensiunile şi tocmai de aceea mai tot timpul aceste scene cu acele încleştări teribile se duc între giganţi, între titani ai pământului iar eu mă simt atât de mic şi neînsemnat încât trec neobservat de furia lor.

Mă strecor cu uşurință mai departe spre, o altă poveste citită în trunchiuri de copac şi contemplu noua întâmplare la fel de curios şi de absorbit de deznodământul care va urma. Visez uneori aşa ore bune, pentru desfătare şi toată natura din jurul meu capătă însuşiri doar de mine ştiute… este un joc înţeles doar de mine, cu reguli neclare sau stabilite atunci… Cine m-ar vedea zâmbind în fața unei sălcii bogate cu crengile şi nuielele atârnate până în apă ar crede că m-am tâmpit şi nu ar bănui, măcar pentru câteva clipe că zâmbesc în faţa unei frumoase femei aplecate cu părul până în pământ, ca într-un salut de castelană… Rătăcirile mele prin lumea viselor cu ochii deschişi nu au limite sau interdicții, aici totul este permis, se lucrează la capacitate maximă şi în acelaşi timp cu o relaxare deplină. Nu văd, nu aud nimic în jurul meu sau aud şi văd totul dar cu alţi ochi, şi altă putere de înţelegere care-mi desfăşoară în faţa ochilor imagini nemaivăzute şi neştiute de nimeni şi abia acum prin nu ştiu care miracol mi se arată doar mie, un muritor prea sărac în cuvinte pentru a putea descrie pe de-a întregul ceea ce mi se arată. Privesc desfăşurarea naturii din prejma mea si încerc sa nu-mi scape nimic din această derulare a ei, de teama ca vraja să nu se frângă prea curând. Mă abandonez în mirajul ei şi am certitudinea că totul va fi bine. Paşii mei au renunţat demult să mai privească drumul pe unde sunt purtat, călcând cu tălpile tot ce-mi iese in cale. În acele momente de abandonare în visare, totul în jurul meu prinde viață, totul capătă un rost, un sens exact şi arhicunoscut, dându-mi un plăcut sentiment de siguranţă… Visez aşa îndelung, până când ceva, nu ştiu, un zgomot, o batere de aripă, clipocirea apei uneori, mă fac să mă trezesc la obositoarea normalitate. Încerc să le desluşesc imediat firescul fiecărui lucru de care sunt înconjurat şi fac aceasta cu rapiditatea începătorului, această trezire luându-mi clipe bune de timp.

Pe întinsul nesfârşit al deltei, umbrele căpătă dimensiuni de necuprins, greu de măsurat sau de comparat, semn ca soarele nu va mai zăbovi mult pe cer. Am privit spre el simţind cum cu epuizante şi ultime puteri îmi mângâie faţa cu dogoarea acumulată de peste zi, dându-mi de înţeles cu tristeţe de scurgerea timpului şi că trebuie sa grăbesc de îndată goana mea spre răsărit, fugind de soare, lăsându-l în urmă. Destinaţia finală n-o puteam zări iar soarele de care fugeam mă zorea spre ea, lungind până la orizont umbrele tuturor lucrurilor. Ştiam bine că noaptea care avea să vina mă va învălui cu întunericul ei, punând stăpânire pe tot ce mă înconjoară  şi îmi va dezvălui altfel de fantasme, înfricoşătoare şi groteşti, coborâte de pe alte meleaguri stranii şi necunoscute, pe pământul nostru primitor.

M-am lăsat pradă iar visărilor aşteptând ca un călător liniştit de tren, sosirea gării următoare.