2.Walvis-bay(golful balenelor)

Am coborât cu toţii din autocarele pline de marinari cu care sosiserăm. Am privit curios de jur împrejur portul Luanda care m-a impresionat prin dimensiuni. Era totuşi altfel cu totul, altfel decât ştiam eu că trebuia sa fie un port. Nu-l puteam compara decât cu porturile ştiute de mine, Constanţa şi ceea ce numeam noi pe atunci portul Tulcea. La Constanţa şinele macaralelor portuare erau pline cu diverse cereale care tranzitau pe acolo, aici în Luanda portul era plin de boabe de cafea verde. Nu puteam să cred câtă cafea zăcea pe jos fără a fi băgată în seamă de nimeni. Mi-am recuperat bagajele de la colegii mei căutând din priviri nava Moldoveanu care ştiam că venise pentru preluarea echipajelor. Am privit pe rând bintele din apropiere urmărind parâmele să văd către ce nave duceau. Multe nave maiestoase, cu borduri proaspăt vopsite destinate transporturilor de mărfuri generale, castele imaculat de albe şi foarte înalte cu cele mai diverse pavilioane din lume. Eram începător şi nu ştiam ce tip de navă era acest trawller Moldoveanu. Între doua astfel de nave trebuia sa priveşti mai atent pentru a reuşi să distingi o navă ce părea miniatură, cu copastia la nivelul danei şi coşul de fum şi castelul un pic mai înalte, parcă aşezate pe cheu, care din cauza petelor de rugină se putea confunda uşor cu peisajul. Această dezamăgire m-a impresionat atât de mult încât nu am uitato niciodată şi mai mult, mi-a fost dat s-o retrăiesc în ultimul meu voiaj cu aceeaşi disperare şi cu aceeaşi intensitate, la vederea unui pescador, în altă parte a lumii. Fiind cumplit de cald, ne-am cazat aşa cum îi văzusem şi pe cei mai cu experienţă, direct pe puntea de lemn pentru pescuit. M-am aşezat şi eu la un capăt de scară ce urca de pe puntea pe care mă aflam spre cea a bărcilor, cu capul rezemat de un ajutaj curent pentru greutăţile năvodului şi picioarele sprijinite pe bordul babord. Mă simţeam comod şi mulţumit, mai ales după ce pe înserat am plecat spre larg iar zbuciumul plăcut al valurilor au estompat din hărmălaia pe care o făceau cei puşi pe chefuit. Pilotul sosise la bordul navei la fel şi remorcherul care aveau să ne croiască drumul către largul mării scoţându-ne din port. Era prima manevră adevărată, cu o navă de asemenea talie pe care o vedeam pe viu, deci nici o mişcare nu putea scăpa curiozităţii mele însetate de nou. Dana la care eram până mai devreme traşi noi, începea să se facă tot mai mică, la fel ca şi maiestoasele nave de care fusesem încadraţi la mal, în timp ce remorcherul făcea nenumărate manevre exacte pentru scoaterea noastră, trăgând de babord, apoi dându-ne roată împingând de tribord, comportându-se ca un sportiv care dorea controlul total al mingii sau pucului sau mai ştiu eu cărui sport. Pe lângă noi, fără a-mi scăpa priveliştea, trecea un submarin cubanez adevărat, ieşit la suprafaţa în toată splendoarea lui, eram înmărmurit de uimire şi mut de bucuria pe care mi-o făcuse acest eveniment. Nici nu îndrăznisem vreodată să sper, aceasta crezând că ar fi fost o dorinţă mult prea îndepărtată. Strada ce marginea malul marii, iluminată şi plină de mii de faruri aprinse ale maşinilor ce alergau ca într-un furnicar, a căror lumini se reflectau prelungi în apa ţărmului, începuse să mi se pară ciudat de familiară, semănând oarecum destul de mult cu oraşul natal. Aceea a fost prima

5.Tulcea - Luanda

imagine întipărită în memorie ca o emblemă şi de atunci şi până acum când aud de Luanda sau Angola a rămas imaginea care-mi vine prima în minte; nu aeroport, nu port, nu hotel Prezident ci doar imaginea aceea nocturnă a acelei străzi de care mă îndepărtam cu fiecare val. Luanda era clar că fusese cândva o perlă de oraş dar acum îmi trecea prin gând doar o singură asemănare zicându-mi că era ca o zână nepieptănată, adică frumoasă şi nearanjată. Oraşul a rămas repede în urmă după ce am ieşit în larg iar răcoarea plăcută a adierii mării ne-a relaxat, întinzându-ne şi noi în culcuşurile încropite în grabă la sosirea la bord. Proiectoarele punţii au rămas aprinse întreaga noapte care aflându-se în pupa navei nu puteau încurca comanda de navigaţie, astfel că am luat o carte pregătită special pentru acest drum, cu gândul de a mă izola de restul lumii prin lectură. Nu am apucat să fac pasul spre tărâmul închipuirilor, pentru că amicii mei m-au chemat să văd lumini pe cerul Angolei. Încă nu ajunsesem în dreptul lor, ne apropiam de acea zonă de pe uscat venind cumva în întâmpinarea acelor lumini care se vedea clar că era vorba de un intens schimb de focuri de artilerie. Una dintre bătăliile numeroaselor războaie interminabile a Angolei de atunci. Era o altă noutate inedită pentru mine, o zonă de conflict armat adevărat atât de aproape de mine. Oricum aceasta nu făcea parte din dorinţele mele dar era ceva nemaiîntâlnit. De obicei, oamenii după ce încep o acţiune, o activitate anume, în timp îşi pierd din entuziasm sau din cheful de care sunt mânaţi la început, risipindu-se pe drum, dar aici am descoperit noi valenţe ale speciei umane sau poate că nu erau chiar oameni pe dea întregul, pentru că unul dintre proverbele marinăreşti spune că:” din om poţi face marinar, dar din marinar om, niciodată”. Deci dimineaţa când m-am trezit, puntea era la fel de animată, toată lumea făcând ceea ce făcuse şi cu o seară mai devreme, unii privind, alţii vorbind, dar cei mai mulţi ascultând muzica şi bând alcool dublu rafinat îndoit cu apă, cu aceeaşi sete pe care o aveau de când le văzusem mutrele. Le învăţasem pe de rost cântecele care le lălăiau gâjâite din casetofoanele lor obosite de atâtea chefuri la câte fuseseră martore. Ei, vieţuitoarele astea nu erau nici moarte de bete şi nici nu puteau umbla lesne în poziţie bipedă, însă reuşeau să articuleze sunete, erau grozav de rezistenţi, chiar incredibili. Prima zi am navigat aproape de ţărmul roşu cărămiziu unde nu am mai zărit mari aşezări, apoi ţărmul s-a pierdut în zare, noi îndreptându-ne spre zona de pescuit unde se găsea flota noastră. În ultima zi, în care trebuia să ajungem fiecare pe navele noastre, vremea s-a răcit, iar vântul a sporit în forţă, făcând ca valurile să crească şi să ne întâmpine cu acea faţă de mare a sudului în toată splendoarea ei recunoscută. Nu ştiam cum se va face această transbordare a noastră şi a bagajelor şi eram tare curios să văd asta. Intrasem de ceva timp în zona de pescuit, pentru că zărisem siluetele câtorva pescadoare, când nava s-a oprit, întorcând să facă adăpost primei bărci sosite după oamenii săi. Ştiu că prima barcă nu era a noastră ci a altei nave şi am văzut că trebuia să cobor pe acele scări de pisică, împletite din saulă textilă, cu trepte de lemn, pe care trebuie să ştii să păşeşti pentru a reuşi ceea ce doreşti. Cu tot adăpostul pe care îl făcea Moldoveanu, barca sosită cobora şi urca cu o rapiditate incredibilă urmând creasta valului, cam doi metri şi trebuia ca cel care cobora pe acea scară să aprecieze foarte bine momentul când barca se găsea la nivelul său pentru a face rapid pasul spre barcă. Dacă nu se aprecia corect, exista riscul de cădere a acelor doi metri în barcă sau lângă, ori dacă din întâmplare coborai mai mult pe scară, sa fii lovit de copastia bărcii sau doar acoperit de următorul val. A venit si rândul meu şi spre fericirea şi bucuria mea paşii îmi reuşiseră bine şi la coborârea de pe Moldoveanul, cât şi la urcarea scării pe Căliman. Toţi foştii mei colegi de şcoala care sosiseră ca si mine pentru primul lor voiaj fuseseră repartizaţi cate 3-4 sau chiar mai mulţi pe aceeaşi navă, doar eu fusesem singurul repartizat pe Căliman. M-am trezit sub barca din tribord, acolo unde avea să fie unul dintre locurile mele preferate de relaxare din timpul voiajelor, singur-singurel. Toţi erau beţi, împăiaţi de băutură, cred că nu aş fi reuşit să înduioşez pe nimeni cu povestea mea de nou sosit, aşa că am rămas acolo aprinzându-mi un Carpaţi care aici pe mare avea un gust tare ciudat şi neplăcut. În timp ce fumam au venit vreo doi tipi întrebându-mă dacă sunt bucătar iar altul dacă sunt medic dar nici unul dacă sunt mecanic. Mult mai târziu, când începusem să cred că acolo îmi voi petrece întâia noapte la bordul navei mele a venit un om mărunt şi îndesat, cu picioarele crăcănate iar părul tuns periuţă, negru şi des, întrebându-mă dacă sunt băiatul cel nou. I-am răspuns că „da!”, deşi nu mă întrebase de nume, apoi l-am urmat mai întâi la o magazie unde mi-a umplut braţele cu haine groase de pufoaică, pâslari, căciulă îmblănită, mănuşi, salopete şi alte efecte, zicându-mi că voi fi în tura de prelucrare a şefului de tură „Cap de cal”. Asta suna a nume de piele roşie dar pricepusem că se foloseau poreclele oamenilor şi asta îmi îngreuna întrucâtva cunoașterea noilor colegi. M-a condus la cabina mea, undeva în prova unde saltul navei pe valuri avea amplitudine maximă, mi-am aruncat bagajele încuind repede în urma mea cu cheia mare cromată pe care tocmai o primisem, ieşind pe punte tot împreună cu acel om mărunt la stat care mai târziu am priceput eu că era nostromul navei(şeful de echipaj) poreclit şi el la rândul lui, nea’ Gica coi. Nu ştiam nimic despre pescuitul industrial, eu fiind mecanic, pricepusem ca trawllerul tocmai fusese virat pe punte şi deci trebuia să mă prezint echipat de muncă în compartimentul de prelucrare. Am încercat să mă întorc în cabina mea dar ghinion, nu am mai nimerito. Erau aşa de multe şi semănau toate uşile iar numărul de pe cheie nu era numărul cabinei, aşa că m-am trezit într-o mare încurcătură. Mi se părea, sau chiar era penibil să întreb pe cineva unde stau… Un tip apropiat vârstei mele dar care avea câteva voiaje la activ mi-a observat încurcătura şi mi-a spus că este colegul meu de cabina, conducându-mă acolo. El si-a luat un pachet cu țigări si o ceaşcă cu cafea şi a plecat spunându-mi să mă pregătesc în tihnă şi să merg la prelucrare. Neştiind nimic despre procesul tehnologic al produsului congelat, având doar o informaţie rătăcită că produsul se congelează la minus 45°C şi făcând legătura cu hainele groase tocmai primite, m-am îmbrăcat cu tot ce primisem atunci şi nu a durat mult până să încep să transpir abundent. Am plecat repede spre compartimentul unde eram aşteptat, urmărindu-i pe ceilalţi marinari care mergeau ca şi colegul meu de cabină mai devreme, doar cu o cafea în mână şi cu pantaloni scurţi şi maiou sau tricou. Nu înţelegeam de ce ei erau aşa subţire îmbrăcaţi şi am bănuit că o fi pe undeva vre-un vestiar unde ar fi urmat să se echipeze corespunzător. Sunt omul care dacă a călcat un pas în străchini, şi următorii paşi vor fi la fel de catastrofali, şi bineînțeles că şi de această dată nu a fost altfel, adică m-am pomenit singurul marinar îmbrăcat ca un explorator polar, simţindu-le privirile curioase si nedumirite ale celorlalţi băieţi. M-am plimbat fără rost printre benzile transportoare şi celelalte instalaţii, după care m-am întors la uşa pe care intrasem, lângă masa de ambalare, acolo unde după zgomotul şi căldura care ieşeau de acolo se găsea şi una dintre uşile de acces spre sala maşinilor. Băieţii de acolo păreau destul de OK, adică erau destul de treji şi lucizi faţă de ce văzusem eu până atunci, iar unul dintre ei la vreo treizeci de ani, cu o mustaţă lungă, slăbuţ şi bronzat cu o brichetă îmbrăcată în blană de focă agăţată de gât m-a abordat direct, apropiindu-se de mine cu mâna dreaptă întinsă: „Băi frăţioare, eu sunt Tudorel Țiganu, de ce eşti aşa îmbrăcat, te-a băgat din primul voiaj la magazie?”. I-am spus cum mă cheamă răspunzându-i mânii lui întinse, explicându-i că nu ştiu nimic, că nu am vorbit cu nimeni, cu nici un şef de pe vapor, şi că pe carnetul meu de marinar scrie motorist şi nu marinar. „Asta se rezolva (a încercat el să mă încurajeze şi să lege un dialog) şi în ce tură eşti? La ce şef de tură adică?”. Asta m-a dat peste cap, răspunzându-i repede că nu ştiu; cum era să-i fi spus ca sunt în tura tov. Cap de cal? Mai bine nu. „Păi cum frăţioare, vii în tură şi tu nu ştii dacă eşti în tura lui Cap de cal sau Bot de p**ă?” Asta nu puteam bănui măcar, că pe al doilea şef îl chema aşa, eram cu adevărat perplex, fără cuvinte, fără replică. „-Oricum, pescuim încă cinci zile şi mergem în Walvis Bay pentru 48 de ore.”  Nu au trecut cinci zile ci două săptămâni în cap până să amarăm tot ce se găsea pe punţi şi să pornim în marş spre portul anunţat, iar eu nu am mai mers nici prima şi nici a doua zi la şeful mecanic şi nici acum nu ştiu de ce, poate şi pentru că aflasem că nici nu se găsea la bordul navei acest şef, urmând să revină peste două luni din ţară unde plecase atunci când sosiserăm noi în Luanda. Cinci zile nu am băut apă pentru că nu curgea la chiuvetele din cabine, necesarul de lichide cred că mi-l procuram din ceaiul de dimineaţă şi supa de la prânz, mă spălam cu apă rece de mare şi abia în a şasea zi spunându-i lui Tudorică de problema mea cu apa potabilă, mi-a spus să iau o sticlă şi să-l urmez. Atunci am intrat pentru prima dată într-o sală maşini de pescador în funcţionare, mergând direct la Atlas (Marca generatorului de apă tehnică sau desalinizator cum i se mai zicea). Atlasul se găsea pe puntea de la nivelul chiuloaselor motorului principal, eram învăluit de o căldură nemaipomenită degajată de caldarină, de galeriile de evacuare, de huruitul motoarelor şi fluieratul turbinelor motoarelor ajunse la sarcină maximă şi de mirosul puternic de motorină şi gaze. Sub scara pe care coborâsem spre Atlas se găsea intrarea în comanda maşini şi probabil că cei aflaţi acolo ne auziseră, venind după noi pentru a-i urma spre acea încăpere. Am intrat şi am dat ochii cu ofiţerul mecanic de cart care ne-a spus ceea ce ştiam şi fără să mi-o fi spus si anume că intrarea persoanelor străine era strict interzisă. „-Frăţioare (începu Tudorică să-i explice ofiţerului de cart) dar Petrişor este de-al vostru mânca – l – ar nenea” zice arătând cu braţul spre mine. Mi-a spus atunci că ştiau că urma să sosească un mecanic din ţară dar în nebunia schimbului negăsindu-mă au luat un marinar şi l-au uns motorist dar că se putea remedia imediat problema după o discuţie cu cel care-i ţinea locul şefului mecanic şi cu Skipperul (comandantul). Am refuzat şi am zis că prefer să împlinesc doua luni ca marinar pentru a-mi umple imensele goluri pe care mi le descoperisem la capitolul marinărie şi că atunci când va sosi şeful voi veni şi eu la maşină. Făceam eforturi mari să mă obişnuiesc cu realităţile prezente la bordul Călimanului, între timp primisem botezul Atlanticului, băusem deci acel nenorocit şi scârbos pahar de apă de mare şi eram considerat deja unul de-ai lor. Botezul se face imediat, pentru că se zice în folclorul marinăresc că navigatorii nebotezaţi aduc ghinion, la fel ca şi fluieratul pe vapor sau primul pas care trebuie făcut musai cu dreptul la bordul unei nave, etc. În febra neliniştii pricinuite de pregătirea navei pentru marşul spre Walvis Bay, Tudorică îmi promisese că mă va însoţi la prima ieşire în port pentru a-mi arăta atât cât cunoştea el locurile obişnuite de popas şi recreere. Îmi plăcea rezonanţa numelui acelui oraş care cu câteva zile mai înainte nici nu-i cunoşteam existenţa. Nevoia te învaţă să născoceşti tot felul de înlocuitori ai confortului domestic iar noi neavând apă pentru maşina de spălat a navei, am văzut cum în răstimpul marşului până în port, de o zi şi jumătate(timp numai bun de spălat), aproape toţi marinarii au atârnat de hublourile cabinelor, saule lungi până la nivelul oceanului cu rufele legate, sărind astfel de pe o creastă pe alta a valurilor, fiind(fără greş) cea mai eficientă maşină văzută în viaţa mea, la care cedau şi cele mai grele pete de ulei. Toată lumea îşi deretica prin cabine şi îşi aranja ţoalele de oraș cu care urma să iasă în port. Lucrurile se liniştiseră la bordul navei când ne apropiasem de ţărmurile cu dune galbene ale deşertului namibian.

drum prin desert

Am navigat mult aşa fără a se zări undeva portul, privind mai departe către acel deşert străbătut de un drum asfaltat care unea destinaţia noastră de Swakpomund. Realizam că eram în apropierea celor mai mari terenuri diamantifere şi tot aici aveam să văd rezervaţia păsărilor flamingo. După câteva ore petrecute la áncoră, a sosit remorcherul şi pilotul pentru manevrele de intrare în port. O singură dană de lungimea falezei tulcene, unde navele stăteau acostate doar cu tribordul la mal, fără trafic intens ci mai degrabă părând părăsit dacă nu ar fi fost semnele evidente de întreţinere a cheului.

La poarta portului am fost întâmpinaţi de un băiat blond, firav, cu ochelari cu lentile groase, invitându-ne în dugheana lui pe care stătea scris mare “BIBLIA”. După ce a aflat că suntem români, a luat de pe un raft doua biblii în Lb. Română, întinzându-ni-le în timp ce încerca să ne liniştească spunându-ne că sunt gratuite. Am luat-o domol cu Tudorică spre oraş, pe străzile largi fără nume ci doar numerotate, cu sensuri unice, mărginite de trotuare spaţioase şi case frumoase, cu foarte mult bun gust, neetajate şi cu garduri joase în curţile cărora se putea vedea doar gazon des şi proaspăt tuns de către proprietari. Tudorică m-a condus pentru început la locurile pe care trebuia să le cunoască oricine poposea pe acolo, “la popa” cum îi ziceam noi, o biserică unde puteam bea o

Port W.B.

bere, juca un ping-pong şi care ne dădea pachete de reviste mereu, “la portughezul” un supermarket cu de toate, inclusiv cu vinul la damigenuţe de 5 litri pe care îl cumpărăm şi îl consumam întinşi pe pajiștea parcurilor de acolo sau “la Flamingo”, un bar în care găseai mai bine de jumătate dintre oamenii ieşiţi în oraş. După un tur al locurilor căutate, ne-am cumpărat doua beri de la portughezu’, tolănindu-ne să le savurăm în parcul alăturat, acolo unde se mai aflau alţi colegi de navă cu “plinurile” de băutură făcute după cheful de vorbă pe care îl aveau. Noi nu ne-am alăturat discuţiei lor, ci doar ascultam ceea ce se discuta. După câte îmi dădeam eu seama, cei aflaţi la vreo 5-6 metri de mine intraseră în vorbă cu două simpatice tinere mulatre, negociind nişte preţuri uşor de intuit pentru ce. Nici nu eram atent la acea discuţie dar auzeam fără voie deoarece se vorbea destul de apăsat totul, când după vreo câteva minute de tratative cu ele, una care purta această discuţie şi care mă fixase de câteva ori din priviri, arătând cu braţul întins către mine le zice tuturor zâmbindu-mi că o va face fără bani doar cu mine. Cred că m-am schimbat la faţă pentru că toţi au început să râdă iar eu dădeam din colţ în colţ, conştient fiind că un refuz ar fi jignito poate, în timp ce acceptarea ar fi fost o coborâre a standardelor mele, confundându-mă astfel cu majoritatea aceea nătângă, încălcându-mi propriile convingeri. Întreaga mea viaţă am considerat şi am fost de neclintit în credinţa că există lucruri pe lume cu care nu se negociază şi care nu sunt de vânzare.

Pe strada in Walvis Bay

Tudorică mi-a şoptit printre dinţi că trebuie să mă descurc singur indiferent de ce hotărâre voi lua. Unii începuseră să mă biss – eze ca pe o vedetă pe scena şi începuseră să mă irite insistenţele lor, aşa că m-am ridicat în picioare şi le-am zis cât am putut de calm că întotdeauna am mâncat când mi-a fost foame şi am dormit când mi-a fost somn şi niciodată altfel. Apoi i-am mulţumit tinerei şi mi-am cerut scuze spunându-i că nu se poate asta. Ceilalţi se uitau neînţelegând engleza şi neînţelegând în general multe lucruri simple şi fireşti, dar de multe ori minţile simple şi odihnite funcţionează întortocheat fiind greu de răzbit. Am plecat spre Flamingo al cărui atmosferă îmi făcuse plăcere. Acolo am jucat pentru întâia oară biliard fără să-i cunosc regulile iar mai apoi împreună cu noii mei amici aruncam săgeţi frumos meşterite într-o ţintă colorată şi plină de cifre, străină pentru noi şi ne distram pe cinste ignorând faptul că nici măcar nu ştiam cum se chema acel joc(darts). Beam fără a număra sticlele sau paharele petrecând pe cinste alături de camarazii de navă târziu în noapte sau chiar dimineaţa, ne manifestam vorbind zgomotos, de parcă dacă strigam, lb. română ar fi putut fi înţeleasă pe acele meleaguri. Îmi plăcea să mă detaşez de camarazii mei când deveneau beţi şi plictisitori şi să am propriile mele aventuri plecând în alte locuri. De obicei întreg echipajul intra în aceste cârciumi arhicunoscute, însă eu căutam unele mai îndepărtate de port (deci lipsite de aerul cosmopolit şi de gălăgia marinarilor băuţi). Probabil ca oraşul fiind mic, puteam fi lesne recunoscut ca străin, însă îmi plăcea să mă aşez liniştit la masa mea de unde îmi sorbeam meticulos whisky-ul dintre cuburile mari de gheaţă, încercând să trec neobservat pentru a mă contopi cu acel acasă al lor. Astfel am găsit cu Tudorică un astfel de loc familiar, un mare club cu săli de cinema, restaurante, baruri, putând să te plimbi în voie peste tot. Se numea Plazza şi ne-am pierdut simţul măsurii timpului, întârziind până spre trei noaptea într-o zi de vineri, zi de leafă pentru ei(acolo leafa se lua săptămânal, în fiecare vineri). Nu am fi aflat cât de târziu se făcuse dacă nu am fi rămas fără bani, atunci în febra căutării ultimilor cenţi rătăciţi prin buzunarele noastre goale, nu ştiu cui ia trecut prin cap ideea să privească ceasul, aşa că am plecat cu regret dar bine dispuşi spre navă. Drumul era destul de lung dar nopţile fiind răcoroase am sperat că nu vor fi probleme până în port, însă după jumătate de drum, aproape de Flamingo deşi eram perfect lucid, nu m-am mai putut ridica de pe o bancă pe care poposisem. Atunci Tudorică, mai experimentat fiind mi-a arătat un truc nemaiştiut şi nebănuit de mine, făcând semn cu mâna unei maşini a poliţiei care tocmai trecea pe strada pustie. A oprit imediat, şi cu o deosebită şi suspectă(pentru mine atunci) amabilitate, ne-au condus cu maşina lor la scara navei. Pe vremea aceea în ţara noastră orice plimbare cu maşina Miliţiei(pe atunci) se termina cu o bătaie pe cinste din partea lor. Am plecat din port a doua zi seara cu o impresie plăcută despre portul unde aveam să-mi petrec scurtele escale de recreere care se mai iveau. La întoarcerea spre larg căutam încercând să pătrund adâncurile, adevărul legendelor acelor ape care aflasem că s-ar traduce prin:”Golful Balenelor”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la 2.Walvis-bay(golful balenelor)

  1. ichandreea zice:

    O alta poveste foarte interesanta si frumoasa, scrisa intr-o maniera aboslut inedita. Sunt multe lucruri pe care nu mi le-ai povestit, dar pe care le aflu de aici (spre exemplu povestea cu tanara domnisoara mulatra). Imi pare bine totusi ca nu mi-ai povestit anumite lucruri pentru ca altfel acum, citirea articolelor tale ar fi fost doar o revizuire a ceea ce mi-ai istorisit. Luanda pare a fi un oras frumos, foarte diferit de al nostru, si daca ar fi fost mai aproape de noi, poate ti-as fi cerut sa il vizitam impreuna.

  2. Valentina zice:

    hi hi hi! da’ ce porecle vroiai sa aiba? cap de pod si cap de lista?

  3. marian zice:

    Am citit undeva de o persoana nea Gica care va mai invata cum sa faceti.poti sa mai spui ceva daca iti aduci aminte cind citeam traiam unele momente care le stiam de la tatal meu NEA GICA motorist o viata la IPO cam 20 de ani.multumesc.

    • Chiar imi pare rau ca nu te pot ajuta, dar in flota erau multi de nea’Gica, asa cum erau si de alde nea’Nelu, sau nea’ Sava, etc. Flota era totusi destul de mare si pe fiecare pescador erau in jur de 90 de oameni. De cele mai multe ori ne stiam din vedere fara sa ne stim numele, doar nava pe care activam. Pana si acum mai intalnesc oameni carora nu le stiu numele la fel cum nici ei nu mi-l stiu pe al meu dar ne stim de acolo de pe zona din sud sau vest.si mai depanam amintiri uneori.

    • Acum am recitit articolul si am vazut ca inca nu scrie nimic de nea’Gica mecanicul de pe Caliman. Deci aveam si noi unul, din C-ta de loc, celibatar, fost boxer la Farul C-ta si o viata la flota de pescuit. Il chema Lepadatul dar toi ii spuneam nea;Gica pizdaru. O sa citesti in urmatoarele articole de el. Din pacate acest nea’Gica a murit de mai multi ani.

  4. Don Mihai zice:

    la Plazza mi-am tinut ziua de 25 ani ce-a mai crunta betie din viata mea …

  5. Ma bucur sa intalnesc oameni care au fost ca si mine prin acele locuri. Daca ai fost si tu tot cu flota de pescuit, inseamna ca sunt la fel ca la toti fostii pescadoristi amintiri vechi cu care ne mai indulcim zilele. Cei care mai naviga inca imi povestesc acum despre locurile pe care le stiam noi, ca si-au pierdut acel farmec pe care il simteam noi atunci.

    • George_63 zice:

      Foarte adevarat….eram tineri, primele iesiri intr-o lume pe care nu o cunosteam,pe care doar o banuiam! Curti fara garduri, sau cu garduri vii, gazon, masini cum doar visam, circulatie pe dreapta, biliard (La Popa era masa de snooker!), flamingo pentru cei ce au reusit sa mearga in laguna, chef de chef in Swakomound ( pentru cei ce au reusit sa ajunga) cu fosti din Germania nazista-cel putin asa se spunea.Apoi fotbal pe gazonul liceului din localitate-un gazon cum nu vazusem in Romania nici pe 23 August.
      Normal ca aveau un altfel de ”farmec”….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s