Rãtãciri pe mare

Mă pasiona sportul practicându-l de plăcere. Îmi plăceau deplasările, turneele, cantonamentele cu tot ceea ce presupuneau ele, adică cu viaţa de echipă, peripeţii, amintiri. Până la 17-18 ani nu plecasem mai mult de 2 săptămâni de acasă, dar după acea vârstă, la care alţii abia învăţau paşii vieţii, eu alegeam (am avut această posibilitate) să plec în marina militară din Mangalia. De atunci am devenit un etern călător. Mă pricepeam foarte bine să-mi împachetez valizele, sacii de marinar, acestea erau lucrurile pe care le făceam regulat şi cel mai adesea în viaţa mea. Ritualurile despărţirilor şi regăsirilor se petreceau  întotdeauna între două avioane, între două nave, pe fugă mai mereu, în întârziere mai întotdeauna făcând totul din mers, aranjându-mi şi trăindu-mi viaţa pe frânturi de colţuri de masă sau în pripa pe genunchi. Am ales o arma de elită, pe vedetele torpiloare şi eram tare mândru pe atunci de asta. Acolo la Mangalia am văzut, am gustat, mi-a fost sădit gustul pentru mare, dragostea bolnavă fără de leac pentru ea. Acolo am văzut pentru prima dată şi răsărituri dar şi apusuri de soare peste ape, mai apoi aveam să le admir  fără să mă mai satur niciodată, dintre apele albastre sau uneori de un verde de smarald ale Atlanticului, Pacificului sau Mediteranei. Multă lume ar fi zis că sunt identice dar eu ştiu că sunt totuşi atât de diferite… au o măreţie impresionantă şi oricât de neştiitor ar fi privitorul nu poate confunda un răsărit cu un apus, au fiecare încărcătura lor emoţională, fiecare are parfumul ei, fiecare te face să te simţi diferit, adică sunt cumva asemănătoare şi totuşi atât de diferite…trăiesc cu nostalgia dimineţilor de atunci când mă întâlneam cu băieţii sub barca atârnată în gruiul din tribord, la umbra căreia savuram cafelele dimineţii fumând şi depănându-ne amintirile, poveştile şi peripeţiile din ultimul port de escală sau despre ultima călătorie din ţară. În timp ce povesteam sau priveam visători zările, cufundaţi în gânduri sau plăsmuiri adânci, se mai întâmpla să ni se alăture sau să ne intersectăm cu caşaloţi care aruncau jeturi de apă spectaculoase spre văzduh, delfini ce săreau exact aşa ca la delfinariu(mama şi puiul sincronizaţi perfect), rechini la vânătoare (atunci când i-am văzut de la distanţă, am crezut că fierbe oceanul, dar sunt foarte bine organizaţi când pescuiesc, şi în timp ce unii se roteau în jurul bancului de sardine alţii pur şi simplu se ospătau, făcând schimb în permanenţă pentru a se îndestula cu toţii). Toate aceste nimicuri îţi intră prin toţi porii larg deschişi şi curioşi şi n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de mare, n-ai cum s-o ignori şi să n-o consideri casa, căminul tău. Trebuie să fii orb să nu observi, lipsit de simţăminte să nu trăieşti cu intensitate maximă toate acestea, de piatră să nu te înmoi la suflet pentru ceea ce trăieşti în depărtări. Am navigat în mările Arabiei, Mediteranei, oceanului Indian, dar cel mai drag şi mai emoţionant pentru mine a fost Atlanticul şi mai mult decât atât, Atlanticul de sud la Capul Bunei Speranţe, unde poţi să cuprinzi cu privirea doua oceane. Atlanticul nu este peste tot la fel, am plutit ani de zile pe coastele Mauritaniei şi Senegalului dar nu se poate compara cu mările din sudul lui, acolo pe coastele Angolei, Namibiei dar mai ales ale Africii de Sud, înaintarea pe apă devenea o adevărată aventură. Furtunile se iscau din senin şi durau săptămâni întregi. Erau bune perioade de timp în care nu se puteau zări nici depărtările mării şi nici tăriile cerului iar apele deveneau pentru noi adevărate stihii înfricoşătoare. Aveam spiritul exploratorilor de odinioară, setea de a descoperi noul, nu putem trăi fără el şi nu mă temeam de viitor atunci când îmi dispărea acest orizont şi nimeni nu mi-a putut explica vreodată de ce suntem clădiţi noi oamenii astfel. Mi-am regăsit în a povesti, perpendicularitatea de care aveam atâta nevoie după despărţirea de mare… mă simt la fel ca atunci când intram în porturi străine cunoscând noi oameni iar şi iar, când ne povesteam întâmplările de viaţă

tin_tin_bilde_dans_med-2

trăite, când ieşeam la o bere împreună, iar la despărţire ne strângeam mâinile cu căldură şi ne promiteam mereu să nu ne uităm, dar n-o făceam niciodată. Minţeam de fiecare dată la fel de frumos şi convins că de data aceasta nu se va mai repeta, şi credeam cu străşnicie în gândurile noastre până la următorul port răsărit în cale. Resetam mereu memoria, uitam oamenii, uitam locurile, uitam întâmplările cu ei sau nu le uitam cu desăvârşire dar ni le reaminteam abia atunci când reîntâlneam acei oameni. În rest, rămâneam cu sentimente şi senzaţii, uneori confuze, alteori puternice şi pregnant înfipte în spiritul nostru. Amintiri şterse şi neclare şi imaginea unei hărţi slinoase şi prăfuite agăţată în cabina mea de vapor, în care împlântam steguleţe colorate peste porturile pe care le bifam pentru prima dată. Unii bifau femeile din vieţile lor, eu doar porturile şi nu m-am considerat niciodată un nefericit sau pe ei nu i-am considerat nişte norocoşi ci mai degrabă doar neştiitori şi săraci sufleteşte. Căutau fericiri efemere obţinute cu câţiva bănuţi de-o bere acră şi caldă dintr-un port neştiut de nimeni al Africii. Toată lumea părea mulţumită de trocul făcut, se felicitau chiar şi se acordau bonusuri în timp ce eu mă cruceam de nefirescul din întâmplările acestea. Neciopliţii aceştia mă îndepărtau din întâmplările lor nerâvnite de nimeni, ca pe un ciudat iar eu preferam cărţile mele dragi şi mă tot visam că sunt Martin Eden pe care îl citeam iar şi iar în fiecare voiaj ca pe o carte de căpătâi. Îmi clădeam lumea mea, în care stabileam eu regulile, în care niciodată nu făceam lucruri forţate, constrânse sau plătite şi încercam ca totul să capete acea normalitate atât de necesară. Eram tânăr şi însetat de aventură dar nu de orgiile înfiripate prin aburii alcoolului ieftin cumpărat de prin tavernele porturilor cu nume ciudate. Acelea erau rătăciri smintite ale unor minţi bolnave de animal captiv şi nicidecum ceea ce îmi doream eu. Amicii din ţară pe care îi simţeam ca pe nişte prieteni acum, numai prin faptul că nu-mi mai puteau greşi cu ceva, îi percepeam departe şi greu de contactat, scrisorile în graba lor, făcând şi par avion fiind cel puţin două săptămâni, aşa că-i lăsasem în urmă, neputând să le împărtăşesc în fuga mea bucuriile încercate atunci. Încetul cu încetul, amintirile cu ei m-au părăsit şi-am păstrat imaginea lor adânc îngropată în suflet. Amintiri de nepătruns la care umblu cu greu, cu ochi umezi de nostalgiile născute. Ştiu că oricât aş încerca, aşa ceva nu se uită dar rămân acolo dureros înfipte şi de neumblat în lipsa cuiva de atunci cu care să le depănăm. Primele impresii din primele porturi au fost şocante, neobişnuite, apoi au devenit curiozităţi periodice şi am început să contabilizez porturile punându-le numere. Oameni ciudaţi, cu piele ciudată, cu limba ciudată, care mâncau mâncare ciudată şi se îmbrăcau ciudat, cântând cântece ciudate din la fel de ciudatele lor instrumente. Apoi am înțeles ritmul, sau am devenit dependent de acest ritm, iar acum se reflectă în ceea ce ascult. Este ca un drog al sufletului acest ritm, şi nu mă mai pot debarasa de el. Aş intra în sevraj în lipsa lui… încerc să mă pierd în mulţime, să trăiesc ca ei, să simt ca ei, oamenii crescuţi o viaţă pe uscat şi realizez cât de sigură era marea chiar şi pe furtunile cele mai năpraznice în comparaţie cu jungla de zi cu zi de aici. Răutăţi gratuite, purtări bizare, oameni circumspecţi ce se încăpăţânează cu înverşunare să nu ia de bun mesajul transmis ci se chinuiesc teribil să desluşească înţelesuri citite printre rânduri, înţelesuri nerostite, netransmise şi nici măcar gândite vreodată. Am început să nu mă mai mir de ceea ce se întâmplă în jurul meu dar nu m-am putut obişnui încă cu ele şi încerc să devin mai înţelegător, fără a avea ce înţelege… uneori mă simt obosit de încordarea asta a mea şi mi-e trupul ostoit de putere dar găsesc mereu forţa necesară să mă ridic şi să încerc iar şi iar deşi aproape mai mereu nu mă mai aştept la mare lucru. Povestea aceasta nu are început; să fie când am ales marinăria? să fie când am mers la liceul de marină sau când am fost pe navele torpiloare, ori poate pe oceane când am prins gustul depărtărilor? precum nici sfârşit nu are.  Nu regret pasul făcut de a rămâne lângă familia mea, deşi suspin şi acum după zbuciumul mării neobosite, după sentimentul de libertate pe care ţi-l oferă imensitatea apelor, zgomotul asurzitor al valurilor ce se sparg necontenit de bordurile navei, şueratul sinistru al vântului din Atlantic sau liniştea nefirească a unor zile foarte rare. Acolo în mijlocul mărilor eram tot timpul înconjurat de orizonturi, aici pe uscat mă simt încătuşat şi arareori înconjurat de nemărginire, norocul meu că în Delta este mult şes, dar nu se compară aceste depărtări, cu imensitatea oceanelor. Când sunt înconjurat doar de ape, am un straniu sentiment de singurătate şi libertate în acelaşi timp. Mă simt străin şi liber, liniştit şi bine, un bine pe care nu îl pot descrie foarte exact în cuvinte.  Am crezut că rămânând la uscat am terminat şi gata dar nu a fost aşa. Şi acum după ani buni de zile mă mai simt încă un om al mărilor, are ea ceva cu care te vrăjeşte, şi nu este vorba aici de cearşafurile de plajă şi micii vânduţi la malul mării ci de adâncurile şi întinderile ei, acolo unde nici albatroşii marii şi nici păsările văzduhului nu răzbesc. Acolo unde ochiul nu poate cuprinde măreţia mării şi nici nesfârşitul cerului, acolo unde te simţi prins ca într-un bizar şi imens sandwich între mare şi cer, acolo ai sentimentul de singur pe lume, şi aplecat peste copastia din prova navei ai senzaţia de plutire şi salturi peste valuri, de stăpân desăvârşit al oceanului acela de un albastru nepământesc. Sunt un tip extrem de statornic şi cine a pătruns în inima mea chinuită, ştie că nu a mai avut scăpare de dragostea mea sufocantă, iubindu-le până la epuizare, pătimaş şi cu înverşunare(soţia mea şi comoara noastră de fiică ştiu asta şi s-au obişnuit) dar pe ascuns prin ungherele tainice şi neştiute ale inimii am închis apele oceanului. Am învăţat că o dragoste imens mai mare decât prima, naşte uitarea acesteia, aşa că am ascuns marea într-un cotlon adânc şi uitat al inimii mele pentru că întreaga inima mi-a fost inundată de dragostea pentru  soţie şi comoara noastră de fată. Toată puterea cu care am iubit marea şi încă de mult mai multe ori, însutit, înmiit de ori, de fapt fără putinţa de a fi măsurată, se răsfrange  acum nestăvilită în dragostea mea pentru ele.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri in suflet. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Rãtãciri pe mare

  1. kmyy zice:

    Impresionantă descriere, atât a locurilor, dar mai ales a trăirilor! Mă regăsesc printre multe dintre ele, ca de altfel, probabil, mulţi alţii care citesc, dar n-aş şti niciodată să le descriu atât de frumos!

  2. ichandreea zice:

    Fiecare dintre noi, facem alegeri in viata pe care ulterior le regretam sau nu. Alegerea ta a fost sa fii un om al apelor, al marilor si oceanelor. Stiu ca inca si acum, dupa multi ani in care nu ai mai navigat, gandul ti-a ramas undeva pe Atlantic, si mai stiu ca daca ai fi avut ocazia te-ai fi intors de unde ai plecat. Se zice ca prima dragoste nu se uita niciodata, si iata ca asa si este. Marea a ramas prima ta iubire, pe care probabil incerci sa o uiti de atata timp, in zadar. Imi aduc aminte si acum toate cadourile frumoase pe care le aduceai, jucariile pe care in Romania nici nu le gaseai, parfumurile unicat ale mamei si multe alte obiecte care te fac sa te gandesti la trecut. Chiar zilele trecute cand ai gasit cana care canta „Happy birthday”, s-a vazut pe chipul tau o nostalgie neincetata. Te iubim si eu si mama, si defapt tu esti comoara noastra!

  3. Minunat…nu am cuvinte pentru a dezvalui tot ce simt acum dupa ce am citit ce ati scris.Pur si simplu am fost cu totul cuprinsa de trairile si sentimentele pe care le-ati simtit cand ati scris aceste lucruri. Pot spune ca si eu sunt indragostita de mare,este de-a dreptul magica,dar totusi nu o pot descrie atat de frumos cum ati descris-o dumneavoastra. Ma bucur ca v-ati gandit sa scrieti despre aventurile dumneavoastra si sa stiti ca are cu cine semana prietena mea cea mai buna si „comoara dumneavoastra” ,a luat tot ce-i mai bun si de la mami si de la tati. va pup pe toti cu drag!

  4. Va multumesc pentru aprecieri dar accept si criticile constructive, altfel este posibil sa merg intr-o directie gresita daca nu realizez singur eroarea. In masura timpului disponibil, voi incerca sa postez noi „popasuri”. La multi ani!

  5. Valentina zice:

    pentru ca n-am avut masina ca altii, pe vremea impuscatului, chiar si o plimbare pana la Constanta mi se parea ceva extraordinar. Multumim ca ai avut ocazia sa vizitezi asemenea locuri sa impartasesti cu noi trairile tale, inca atat de frumos.

    • Cand ceva nu se gasea la magazinasul din sat, mama il trimitea pe tata cu bicicleta sa cumpere de la Caraibil sau Bebugeac acel ceva si pentru mine acelea erau locurile cele mai indepartate ale lumii. Nu stiam de distante, de kilometri, asa ca atunci cand a venit timpul sa merg la Tulcea, Caraibilul si Bebugeacul ramasesera aceleasi locuri tainice si invaluite in mister. Trec acum peste povestea descoperirii celui mai indepartat punct al universului meu( Sulina), socat de tot ce putusem vedea si traumatizat de descoperirirea wc-urilor cu apa(poate voi reveni candva cu aceasta istorisire) si sa povestesc acum despre acea ‘’alta planeta’’(Constanta) despre care aduceai tu aminte. Era cam prin anii cand bunicile noastre inca nu pridideau din facut cruci si matanii scuipandu-si mereu in sani de grozavia unui nimeni(Neil Armstrong) care se catarase pe Luna. Luna aceea de pe cer pe care o vedeam in fiecare noapte atat de sus si spre care nu reuseam sa zaresc nici un drum sau scara pe care sa fi facut acea nazdravanie. Toti parintii din sat s-au adunat intr-o zi de duminica dis de dimineata in curtea scolii, cu noi de o mana si in cealalta o buturuga sau o mana mare de paie. Noi eram toti trei fratii si credeam ca vom ajunge primii la scoala la cat de dimineata credeam eu ca era dar curtea era plina si galagioasa de copiii care se harjoneau alergand. Au venit si niste camioane Buceag cu obloane inalte de lemn in care ni s-a amenajat cu acele paie si buturugi aduse, intaiul si cel mai confortabil autocar. Trebuia sa mergem la Constanta. Nu stiam ce era aia Constanta dar incepuse sa-mi placa deja si ma bucuram cum o faceau si toti ceilalti. Ce zi a fost si aia…..

  6. doar verde zice:

    Nu ştiu să spun altfel decât: mulțumesc ! Pentru frumusețea mesajului şi a omului lăuntric !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s