1. PRIMII PAŞI ÎN AFRIKA

       

        E frig şi trist, sunt obosit şi îmi doresc să se termine totul odată, să nu mai fiu pus să aleg între diverse variante, vreau cu disperare să urc şi atât. Călători blocaţi între două curse, buhăiţi şi ei, cârpiţi ca şi noi de nesomn, încercând cu disperare să evadeze din furnicarul disperării. Este trecut demult de miezul nopţii (ai mei dorm), şi simt că nu mai este nimeni alături de mine să-mi ţină pumnii, să se gândească la mine, să-i simt prezenţa alături de mine. Am brusc sentimentul de singur pe lume si al nimanui. Persoanele dragi mie cu siguranţă au adormit demult, șterşi de urmele lacrimilor despărţirii. Sunt dezolant de singur, şi totuşi ceea ce-mi doresc acum cel mai mult, este sa evadez de aici şi să mă rătăcesc prin lume, departe de casă. Afară, frigul năpraznic ne face evadarea aproape imposibilă, în timp ce din cer au început răzleţe unduiri de zăpadă, obligând bieţii soldaţi să-şi îghesuie capetele în nişte imense căciuli îmblănite şi braţele în nişte uriaşe mantăi, semănând cu nişte copii de bogda proste, ce poartă haine primite de pomană. Ni se permite îmbarcarea cu menţiunea că este ultimul zbor permis până la îmbunătăţirea vremii. Ne înghesuim cu toţii la porţile de (îmbarcare)trecere spre avion, atenţi parcă să nu se răzgândească mai marii aeroportului. Suntem încotoşmănaţi până la refuz, şi de atâtea haine abia ne mişcam. Afară e întuneric beznă, doar trei lumini în depărtare ne lăsa să ghicim silueta zveltă a avionului, un IL – uşin 62. În rest nu se zăreşte nimic, totul e pustiu si rece.  Urcăm, şi la intrare este o stewardeză frumoasă ce ţine o mână protectoare spre a nu ne lovi de pragul de sus dar de prea multe emoţii şi oboseală mă împiedic de ceva, scoţându-i câteva zâmbete înfundate şi cu profesionalism ascunse iar din partea amicilor care au vãzut faza, multe miştouri. Sunt mulţumit însă că am reuşit să urcăm şi neliniştit că nu am decolat încă. Deşi sunt la primul zbor din viaţa mea, singura nelinişte este că mă tem să nu se răzgândească piloţii, aşa că tot protocolul dinaintea zborului îl tratez de parcă aş fi zburat de cel puţin o veşnicie. Adică fără mare interes. Stewardeze grăbite care invită pasagerii să ia loc, stewardeze îmbrăcate în veste de salvare care arătau ceva cu mâinile şi degetele la fel de grăbite, în timp ce în difuzoare vorbeşte cineva ceva, lumini ce se aprind anunţându-ne să nu mai fumăm şi să ne punem centurile, vuiet puternic, urechi înfundate, guri căscate, lipirea de scaunele moi, tremurul avionului, senzaţia de înălţare şi mai apoi de plutire, şi cam atât. Apoi plutire linişte şi mulţumire. Brusc toată lumea prinde viaţă. Stewardezele plimbându-se cu un bar mobil după ele, sevindu-ne băuturi, mai apoi masa, şi mult mai apoi invitaţia la somn. Zborul are totusi 8 ore fara escală. Eu nu mă dezlipesc de hublou şi mă încăpăţânez să văd ceva jos la sol (care nu se poate vedea) dar nici o şansă, nici o luminiţă de care să-mi pot agăţa privirea sau să o folosesc ca punct de reper. Singurele lumini au fost de la aeroport şi le-am lăsat mult în urmă. Atâta economie era atunci că nici nu se simţea că se zboară peste uscat. Am facut mai apoi diferenţa când am intrat in Iugoslavia sau Italia, de cum erau luminate. Urma să văd prima ţară străină, şi dacă pentru unii totul fusese mai simplu, trecând graniţa la rusi ,la bulgari, unguri sau sârbi, eu trebuia să încep cu o ţară de dincolo de ecuator. Adorm târziu în noapte fără să-mi dau seama, deşi îmi doream atât de mult să nu pierd nimic din acest prim drum, mai ales că fuseserăm anunţaţi ce oraşe exotice vom survola în croaziera noastră. Probabil că atmosfera creată în avion după servitul mesei, adică stinsul luminii, liniştea aşternută peste pasageri, faptul ca stewardezele se retrăseseră şi ele nemaiîntreţinând forfota dinainte, şi fără doar şi poate oboseala acumulată de doua zile de stres şi drum mă înfrânseseră. M-am trezit la fel de obosit ca şi la culcare dar în plus cu o durere teribilă de şezut de atâta stat în fotoliu (fie el şi unu foarte confortabil). Tâmplele îmi zvâcneau şi aveam o durere surdă de cap, poate că totul se datora aerului condiţionat care ne bătuse tot drumul în creştete. Luminile de atenţionare erau stinse toate, aşa că în speranţa unei reveniri la o stare generală mai bună, mi-am aprins un Carpaţi pe care l-am stins imediat, simţind un gust foarte pronunţat de “rahat” în gură. Iarăşi forfota mare, iarăşi servitul mesei, călători turuind ca niște mori stricate care nu ştiu ce naiba îşi puteau vorbi atâta dacă până atunci dormiseră buştean, deci nu-şi puteau vorbi în nici un caz despre impresii de călătorie. În nici un caz asta. A trecut iarăşi rapid totul, urmând o perioadă de calm în avion, de parcă ar fi răspuns toţi la o comandă nevăzută de mine. Privesc necontenit pe hublou, şi observ peste norii albi, în depărtare, zorii de zi. Pe pământ e încă mult întuneric, dar de acolo de sus unde mă aflam puteam să văd noaptea sub mine şi zorile în faţa mea. Ce spectacol de culori, ce nebunie de succesiuni ale nuanţelor ce de nedescris este tot ce se întâmplă în jurul meu. Vreau să scriu despre tot ce văd dar realizez că nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie totul, sau poate că vorbele potrivite pentru această descriere se află doar în limba vorbită de băştinaşi. Eu nu am mai întâlnit niciodată acele culori la care priveam ca prostul de când începuse să mijească zorile. Mi-am făcut un “şanț” pe creier cu aceste amintiri, urmând ca atunci când voi găsi cuvintele potrivite sau voi învăţa limba băştinaşilor să le creionez cât mai fidel. Se aprind sistemele de avertizare anunţându-ne necesitatea centurii de siguranţă, avionul începe să se încline în ambele parţi şi mai apoi să se întoarcă cu botul în jos, în timp ce motoarele îşi fac simţită prezenţa prin zgomotele de chin ce se aud de afară. Pământul se apropie de noi desluşind clar o apă curgătoare ce brăzdează un pământ ireal de roşu,dându-ţi impresia că tot peisajul este făcut din cea mai roşie cărămidă arsă. Disting pe malul lui mai mulţi copaci ciudaţi cu coronament nemaiîntâlnit şi culori de flori nepământene.

0.Aeroportul

Pământul aleargă cu repeziciune sub noi, semn că ne-am apropiat foarte mult de sol pentru a ne putea înscrie pe pasa de aterizare al aeroportului “4 FEVEREIRO” din Luanda (ANGOLA). Avionul îşi continua coborârea vijelioasă de la cei 10.000 de metri de până mai devreme, la câteva sute de metri distingând din ce în ce mai bine aproape de amănunt topografia locurilor peste care pluteam. Când decolasem din ţară, vântul spulbera zăpada iar temperatura coborâse cu foarte mult sub zero grade deci noi îmbrăcaţi(cel puţin eu) cu haine groase şi îmblănite, ascultam cu îngrijorare ceea ce ne anunţa comandantul aeronavei prin amplidane: “în Luanda este 8.30 dimineaţa iar temperatura aerului este de 25 de grade Celsius, vă urăm o zi bună!”. În mintea mea stăruia un singur răspuns pe care aş fi vrut să il strig:”S-o crezi tu deşteptule’ că-i bună!”. Între timp avionul a ţopăit de câteva ori pe pistă în zgomotele asurzitoare ale motoarelor ce frânau înaintarea şi în aplauzele frenetice ale pasagerilor, mergând să parcheze undeva pe pistă unde a oprit totul:motoare, iluminat şi cel mai dureros, instalaţia de climatizare. Oameni neciopliţi şi prost crescuţi dintre noi cei din avion, deşi toate semnalele de avertizare ne anunţau să nu ne părăsim locurile şi să nu ne aprindem ţigările, ei exact asta încercau să facă, ajungând ca ambientul să devină insuportabil şi de nerespirat, iar autoscara sosită după mai bine de jumătate de ora de chin şi deznădejde să o privim ca pe o salvare nesperată. I-am lăsat să coboare pe cei care se înghesuiau ca oile la ieşire cu ţigările aprinse înjurând condiţiile proaste din avion şi atunci când mi-a sosit rândul am păşit în aerul dogoritor al Angolei. Oameni de talie mijlocie, arşi de soarele nemilos al Africii, vorbind gutural un soi de portugheză exprimată un pic prea răstit, fiind ordine militare în definitiv, şi multe feţe neprietenoase. Nu am citit prietenie pe nici un chip de acolo de pe pista aeroportului şi nu ţin minte să fi văzut în locurile pe unde am fost prin Luanda niciunul, ori – decâte ori am mai sosit pe acolo. După alte ore bune de deznădejde state la rând pentru controlul bagajelor şi pentru viza de la punctul de control al frontierei în care noi nu ştiam ce vor ei iar ei nu ştiau ce să ne ceară nouă, am poposit în partea angoleză a aeroportului. Ceea ce am văzut aici în această parte a aeroportului , mizeria prezentă acolo, mult prea greu de descris pentru o poartă de intrare a unei ţări şi pentru orice altceva ar fi putut fi ea, mai bine o trec sub tăcere. Ceea ce pe din afară părea un maiestuos aeroport, pe dinăuntru s-a dovedit o mare dezamăgire. Am părăsit incinta aeroportului care nu ne putea asigura nici un fel de protecţie (nici măcar împotriva sufocantei călduri), şi ne-am trezit în faţa aeroportului, în realitatea angoleză de atunci.

4.Cartier marginas

Pretutindeni erau soldaţi cu armele ţinute neglijent, cu feţe impunătoare şi autoritare de parcă toţi erau generali gata să ordone dar să nu se supună lor. Am fost înconjuraţi imediat de copii flămânzi şi zoioşi, cu mâinile întinse rugător spre noi cerându-ne “ciop – ciop” şi arătând spre burţile flămânde şi goale, înţelegând că ne cereau de mâncare. Am cedat impresionaţi de “spectacol”tot pachetul cu ce aveam de mâncare, oricum nu mai aveam timp pentru masa eu şi încă un amic, împreună cu care ne propusesem să mergem de capul nostru până în port, acolo unde trebuia să ajungem cu toţii într-un final. Aşa că deşi cei de la ambasadă ne avertizaseră să evităm rătăcirea fără rost prin Luanda datorită deselor schimburi de focuri de atunci, ne-am “pasat” bagajele unor alţi colegi de navă iar noi (eu şi Mihai) am pornit pe străzile largi ale oraşului, cu câte o geantă pline de obiecte de vânzare pentru “gwanzas”(bani locali) cu care oricum nu aveam ce să cumpărăm din magazinele lor goale. Singura marfă prezentă pe rafturile magazinelor lor erau pungile de cafea “PALANCA” și cărţile unui preşedinte de-al lor “Agustino Neto”. Era imposibil să nu fac paralela între cărţile lui Ceauşescu expuse cu ostentaţie prin vitrinele noastre şi creveţii vietnamezi care ne dominau piaţa noastră de atunci. Am avut mult de mers până am ajuns printre clădiri civile, în preajma aeroportului fiind plin de unităţi militare cubaneze cantonate acolo. Am mers până în oraş cu oarecare teamă, necunoscând regulile, regulamentele şi legile angoleze, doi albi pe străzile acelea înţesate de soldaţi neputându-se strecura neobservaţi. La marginea oraşului erau case neaoşe cu ziduri şi garduri înalte, zidite din lut, cu căi de acces înguste fără posibilitatea de a vedea în ansamblu labirintul prin care înaintam. Am dat imediat peste amatorii de chilipiruri dar neînţelegându-ne la preţuri, ne-au condus prin acele labirinturi la alţi amici ai primilor care după spusele lor ne-ar fi putut oferi preţurile cerute. Am pornit pe acel drum regretând fiecare pas făcut pentru că înţelegeam că ne afundam spre locuri necunoscute şi obscure şi nu m-am înşelat. Au apărut alţi trei  angolezi (mai şmecheri ca primii) şi după ce au vorbit cu primii ceva în altă limbă decât portugheza, i-au smuls lui Mihai din mână geanta cu ce avea în ea şi au fugit prin acele căi înguste. Mihai s-a năpustit dupa ei, eu dupa Mihai de teama de a nu ne despărți prin locuri străine, ştiu că am trecut prin mai multe culoare şi camere de locuit în care erau femei gălăgioase şi mai apoi din cauza insistenţei noastre au abandonat geanta amicului meu. Am ridicato şi am căutat o cale de ieşire, hotărând după o scurtă discuţie cu Mihai să ne îndepărtăm de zona cu case şi să ne îndreptăm spre blocurile care se vedeau în depărtare. Am convenit cu Mihai să vindem totul unei singure persoane pentru a nu mai atrage atenţia localnicilor, noi oricum ne-am fi comportat pe stradă nu puteam să trecem neobservaţi, şi după aceea să căutăm portul pentru că Luanda părea să fie un oraş foarte întins. Am ajuns la acele îndepărtate blocuri printre care tronau mormane de gunoi şi fără să mai ştiu cum, am găsit nişte tineri adolescenţi înalţi peste media angolezilor văzuţi până atunci şi deşiraţi de cât de slabi erau,dar prin felul lor de a fi îmbrăcaţi îşi etalau bunăstarea de care se bucurau ei. Am fost invitaţi într-unul din acele blocuri care în ciuda dezordinii şi a munţilor de gunoaie din împrejurimi îşi trădau prin formă bunul gust pe care îl avusese arhitectul la clădirea lor. Marinarii care apucaseră vremurile de dinaintea independenţei Angolei povesteau că Luanda era o adevărată perla a Africii, ce strălucea de curăţenie şi de eleganţă, însă atunci când eu abia sosisem acolo, oraşul şi ţara erau răvăşite de devastatoarele lupte cu insurgenţii şi cu forţele de invazie ale Namibiei şi Africii de Sud unde se practica politica de aparhaid. Am urcat undeva pe la etajul trei aproape de limita superioară locuită a acelor clădiri de 10-15 etaje dar care din lipsa apei curente nu puteau fi locuite, locatarii care vieţuiau acolo cărându-şi apa cu ligheane și vase purtate în echilibru pe capetele lor. Lifturile bineînţeles că nu funcţionau nici ele, doar curentul casnic se pare că rămăsese neafectat de evenimentele în derulare pentru că am fost poftiţi să ne refacem cu câte un pahar de apă rece de la frigider, după efortul depus de a urca acele câteva etaje pe o căldură care deja trecuse cu mult de 35 de grade. Apartamentele croite pentru acea climă, erau deosebite, cu un living generos care avea deschideri spre terase largi spre două laturi ale clădirii. Au fost oameni parolişti aceşti din urma parteneri şi au făcut aşa cum am stabilit şi după ce fiecare ne-am arătat mulţumirea pentru tranzacţie, au mai insistat să mai rămânem la un răgaz pentru schimbat impresii. Băieţii aceștia au avut bunul simţ şi deşi nu înţelegeam portugheza, am crezut eu că din respect (şi asta m-a făcut să-i admir) nu au folosit nici o altă limbă străină al vre-unui trib local aşa cum făcuseră primii întâlniţi. Doi dintre ei au coborât cu noi sa ne ferească de cerşetorii ce roiau pe acolo şi să ne arate lungul drum ce ducea spre port. Eram acum amândoi în strada, eliberaţi de treaba ce o aveam de făcut, plini de siguranţa dată de suma mare de bani pe care o posedam, având în faţă mai bine de jumătate de zi pentru a colinda oraşul şi pentru a ajunge la dana unde era andocat trw. MOLDOVEANU ce urma să ne ducă în zona de pescuit Namibia. Am realizat repede că banii care ne confereau atâta siguranţă în continuare aveau valoare de maculatură pentru ca magazinele erau ridicol de goale aşa cum deja eram şi noi obişnuiţi pe atunci în România. Măcar ne-am burduşit genţile cu cafea boabe “PALANCA” şi câteva compoturi asortate şi am luat-o la pas pe străzile însorite ale Luandei către port. Căldura ne toropise şi ne doream nespus sa bem ceva rece, căutând cu înfrigurare o bere măcar o marcă autohtonă, dar nu a fost chip. Hainele de pe noi dogoreau, fiind fierbinţi la atingere atunci când am ajuns la poarta portului pe care nu ni se permitea trecerea.

5.Prezident

Nu mai eram în stare să gândim normal pe căldura şi oboseala acumulate până atunci aşa că ne-am refugiat într-un impunător hotel de lângă port, „Prezident” care era dotat cu instalaţii de climatizare şi unde amabilitatea profesională nu i-au lăsat să nu ne servească câte un pahar de apă rece. De bere nici vorbă, plăţile în acel hotel făcându-se doar în valută vest europeană sau Americană. Am aşteptat autocarele cu marinari români, la prima intersecţie de langă port sărind în interiorul lor pe uşile deschise în permanentă, putând astfel să ajungem în portul angolez.

2.lunda port

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Popasuri pe mare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 1. PRIMII PAŞI ÎN AFRIKA

  1. ichandreea zice:

    Se zice ca viata unui marinar este de departe, cea mai interesanta. Asta datorita peripetiilor, locurilor unice si culturilor diferite de ale noastre. De cand eram mica mi-ai povestit cele mai frumoase intamplari si mi-ai descris cele mai interesante locuri in care ai fost. Acum parca imi pare rau ca nu am fost si eu cu tine prin aventurile tale. Tine-o tot asa cu scrisul pentru ca ai un har care nu iti poate fi luat. Daca ai scrie o carte, cu siguranta ar fi best-seller!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s